Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PUNCTE DE REPER

O problemă vitală – ocrotirea limbii române în Republica Moldova

Ilie RAD

Rajmund PIOTROWSKI

Alte articole de
Ilie RAD
Rajmund PIOTROWSKI
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Profesorul Rajmund Piotrowski s-a născut la 17 august 1922, în localitatea Rubejnaia (în Donbas, actualmente în Ucraina), tatăl său fiind inginer chimist de origine poloneză, mama având origine belaruso-polono-germană. După terminarea liceului (1939), se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Leningrad, unde audiază cursurile unor savanţi ca V.F. Şişmariov, L.V. Şcerba, R.A. Budagov, V. I. Propp. Doctor în filologie, cu teza Limba şi stilul „Confesiunilor” lui J. J. Rousseau (1947), teză elaborată sub îndrumarea acad. V.F. Şişmariov (1874-1957) şi R.A. Budagov (1910-2001). Primele sale cercetări au în vedere domeniul stilisticii franceze: Studii de stilistică gramaticală a limbii franceze. Morfologia, Moscova, 1956; Studii de stilistică a limbii franceze. Morfologia şi sintaxa, Leningrad, 1960; Formarea articolului în limbile romanice. Alegerea formei, Moscova-Leningrad, 1960; Modelarea sistemelor fonologice şi metodele comparării sale, 1960; Dimensiunile informaţionale ale limbii, 1968; Lingvistica matematică (în colab.), Moscova, 1977; Textul, maşina şi omul, Leningrad,1979; Computerizarea predării limbilor, Leningrad, 1988. De asemenea, a scris numeroase studii şi cărţi dedicate limbii române: Întrebuinţarea artistică a articolului la scriitorii români (în SCL, nr. 3, 1960); Folosirea articolului hotărât şi nehotărât de către scriitorii români, în Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965.
Unul din marile merite ale cercetătorului este că a combătut, şi atunci când acest lucru era periculos, existenţa „limbii moldoveneşti” pe teritoriul Republicii Moldova şi al unei părţi din Ucraina. Academicianul basarabean Silviu Berejan spunea, pe bună dreptate, că profesorul Piotrowski „ne-a susţinut cu înflăcărare, ca romanist notoriu, în momente cruciale de renaştere naţională, de revenire la valorile autentice, prin articole, luări de cuvânt la radio şi TV, la conferinţe şi la întrevederile cu potentaţii care puteau fi convinşi numai de la Moscova şi Leningrad” (apud Vinţeler, op. cit., p. 245).
Cunoscând toate limbile clasice, romanice, germanice şi slave, profesorul Piotrowski este, în acelaşi timp, prototipul lingvistului total, care a abordat, în cercetările sale, toate compartimentele limbii: fonetică, morfologie, sintaxă, stilistică, dialectologie, lingvistică generală, lingvistică matematică etc.
 
 
– Stimate Domnule Profesor, am aflat multe lucruri despre activitatea Dvs. din cartea profesorului Onufrie Vinţeler Portrete şi cărţi (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005). În această carte, profesorul Vinţeler spune, între altele: „Regretatul acad. Emil Petrovici, care îl cunoştea bine, povestea că mama lui Piotrowski ar fi fost româncă sau moldoveancă, în orice caz, cunoştea limba română” (op. cit., p. 238). Care este adevărul?
– Adevărul este următorul: mama mea era de origine belaruso-polono-germană. Dar bunicul ei după tată fusese căsătorit cu o moldoveancă din Basarabia.
Într-adevăr, mama ştia puţin limba română, fiindcă, în anul 1917, ea lucrase, în calitate de soră de caritate, într-un spital militar rus, din apropiere de Bacău, Piatra-Neamţ şi Tecuci. În afară de militarii ruşi, la spital erau aduşi şi ofiţerii şi soldaţii români, răniţi sau otrăviţi de gaze în război. Bineînţeles că personalul spitalului trebuia să comunice cu românii bolnavi, aşa că învăţarea unor cuvinte româneşti era o necesitate. De asemenea, mama ne-a povestit multe despre natura pitorească a Moldovei, despre ţăranii moldoveni – oameni săraci, naivi şi sinceri. Prin urmare, mi-au fost insuflate, din copilărie, o serie de noţiuni despre cultura şi limba poporului român.
– Ulterior, în anul 1941, deci în plin război, aţi început, în mod sistematic, studiul limbii române. Care au fost motivaţiile?
