Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Studi in memoria di Eugenio Coseriu (A cura di Vincenzo Orioles)

Eugenia BOJOGA

Alte articole de
Eugenia BOJOGA
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Sub acest titlu revista Plurilinguismo. Contatti di lingue e culture, editată de Centrul Internaţional de plurilingvism al Universităţii din Udine, Italia, a publicat în 2004 un supliment – numărul 10 al revistei – dedicat memoriei lui Eugeniu Coşeriu. Coordonat de distinsul profesor Vincenzo Orioles, omagiul întruneşte contribuţii ale unor lingvişti prestigioşi din Italia, Spania, Austria, Slovenia şi România.
1. În Premessa Vincenzo Orioles menţionează că în septembrie 2002, când s-a aflat despre plecarea lui E. Coşeriu dintre cei vii, colaboratorii Centrului de plurilingvism au comemorat trista veste, împreună cu comunitatea ştiinţifică internaţională, printr-o şedinţă de doliu, la care s-a adăugat însă şi durerea lor personală de a nu fi reuşit să pregătească la timp toate formalităţile pentru numirea lui E. Coşeriu în calitate de colaborator ştiinţific onorific al Centrului. Mult apreciată de Coşeriu, această titulatură ar fi putut însemna confirmarea oficială a unei colaborări fructuoase pe care lingvistul de la Tübingen o promisese Centrului. Între 1994 şi 1996, fiind membru al comitetului ştiinţific, E. Coşeriu a imprimat colaborării o notă particulară, specifică inconfundabilei sale personalităţi: el nu s-a limitat la rolul de girant al Centrului, ci şi-a asumat funcţia de impulsionare în desfăşurarea oricărui proiect de cercetare. De aceea, pentru activitatea Centrului de plurilingvism al Universităţii din Udine, E. Coşeriu a constituit un adevărat model uman şi ştiinţific. Între timp, afirmă V. Orioles, „mesajul ştiinţific al lui E. Coşeriu a avut un mare ecou în lingvistica internaţională”. Chiar acolo unde nu a făcut şcoală în sensul academic al termenului, savantul a impus o direcţie şi un anumit nivel al travaliului ştiinţific, ceea ce demonstrează o viziune europeană a lingvisticii, aflată sub primatul istoriei şi departe de orice abstractizări geometrice: „Figură polarizantă care se ridică deasupra oricărei apartenenţe etnice, E. Coşeriu a fost luat ca punct de referinţă de către mulţi cercetători de diferite origini şi naţionalităţi. Prin urmare, nu e deloc întâmplător faptul că volumul pe care îl prezentăm adună la un loc contribuţiile unor lingvişti italieni, români, spanioli, austrieci, sloveni, fiecare dintre aceştia recunoscându-se chiar şi într-un singur fragment al teoriei Maestrului. Ei cu toţii depun mărturie despre însemnătatea lingvisticii integrale” (p. 8).
2. Precizăm de la bun început că textele adunate în volum acoperă o tematică foarte vastă, ceea ce indică multitudinea de perspective pe care le deschide teoria lingvistică elaborată de E. Coşeriu. Deşi studiile au fost dispuse în ordinea alfabetică a numelor autorilor, le vom prezenta în continuare în funcţie de ţara de origine a fiecărui participant. Fireşte, Italia este ţara cea mai bine reprezentată, deoarece la omagiu participă nouăsprezece lingvişti. Astfel, Maria Patrizia Bologna, în „Au delà de l’arbitraire du signe”: iconicità e metafora nell’architettura della lingua, oferă o reflecţie proprie asupra proceselor metaforice din limbă, deoarece „a reflecta asupra metaforei înseamnă a ne raporta implicit la gândirea lui E. Coseriu, înseamnă a ne interoga cu privire la creaţia metaforică în limbaj, conform definiţiei pe care o dădea în unul din primele sale studii. Aceasta înseamnă totodată a ne situa între caracterul arbitrar al semnului şi iconicitate, între convenţionalitatea şi universalitatea limbii, înseamnă a ţine cont de o teorie a limbajului care se situează dincolo de «arbitrarietatea semnului», dincolo de limitele acestui principiu, ale cărui antecedente presaussuriene le-a descoperit chiar Coseriu însuşi. Situându-ne «dincolo de structuralism», constatăm că dimensiunea sistematică a limbii se conjugă cu cea pragmatică, iar competenţa lingvistică conţine atât «achiziţia» culturală, cât şi creativitatea individuală. Or, toate aceste aspecte se regăsesc în metaforă, ceea ce o situează în continuitatea arbitrarietăţii, dar şi a motivaţiei, a variabilităţii culturale şi a convenţiei iconice” (p. 25).
Giancarlo Bolognesi, în Eugenio Coseriu e il „Sodalizio Glottologico Milanese”. Il noviziato scientifico, evocă un moment important din perioada italiană a lui E. Coşeriu – activitatea sa în cadrul societăţii de lingvistică din Milano. Autorul l-a cunoscut pe Coşeriu în 1946, primele lor întâlniri având loc la Institutul de lingvistică al Universităţii din Milano şi în casa lui Vitorio Pisani, unde acesta obişnuia să-şi primească elevii, apoi la şedinţele Societăţii de lingvistică (creată în 1947). După absolvirea studiilor la Universitatea din Roma, unde îşi luase doctoratul în filologie, Coşeriu venise la Milano ca profesor de română la universitate şi colaborator la enciclopedia Hoepli, în paralel înscriindu-se şi la facultatea de filozofie. Şedinţele societăţii, care aveau loc de două ori pe lună, se ţineau sâmbăta după masă; de obicei, erau prezentate două comunicări, care apoi erau publicate în Atti del Sodalizio Glottologico Milanese. După ce tipărise la Iaşi două studii despre limba şi folclorul din Basarabia, Coşeriu publică următoarele studii de lingvistică (între 1948 şi 1950) în Atti del Sodalizio Glottologico Milanese. Pentru a-şi câştiga existenţa, se angajase ca jurnalist la cotidianul Corriere Lombardo, înfiinţat imediat după război, la care mai colaborau doi lingvişti prestigioşi: Ed. Sogno şi G. Bonfante. Cotidianul, de orientare conservatoare, a fost inovator în ce priveşte limba italiană, propulsând un stil dezinvolt, foarte apropiat de limba vorbită, dar şi cu multe neologisme. G. Bolognesi consideră că ar fi interesant să se vadă în ce măsură şi E. Coşeriu, prin articolele sale, a contribuit la formarea acestui nou tip de limbaj publicistic: „Textele lui E. Coseriu, în special cele adunate ulterior în volumul La stagione delle piogge. Racconti e scherzi, dincolo de valoarea lor literară intrinsecă, demonstrează o stăpânire ireproşabilă a limbii italiene, mai ales a celei contemporane, şi folosirea cu o mare îndemânare a posibilităţilor ei expresive” (p. 44).
Autorul mărturiseşte că E. Coşeriu participa activ la şedinţele cercului. Deja la prima şedinţă, după inaugurare, prezintă comunicarea Despre etimologia cuv. sârbo-croat bugarština, cântec epic în versuri lungi în care contesta ipotezele propuse anterior. La şedinţa din 28 februarie va vorbi despre „Fonemul implicit” în română, iar la 11 decembrie 1948 – despre Limba lui Ion Barbu (cu unele consideraţii referitoare la limbile învăţate) în care demonstra că „limbajul acestui poet relevă unele caracteristici funcţionale ale sistemului limbii române, în felul acesta explicitând anumite probleme de lingvistică generală” (p. 46). În cea de-a patra comunicare (26 martie 1949), trata tema Limbă şi regim în România, ideea principală fiind că revoluţia politică din România a adus cu sine multiple mutaţii lingvistice, comparabile cu o revoluţie lingvistică. A cincea comunicare (7 mai 1949) – Lingvistică şi marxism –, care a anticipat cu un an intervenţia lui Stalin în lingvistică, puncta trăsăturile specifice lingvisticii sovietice, oferind în acelaşi timp o analiză penetrantă a lingvisticii de la acea vreme. „Prezentând doctrina lui N. J. Marr şi a succesorului său I. I. Meščaninov, Coşeriu trăgea concluzia că nici măcar lingvistica marxistă ortodoxă nu respinge în bloc lingvistica „burgheză”, dimpotrivă, ea ajunge la concluzii asemănătoare, uneori identice (de ex., cu cele ale şcolii de la Kopenhaga), cu deosebirea că porneşte de la cu totul alte premise metodologice” (p. 46). E. Coşeriu nu se limita la prezentarea unor comunicări, ci, după cum demonstrează şi procesele-verbale respective, participa foarte activ şi la discuţii. De fapt, V. Pisani concepuse societatea nu ca pe o „fabrică” de tineri cercetători, ci ca pe o posibilitate de confruntare şi de întâlnire dintre tinerii savanţi italieni şi cei străini.