– Cred că au fost trei motivaţii iniţiale: primo, eram conştient că, pentru un romanist calificat (cum doream eu să fiu), era obligatorie cunoaşterea materialului românesc; secundo, pentru noi, polonezii, România, poporul român reprezintă un aliat vechi, un prieten din copilărie, un amic „din a vechimei zile”, cum se spune; terţio, au contat amintirile mamei, de care vă spuneam.
Totuşi, mai târziu, a apărut o motivaţie nouă. În cursul studiilor mele de romanistică, am ajuns la concluzia că limba română posedă specificul şi originalitatea cea mai mare în comparaţie cu alte limbi romanice. Iată un exemplu din domeniul vocabularului de origine latină. Se ştie că în fiecare limbă romanică există două pături lexicale. Primul strat include cuvintele savante. Aceste cuvinte au pătruns în română din celelalte limbi neolatine (mai ales din franceză şi italiană) sau prin intermediul limbii ruse, engleze şi germane, începând cu secolul al XIX-lea, şi formează un standard comun, pot să spun banal, pentru toate limbile romanice, inclusiv pentru limba română.
Al doilea strat îl constituie vocabularul moştenit direct din latina vorbită. Acest vocabular formează, împreună cu nişte trăsături specifice ale gramaticii, fondul esenţial şi străvechi al limbii române. Prin urmare, fondul lexical principal românesc păstrează nişte serii semantice omogene ale latinismelor de origine rustică, arhaică şi locală – latinisme care sunt atestate încă în comediile lui Plautus şi Terentius sau numai în inscripţii din provincii dunărene. Acest vocabular original oglindeşte starea socială şi spirituală, economică şi politico-militară a populaţiei protoromâne din Peninsula Balcanică. Se poate spune chiar mai mult decât atât: el îi dă limbii române un specific enigmatic, incomparabil şi delicios faţă de celelalte limbi romanice (vezi articolul meu Un bastion lexical al ocrotirii limbii române în Republica Moldova, publicat în volumul Omagiu profesorului Vladimir Zagaevschi la 70 de ani, Chişinău, CEP USM, 2003). Astăzi, năzuinţa mea de a descifra acest specific enigmatic reprezintă cea mai importantă motivaţie în studiul meu sistematic al limbii române.
Problema ocrotirii limbii şi culturii române în Republica Moldova este o chestiune arzătoare, o problemă de însemnătate vitală pentru viitorul popoarelor din ambele ţări romanice ele Europei Centrale. De aceea aş vrea să analizez mai amănunţit situaţia aceasta.
Atunci când pe teritoriul Republicii Moldova a fost restituit veşmântul firesc al limbii române – alfabetul latin, noi, lingviştii, speram că aceasta va servi drept stimulent pentru evoluţia vertiginoasă, în continuare, a dezvoltării culturii şi limbii literare române în acest teritoriu. Cu regret, trebuie să spun că acest proces se realizează foarte lent, mai exact – se află într-un punct mort. Să analizăm cauzele.
Pe parcursul a 150 de ani, în imperiul ţarist, apoi în cel sovietic, ca de altfel şi în alte imperii, existau două feluri de limbi: cea oficială (imperială), altfel zis, limba naţiunii „de pontaj”, şi limbile locale. Bineînţeles, în Rusia, apoi şi în ex-U.R.S.S., se da prioritate limbii ruse. La fel s-au întâmplat lucrurile în imperiul francez – unde predomina limba franceză, în cel britanic – unde domina limba engleză etc. Limbile locale ale naţiunilor lipsite „de pontaj” erau pe planul doi.
Aş vrea să subliniez că relaţiile dintre limbile imperiale şi cele naţionale nu au fost niciodată, în nici un imperiu, şi nu sunt nici astăzi nişte relaţii paşnice. Lupta psiholingvistică între aceste limbi poartă un caracter crud, e lipsită de umanism, înţelegere etc. Repet: acest lucru este caracteristic, de fapt, tuturor limbilor vorbite de naţiuni mici, din toate imperiile.
O situaţie extremă şi în acelaşi timp paradoxală o reprezintă astăzi limba irlandeză. Începând cu secolul al XII-lea, când Irlanda a fost încorporată în statul englez, această limbă celtică fusese sistematic şi energic oprimată de către limba engleză imperială. Prestigiul psiholingvistic al limbii engleze a crescut până la un asemenea grad, încât, de prin secolul al XVII-lea, marii scriitori de origine irlandeză, ca de pildă J. Swift, G. Green, J. Joyce, şi-au scris operele lor numai în limba engleză.