După plecarea sa din Italia, Coşeriu a continuat să colaboreze cu Societatea de lingvistică din Milano, care îl invita de fiecare dată când organiza vreo manifestare ştiinţifică. Astfel, a participat la cel de-al IV-lea congres internaţional de lingvistică (2-6 septembrie 1963), la cel de-al cincilea congres (1-5 septembrie 1969) etc. La ultimul congres, organizat cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a societăţii (8-10 octombrie 1998), lui Coşeriu i s-a încredinţat să prezinte conferinţa Lingvistica europeană după F. de Saussure. „A fost una din ultimele sale prezenţe pe scena lingvisticii mondiale, deoarece după aceea starea sănătăţii i s-a agravat rapid, motiv pentru care nu a mai avut timpul necesar să trimită textul comunicării pentru publicare, text ce ar fi putut reprezenta testamentul său ştiinţific, adică testamentul unui eminent savant care a avut o atitudine proprie faţă de principalele probleme ale lingvisticii contemporane” (p. 49).
În Aspetti del metalinguaggio di Eugenio Coseriu: fortuna e recepimento nel panorama linguistico italiano Raffaella Bombi şi Vincenzo Orioles se referă la impactul pe care l-au avut anumite aspecte ale lingvisticii integrale în Italia, în special în dicţionarele de lingvistică. Autorii precizează că modelul clasic curent al varietăţii lingvistice, mai ales în practica ştiinţifică europeană, i se datorează lui E. Coşeriu, care a elaborat o taxonomie formată dintr-un număr elevat de concepte ce îşi păstrează în continuare valoarea lor euristică, alcătuind totodată un microsistem structurat şi coerent. Este vorba nu doar de parametrii esenţiali ai varietăţii – diatopie / sintopie; diastratie / sinstratie; diafazie / sinfazie –, ci şi de distincţii precum limbă istorică / limbă funcţională, arhitectura / structura limbii etc. În general, referinţe la concepţia şi terminologia coşeriană se găsesc în toate dicţionarele. Astfel, dicţionarele italiene de lingvistică, inclusiv cele explicative, cum este Grande Dizionario Italiano dell’uso al lui T. De Mauro (Torino, 1999) – care conţine termenii diatopic / diatopie, diastratic / diastratie, diafazic / diafazie – glosează concepte-cheie ale teoriei lui Coşeriu. În Dizionario di linguistica, editat de G. R. Cardona (Roma, 1988), arhitectura limbii este definită astfel: „În viziunea lui Coseriu arhitectura reprezintă ansamblul raporturilor pe care le comportă multiplicitatea tehnicilor de discurs coexistente într-o limbă”. Iar limba funcţională este circumscrisă în felul următor: „Pentru Coseriu limba funcţională este tehnică a discursului care nu prezintă varietate geografică, de strat social sau de registru de limbă” (p. 66). În ceea ce priveşte conceptul de normă, Cardona menţionează că norma, în metalimbajul lui Coşeriu, se inserează între cei doi termeni ai dihotomiei saussuriene limbă / vorbire, ca mijloc al realizării lingvistice acceptate într-o comunitate. De altfel, norma este înregistrată şi în Dizionario di linguistica e di filologia, metrica, retorica al lui Beccaria (Torino, 1994), precum şi în Breve dizionario di linguistica, Casadei (Roma, 2001).
R. Bombi şi V. Orioles precizează că şi alţi termeni ai concepţiei lui E. Coşeriu, inclusiv cei care ţin de lexicologie şi semantică, au capacitatea de a se aminti reciproc. Bunăoară, acelaşi G. R. Cardona glosează tehnica liberă a discursului şi discursul repetat: „tehnica liberă a discursului este un termen utilizat în metalimbajul lui Coşeriu pentru a indica elemente şi procedee disponibile într-o limbă la un moment dat şi care prezintă diferenţe diatopice, diastratice, diafazice. Acest concept intră în opoziţie cu discursul repetat : „tot ceea ce într-o tradiţie lingvistică apare în formă fixă şi cristalizată (expresii idiomatice, proverbe, citate)”; în practica metalingvistică a lui Coşeriu termen ce „reia fragmente de texte, lungi sau scurte, folosindu-le ca atare” (p. 68).
Concluzia celor doi autori este că, deşi conceptele care au avut cea mai mare rezonanţă sunt cele referitoare la dimensiunile varietăţii, ele devenind indispensabile pentru orice cercetător –, în lingvistica italiană se cunosc toate distincţiile metodologice stabilite de E. Coşeriu.
Asumându-şi conceptul coşerian de normă, Emilia Calaresu (Le „violazioni” della norma. Percorsi aperti dalle riflessioni teoriche di Eugenio Coseriu) îl aplică la fenomene concrete ale limbii italiene contemporane, în special la tipul de varietate numit scripturalitate / oralitate. Remarcând două perspective asupra normei lingvistice – norma din perspectiva unui nivel de limbă (sau a unor sub-sisteme, cum ar fi nivelul fonologic, morfologic, sintactic etc.) şi norma din perspectiva varietăţii unei limbi –, autoarea demonstrează că, deşi Coşeriu a acordat mai multă atenţie primei accepţii, la el se află indicaţii interesante şi pentru cel de-al doilea tip de normă. În continuare, autoarea examinează „violarea” normei, distingând între „violări” involuntare şi / sau inconştiente şi violări voluntare şi /sau conştiente. În opinia sa, conceptul de normă ar trebui utilizat nu doar pentru diverse tipuri de varietate ale limbii, ci şi pentru diverse tipuri de discurs, deoarece „analiza limbii şi a uzului lingvistic nu poate face abstracţie de conceptul de normă, fiind tocmai meritul lui E. Coşeriu de a fi utilizat pentru prima dată acest concept” (p. 71).
Teresa Ferro – Eugen Coseriu e la complessa vicenda di un testo romeno del secondo Settecento – se opreşte asuprapreocupărilor lui Coşeriu referitoare la cunoaşterea limbii române în Occident şi anume la episodul Fr. Griselini. Celebrul cărturar italian Fr. Griselini (1717-1787), care a avut o concepţie proprie extrem de interesantă asupra originii limbilor romanice şi a trăsăturilor moştenite din latina vulgară, a locuit câţiva ani în Banat, ceea ce explică, în parte, interesul său pentru România şi frecventele sale referiri la limba română. Or, E. Coşeriu, în volumul Limba română în faţa Occidentului (Cluj, 1994), publicat mai întâi în germană,prezintă pe larg concepţia lui Griselini, dedicându-i un întreg capitol. Între timp, T. Ferro a descoperit un alt text al lui Griselini, care completează informaţiile lui E. Coşeriu.
Fabiana Fusco (E. Coseriu e l’interferenza negativa: spunti per una riflessione) exploatează conceptul de interferenţă lingvistică pe care E. Coşeriu l-a teoretizat în studiul său Sprachliche Interferenz bei Hochgebildeten (1977). Pornind de la binecunoscuta distincţie între normă şi sistem, Coşeriu propune o tipologie a efectelor pe care le are contactul interlingvistic, distingând şase tipuri de realizări care merg de la deformarea maximă a modelului – abaterea la nivelul sistemului lingvistic – până la abateri nesemnificative la nivelul normei lingvistice. Printre aceste fenomene remarcă şi realizarea negativă, ca pe o formă de interferenţă lipsită de reflecţii sistematice, care îi determină pe vorbitori să evite anumite posibilităţi ale codului lor nativ. În acest context, F. Fusco distinge două tipuri de interferenţă: automată şi intenţionată, în care vorbitorul optează pentru forme comune ambelor limbi.
Celestina Milani (Lingua di emigranti italiani in ambiente anglofono: il caso del Nordamerica) scrie despre particularităţile lingvistice ale emigranţilor italieni în mediul anglofon, mai concret, ia în discuţie cazulAmericii de Nord. Astfel, în Toronto italiana este limba cea mai vorbită după engleză şi cea mai studiată după engleză şi franceză. De-a lungul anilor s-a dezvoltat un cod italo-american, constituit dintr-o bază italiană de tip centro-meridional care abundă în calcuri şi împrumuturi din engleza americană cu alteraţii în fonetică, morfologie, sintaxă şi lexic. Prezentând o tipologie interesantă a acestor interferenţe, autoarea concluzionează că interferenţa lexicală constituie fenomenul cel mai palpabil al contactului interlingvistic.