Începând cu anul 1949, Irlanda nu mai este o parte componentă a Imperiului Britanic, cu atât mai mult cu cât un asemenea imperiu nici nu mai există. Totuşi, deşi limba irlandeză este susţinută de guvern şi declarată drept limbă de stat, în realitate ea este întrebuinţată doar ca o limbă maternă, nu mai mult decât de un procent de irlandezi. Astfel că limba băştinaşă a poporului irlandez, învinsă şi alungată din viaţa socială, dispare sub presiunea limbii imperiale engleze. Unui proces asemănător îi sunt supuse multe limbi şi din spaţiul postsovietic. De pildă, pe cale de dispariţie se găsesc limba belarusă, ca şi limbile ugro-finice din regiunile Volga şi Obi.
– În ce ar consta mecanismul intern al „irlandizării” limbii române din Republica Moldova?
– Către începutul anilor ’90, în majoritatea limbilor naţionale din spaţiul sovietic repertoriul de stiluri a rămas incomplet, iar uneori pur şi simplu deteriorat. O urmare a acestui fapt a fost nedezvoltarea totală sau rusificarea terminologiei naţionale. Doar pentru oamenii fără o pregătire temeinică în cultură şi terminologie a limbii materne, acest proces părea inocent, ei procedând la adăugarea desinenţelor limbii materne la cuvintele respective ruseşti. Dar acest proces a dus la schimbări serioase, mai întâi în atitudinea vorbitorilor faţă de limbile lor materne. Actualmente, în multe cazuri, funcţionarea acestor limbi se reduce la nivel de vorbire populară sătească, mai rar – orăşenească, iar utilizarea lor la nivel oficial, statal şi profesional, o spun cu regret, poartă de obicei un caracter de paradă sau se transformă în vorbire macaronică.
Iată două exemple.
În ianuarie ’93, am participat, cu referatul Problemele lingvistice pe teritoriul Moldovei în perioada postsovietică, la Conferinţa ştiinţifico-practică „Interesele de stat şi rolul organelor de interne în asigurarea ordinei constituţionale, a drepturilor şi libertăţilor omului în raioanele de est ale Republicii Moldova”. După conferinţă a avut loc un five o’clock, în cursul căruia prim-viceministrul Apărării al Republicii Moldova ne-a povestit (bineînţeles – în limba română) despre rolul şi locul Armatei Naţionale în desfăşurarea luptelor în raioanele de est ale Moldovei. Asistau la discuţie şi doi generali din România, care fuseseră invitaţi la conferinţă în calitate de observatori. Noi, tustrei, ascultam cu atenţia încordată povestirea cuprinzătoare a viceministrului. Totuşi, din timp în timp, observam pe feţele invitaţilor noştri o umbră uşoară de deranj şi a lipsei de înţelegere. „Iertaţi-mă, vă rog, am spus eu, poate vă deranjează ceva? Pot să vă ajut?” „Ştiţi, dom’ profesor, nu-l prea înţelegem pe domnul ministru, a şoptit unul dintre interlocutori. De pildă, ce înseamnă «bronietransportior», «dot», «pulemiotnoie gnezdo»?” „Probabil – autoblindat, cazemată, cuib de mitralieră” – am tradus eu.
Am spus deja mai sus că restituirea veşmântului firesc al limbii române – alfabetului latin – a fost interpretată de intelectualii şi patrioţii din Republica Moldova şi România, ca şi de noi, romaniştii, ca un pas decisiv pe calea eliberării de dictatul cultural sovietic. S-a aflat că, de fapt, cătuşele terminologice sunt mult mai tari decât lanţurile ortografice!
În iulie ’95, am avut prilejul să particip la Conferinţa ştiinţifică din localul Parlamentului Republicii Moldova, intitulată „Limba română este numele corect al limbii noastre”, aşadar o conferinţă privind denumirea corectă a limbii de stat din Republica Moldova1. Spre surprinderea mea, organizatorii conferinţei m-au rugat să vorbesc... ruseşte (?!). Deoarece, chipurile, dacă, în calitatea mea de profesor din Sankt Petersburg, aş vorbi româneşte, parlamentarii pur şi simplu nu vor înţelege nici situaţia ca atare, dar nici ceea ce le voi spune! De fapt, motivul adevărat, intuiam eu, consta în faptul că ei „nu prea” cunoşteau limba română literară. Cu toate acestea, şi eu, venit de la Sankt Petersburg, precum şi profesorul Stanislav Semcinski (care s-a stins din viaţă în 2001), sosit de la Kiev, am vorbit româneşte. Au încercat să facă acelaşi lucru şi deputaţii, dar până la urmă tot în ruseşte au spus ce aveau de spus2!