Addolorata Landi, în Sul modello interpretativo coseriano. „Explication de texte”, opinează că modelul propus de Coşeriu poate fi aplicat la texte ce aparţin celor mai diverse tradiţii culturale şi literare. Aceasta deoarece în cadrul lingvisticii integrale textul este interpretat ca „act individual şi concret de vorbire”. Pe de altă parte, „relevanţa acordată de Coşeriu acestui nivel de structurare a limbajului face din lingvistica textului o adevărată hermeneutică a sensului”.
Contribuţia lui Moreno Morani – Sensum de sensu, verbum e verbo. Riflessioni su teoria e storia della traduzione in margine a uno scritto di Eugenio Coseriu – ţine de teoria traducerii în lumina lingvisticii integrale. După cum se ştie, Coşeriu s-a ocupat de această problematică în mai multe studii, însă de o deosebită relevanţă, graţie caracterului sintetic şi organicităţii sale, este intervenţia pe care a avut-o la Nobel Symposium în 1976. Cu această ocazie, Coşeriu, în stilul său penetrant şi foarte documentat, a abordat mai multe aspecte ce ţin de tema traducerii. Plecând de la acest studiu, autorul prezintă câteva reflecţii cu privire la problematica traducerii literare, precizând că teoria traducerii poate fi considerată drept o secţiune a lingvisticii textului.
Luciano Giannelli – Lessematica e etnolinguistica – se raportează la studiile de semantică şi lexicologie ale lui Coşeriu, deoarece acest aspect reprezintă „una din contribuţiile sale cele mai substanţiale în domeniul lingvisticii limbilor”: „Teoria semantică elaborată de Coşeriu, numită şi lexematică, se înscrie printre cele mai originale şi mai interesante teorii din cadrul structuralismului de orientare pragheză. În tradiţia şcolii pragheze, Coşeriu şi-a asumat – însă numai până la un anumit punct – distincţia dintre produsul lingvistic şi actul propriu-zis de producere (care, fireşte, face referinţă directă la distincţia lui Humboldt energeia vs. ergon).
Federico Vicario – Tra caldo e freddo. Sui gradi di un’antonimia – reia o temă de semantică, mult discutată în epoca structuralismului, dar şi în lexicologia tradiţională, şi anume gradele unei relaţii de antonimie, pe baza unor exemple din limba italiană.
Umberto Rapallo, în Il dilemma della diacronia e i ritmi del tempo storico, abordează concepţia dinamică a limbii, asumându-şi perspectiva coşeriană asupra limbajului ca activitate culturală a omului. În opinia sa, studiul limbajului trebuie încadrat într-un context mult mai larg de antropologie culturală.
Carlo Consani (Commutazione e mescolanza di codice in testi greci della Sicilia tardo-antica e protobizantina) scrie despre importanţa mărturiilor greceşti din Sicilia care datează din antichitatea târzie până la începutul perioadei bizantine, ceea ce demonstrează continuitatea limbii vechilor colonişti până în epoca modernă. Utilizând conceptul de limbă istorică din integralism – ansamblu de sub-sisteme marcate social, geografic şi situaţional –, C. Consani dezvoltă unele sugestii coşeriene ce ţin de acest domeniu.
În contribuţia sa, Graziado Isaia Ascoli: impegno civile e questione linguistica nell’Italia unita, Roberto Gusmani evocă această personalitate a lingvisticii italiene. Remarcând importanţa istorică a studiilor lui Ascoli, a metodologiei sale ştiinţifice, autorul demonstrează totodată cât de actuală este concepţia acestui mare lingvist italian, căruia i s-au adus cele mai multe omagii.
Alberto Zamboni – Contatto, trasmissione, evoluzione: il latino come creolo? – examinează mecanismul evoluţiei lingvistice de la un sistem la altul pe baza trecerii de la latină la limbile romanice, referindu-se la creolizarea limbii latine şi la anumite fenomene de contact lingvistic, valorificând cu succes concepte precum substrat, adstrat şi parastrat.
În rest, textul lui Daniele Maggi Solecismi metrici e costanza ritmica: versi ipometri e ipermetri in due poemetti in camerinese di Quinto de Martella (1912-1984) ţine de poetică, mai concret, de relaţiile dintre metrică şi rimă. Iar Marco Mancini (Latina antiquissima II: ancora sull’epigrafe del Garigliano) reia discuţia cu privire la cunoscutul epigraf al lui Garigliano. Giovanna Massariello Merzagora (Repertorio linguistico, regionalita e traduzione)compară romanul La chiave stellade Primo Levi cu traducerea franceză – Clè à molette –, stabilind interesante paralelisme, dar şi anumite discrepanţe între original şi versiunea franceză.
3. Volumul conţine şi câteva comunicări din Spania. Astfel, Benjamin García Hernández – La semantica de EugenioCoseriu: significación y designación – remarcă specificul lexematicii, prezentând-o în contextul semanticii europene. Autorul constată că ceea ce distinge semantica lui Coşeriu – începând cu Pour une sémantique diachronique structurale, primul său studiu din 1964 pe care îl consideră drept „manifest programatic al semanticii structurale”, – este distincţia riguroasă dintre semnificaţie şi desemnare. Or, se ştie că semantica istorică apărută odată cu Bréal, precum şi cea anterioară, identificau semnificaţia cu referinţa obiectivă. Această confuzie s-a perpetuat în teoriile semantice moderne, cum ar fi cea generativă, cea funcţională sau cognitivă, astfel încât „doar E. Coşeriu a fost în stare să depăşească semantica tradiţională instituită de Bréal” (p. 121). Dat fiind că semnificatul are o situaţie „intermediară” – este parte componentă a semnului lingvistic –, riscul principal al teoriilor semantice rămâne în continuare faptul de a se centra mai ales asupra desemnării şi aproape deloc asupra semnificatului în sine. Mai ales că printre lingvişti e un fapt comun ca aceştia să fie întâi de toate sau mai ales gramaticieni şi, în consecinţă, să nu facă legătura între diferenţele de semnificat şi diferenţele de formă expresivă. De fapt, încă în antichitate se obişnuia acest lucru, devenind cu timpul un loc comun al celor mai multe curente din semantica modernă. De aceea a fost meritul extraordinar al lui E. Coşeriu faptul că a proclamat autonomia semnificatului, ceea ce a determinat eliberarea analizei semantice de tirania tradiţională a celor două componente.
Tot de domeniul semanticii ţine şi textul lui Rosario González Pérez – Variaciones en el análisis estructural del léxico: límites y aplicabilidad. Autoarea consideră că întemeierea lexematicii are loc de fapt în 1958, la cel de-al VIII-lea congres internaţional de lingvistică de la Oslo, unde Coşeriu, participând la discuţiile despre comunicarea prezentată de L. Hjelmslev, a prezentat o serie de obiecţii pe marginea posibilităţii unui ipotetic – la acea vreme – studiu structural al lexicului. Plecând de la acele sugestii, lingvistul de la Tübingen a continuat să mediteze la posibilitatea unui studiu structural al lexicului, astfel încât, la începutul anilor ’60, asistăm la o schimbare radicală de perspectivă pe care o propune Coşeriu. Într-o serie de studii, publicate apoi în volumul Principios de semántica estructural (Madrid Gredos, 1977), Coşeriu consolidează această teorie, aplicând la studiul lexicului metodele structuraliste folosite până atunci în fonetică si gramatică. Anume în acest context teoretic a dezvoltat şi teoria câmpului semantic ca formă de organizare privilegiată a continuumuluilexical. Refăcând traiectul parcurs de lexematică, R. G. Pérez prezintă avantajele acestei metode, precum şi criticile aduse, concluzionând că metodologia de cercetare propusă de E. Coşeriu rămâne în continuare valabilă (p. 172).
Jairo Javier García Sánchez, în Tomo y me voy. Entre el influjo bíblico y la gramaticalización obvia, analizează această sintagmă – mult discutată de lingvişti –, care se întâlneşte aproape în toate limbile europene, dar mai ales în cele balcanice şi romanice. Trecând în revistă soluţiile propuse de diverşi cercetători, autorul consideră că propunerea lui Coşeriu este cea mai plauzibilă: centrul de difuzare al construcţiei tomo y me voy nu ar fi greaca modernă, ci koiné, de unde a trecut în latina vulgară şi, în consecinţă, s-a răspândit în limbile romanice meridionale: italiana meridională, româna, spaniola şi portugheza, în care a pătruns un mare număr de grecisme. Or, din moment ce nucleul de iradiere se situează în greaca veche, acest fapt explică difuzarea construcţiei în limbile balcanice, inclusiv în greaca modernă. Pe de altă parte, Coşeriu observa că nu toate expresiile paratactice provin din greacă, bunăoară sp. saltarfolosit în Puerto Rico sau engl. to up and, iar limba greacă oferă un subsistem perifrastic pentru a exprima viziunea globală a acţiunii (tomo y escribo), alături de alt sistem ce exprimă viziunea parţială (estoy escribiendo). De aceea, Coşeriu a emis ipoteza unei origini evreieşti, mult mai veche, ceea ce ar explica prezenţa acestei construcţii în limba greacă, de la care s-a difuzat apoi în latină şi în alte limbi din Europa (p. 141).