Rezumând, aş vrea să subliniez încă o dată că situaţia lingvistică din Republica Moldova este destul de complicată şi chiar periculoasă. Din moment ce o limbă imperială (în cazul nostru – rusa) are o influenţă atât de mare, iar limba naţională îşi găseşte utilizare numai în plan local, sătesc, sărăcindu-şi treptat repertoriul, se poate ajunge la o situaţie catastrofală. Pentru a nu o admite, noi, lingviştii, investigăm acum un domeniu important, care se numeşte sinergetica – ştiinţă care studiază mecanismul intern al limbii, factorii lui – fiziologic, naţional, psihologic – care, împreună, influenţează dezvoltarea limbii. În cazul în care sinergetica limbii naţionale este slabă, distrusă, limba e sortită pieirii. Dovada o avem chiar alături, în Belarus – limba belarusă practic a murit, actualmente ea se vorbeşte doar la Institutul de Lingvistică de la Minsk. Parţial, procesul s-a extins şi în Ucraina, în special în partea de est a acestei ţări.
Există încă o chestiune destul de actuală: faptul că alături de Republica Moldova se află România ar putea oare să aibă vreo influenţă asupra evoluţiei limbii române în Basarabia?
După mine, la ora actuală, această influenţă a statului român este foarte slabă, cu excepţia efortului depus de intelectualitate în domeniul ştiinţei şi al educaţiei, avându-se în vedere editarea în comun a unor cărţi şi publicaţii periodice, schimburile de profesori, studenţi şi elevi etc. Dar, în plan general, aceste eforturi se prezintă doar ca o picătură în mare.
Din acest punct de vedere, perspectiva este destul de tristă. Ţin să menţionez că specificul stilistic al limbii imperiale şi al terminologiei ei joacă rolul unui virus lingvistic, ce paralizează sinergetica imunitară a limbii naţionale, prin pătrunderea ei în lexic, iar prin acesta – şi în fonetică, sintaxă, morfologie. Drept urmare, limba naţională riscă să fie coborâtă la nivelul unui dialect casnic, de bucătărie, astfel încât, peste câteva generaţii, să intre într-o perioadă de „irlandizare”.
Dar depistarea şi analiza unor defectări sinergetice izolate în procesul interferenţei limbilor nu soluţionează problema. În acest sens este necesară influenţa unei atitudini constructive „de sus”, sprijinită de resursele materiale şi financiare necesare. Eu cred că ocrotirea şi susţinerea prestigiului limbii române în Basarabia presupune utilizarea ei intensă în toate domeniile de activitate, dar mai întâi la nivel statal şi administrativ, ceea ce trebuie să se îmbine cu propagarea ei prin literatura artistică de valoare, prin predarea şcolară minuţios gândită şi prelucrată, care ar folosi metode şi tehnologii moderne, computerizate, iar pentru aceasta trebuie să introducem limba română în Internet şi în poşta electronică. Acest principiu urmează să fie respectat în şcolile de toate nivelurile, începând de la cea primară şi terminând cu facultăţile universitare.
– În anul 1939, aţi fost admis la Facultatea de Filologie a Universităţii din Leningrad, unde i-aţi avut profesori, între alţii, pe V.F. Şişmariov, L.V. Scerba, R.A. Budagov, V.I. Propp, E.A. Referovskaia, romanişti celebri în toată lumea. Îmi puteţi spune ce aţi învăţat de la aceşti mari savanţi?
– Eu am avut marele noroc de a audia cursurile şi de a frecventa o serie de seminarii ţinute de romaniştii ruşi celebri în toată lumea – academicianul V.F. Şişmariov, membru corespondent al Academiei Sovietice, R.A. Budagov (ulterior devenit şi el academician), prof. E.A. Referovskaia ş.a. Aflându-mă la aspirantură, în 1944-’47, i-am avut, în calitate de conducători ştiinţifici, tot pe acad. Şişmariov şi prof. Budagov. Profesoara E. A. Referovskaia mi-a fost referent oficial la susţinerea tezei mele de candidat în ştiinţe filologice.
În afară de aceasta, la Leningrad, şi pe urmă la Saratov, unde a fost evacuată Universitatea, am audiat cursuri şi am frecventat o serie de seminarii, am susţinut examene şi am beneficiat de îndrumarea unor distinşi lingvişti şi istorici literari din cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii noastre. Îmi amintesc de cursurile ţinute de acad. I.I. Meşcianinov („Tipologia limbilor şi lingvistica generală”), acad. L.V. Şcerba şi prof. L.R. Zinder („Lingvistica experimentală”), acad. I.I. Tolstoi („Literatura antică”), prof. I. M. Tronski („Istoria limbii latine”), prof. G.A. Bialîi („Creaţia artistică a lui Dostoievski