José Polo, în En torno a la obra de Eugenio Coseriu. Cabos sueltos retrospectivos (1979-2002), care de mai mulţi ani publică sub acest generic materiale inedite din arhiva Coseriu în Estudios de Lingüística (Universitatea din Alicante) şi în Analecta Malacitana (Universitatea din Malaga), propune fixarea unui corpus din recenziile la studiile coşeriene publicate de-a lungul timpului pe toate meridianele lumii. Necesitatea de a crea o bibliografie completă a ecourilor la opera lui Coşeriu s-ar justifica, după părerea lingvistului spaniol, prin faptul că ar pregăti terenul pentru editarea Operelor sale complete în spaniolă, germană, română etc. Pe de altă parte, se impune crearea unui dicţionar al lingvisticii integrale, a unui manual de sinteză al teoriei lui E. Coşeriu şi al şcolii sale. De altfel, profesorii Alfredo Matus şi Magdalena Vivamonte de Avalos din Chile coordonează proiectul Las ideas teórico-lingüístas de Eugenio Coseriu (introducción y textos), un fel de dicţionar al conceptelor lingvisticii integrale. Or, acest exemplu ar trebui urmat şi de alţi lingvişti care se ocupă de teoria integralistă, deoarece „întreaga operă a lui Coşeriu se orchestrează pe o coerenţă epistemologică şi metodologică impecabilă”. „Eugeniu Coşeriu, mare poliglot şi cunoscător profund al limbilor clasice, având pe deasupra o formaţie filozofică şi estetică extraordinară, este cel mai mare lingvist nu doar din a doua jumătate a secolului al XX-lea, ci din tot sec. XX, mai mult, el este cel mai mare lingvist din toate timpurile” (p. 365).
4. Lingvistica românească a fost reprezentată de Ileana Oancea, Marius Sala şi subsemnata, Eugenia Bojoga. Ileana Oancea, profesoară la Universitatea de Vest din Timişoara, explică – în Un uomo universale: Eugenio Coseriuuniversalitatea lui Coşeriu. A evoca în mod adecvat personalitatea extraordinară a lui E. Coşeriu, care a trecut prin experienţe dure şi complexe, care a trăit printre oameni diferiţi şi în diferite părţi ale lumii, care a suferit şi trauma separării de mediul său de origine, înseamnă să ne referim la figura sa de om universal. Coşeriu a fost un om universal datorită destinului său care l-a purtat prin Europa şi America Latină, dar în acelaşi timp printre meandrele lingvisticii post-saussuriene pe care a decantat-o şi a dominat-o cu forţa doctrinei sale lingvistice. Or, ceea ce a făcut din Coşeriu unul din cei mai mari intelectuali ai vremii noastre a fost tocmai faptul că – aşa cum sublinia într-un interviu publicat în Revista de istorie şi teorie literară (1984) – în anii săi de formare italiană a acumulat nu atât un bagaj de cunoştinţe, cât mai curând „o anumită atitudine faţă de probleme, a învăţat respectul pentru ştiinţă şi idei”. Dacă relaţia lui Coşeriu cu România până în 1989 era problematică, întrucât, aşa cum afirma M. Eliade, comunismul a însemnat, în fond, un al doilea abandon al Daciei de către români sau, vorbind metaforic, separarea României de lumea latină căreia îi aparţinea, după aceea s-a îmbunătăţit considerabil. În ceea ce priveşte destinul operei lui E. Coşeriu în România, I. Oancea este foarte optimistă, deoarece, pe lângă traducerile care se fac la Cluj, Bucureşti şi Chişinău, din 1998 activează un Centru de studii integraliste, afiliat Catedrei de lingvistică generală şi semiotică a Universităţii „Babeş-Bolyai”, condus de prof. Mircea Borcilă: „Universitatea din Cluj depune eforturi serioase pentru a dezvolta tezele lingvistice ale lui E. Coşeriu, cu intenţia de a forma o şcoală lingvistică” (p. 341).
În Ricordo di Eugenio Coseriu Marius Sala evocă modul în care l-a cunoscut pe E. Coşeriu – prin intermediul studiului La geografia lingüística pe care Al. Rosetti îl adusese, în 1957, de la Congresul internaţional de lingvistică de la Oslo, unde îl întâlnise pe E. Coşeriu. Cei trei mari lingvişti români care participaseră la congres – Al. Rosetti, I. Iordan şi Al. Graur – se întorseseră entuziasmaţi de acel tânăr de numai 36 de ani care, după reproducerea afirmaţiilor lui Iordan, „e mare, ştie multe lucruri şi le ştie bine”. Autorul s-a întâlnit pentru prima dată „pe viu” cu Coşeriu în 1965, la cursurile de vară de la Grenoble, unde a avut ocazia să-l admire recitând versuri din Ion Barbu şi proză din M. Sadoveanu. S-au revăzut apoi în 1968, la Congresul de lingvistică romanică desfăşurat la Bucureşti. În 1971 lui E. Coşeriu i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti, apoi a fost invitat să participe la cursurile de vară de la Sinaia. După 1989 relaţiile lui Coşeriu cu lingviştii din România s-au intensificat, iar interesul său pentru tot ce se scria şi se publica în ţară a fost constant. În final, M. Sala mărturiseşte: „Deşi nu am dezvoltat ideile Maestrului aşa cum a făcut-o colegul meu Andrei Avram într-un articol dedicat conceptului de normă în fonologie, sau cum au făcut-o alţi doi colegi – Mircea Borcilă şi Nicolae Saramandu – care au difuzat ideile sale în mediul românesc, totuşi am aplicat principiile lui E. Coşeriu în cercetările mele dedicate spaniolei americane şi, mai ales, în studiile care au ca temă româna printre limbile romanice” (p. 396).
Subsemnata abordează tema La théorie d’Eugenio Coseriu et la linguistique soviétique, maiprecis impactul pe care l-au avut anumite aspecte ale lingvisticii integrale în fosta U.R.S.S. Impregnată decenii de-a rândul de ideologia marxistă şi concepută ca o alternativă la ştiinţa limbajului de peste hotare, lingvistica sovietică revine la normalitate odată cu recuperarea valorilor lingvisticii occidentale. În acest context, traducerea unor studii din E. Coşeriu, în special a capodoperei sale Sincronie, diacronie şi istorie încă în 1963, asumarea distincţiei sistem / normă / vorbire, preluarea unor concepte din lexematică, a tezelor sale despre limbaj şi poezie, le-a permis lingviştilor sovietici să recupereze realizările occidentale, să se sincronizeze cu ştiinţa occidentală şi să depăşească criza în care se afla lingvistica sovietică la acea vreme.
5. În Il romeno tra le lingue romanze: uno studio di tipologia dinamica Michele Metzeltin (Universitatea din Viena) se referă la specificul limbii române în context romanic. În viziunea sa, componenta nelatină a lexicului limbii române generează un fel de „opacitate” romanică, dar în acelaşi timp îi conferă şi o particularitate distinctă. Totuşi anumite dezvoltări fonetice şi semantice, precum şi numeroasele împrumuturi din limbile balcanice, împrumuturi care lipsesc în limbile romanice occidentale, contribuie uneori la neînţelegerea imediată, generând anumite dificultăţi de comprehensiune chiar şi în rândul romaniştilor.
6. Mitja Skubic de la Universitatea din Ljubliana, în Otro dia – a doua zi, reia în discuţie această sintagmă, deoarece „pentru a aduce un omagiu memoriei lui Eugeniu Coşeriu, remarcabil lingvist român şi pasionat studios al limbii spaniole, nu am putut alege decât o temă care să cuprindă atât româna, limba în care lingvistul s-a născut, cât şi spaniola, limbă a cărei esenţă a studiat-o şi în care şi-a scris majoritatea studiilor” (p. 397).
 
* * *
Apărut în condiţii grafice excelente, volumul publicat de profesorul Vincenzo Orioles se deosebeşte de celelalte omagii aduse lui Eugeniu Coşeriu în străinătate prin numărul mare al participanţilor şi prin tematica extrem de vastă pe care o abordează, fiind totodată cel mai substanţial (453 de pagini) omagiu apărut până în prezent.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog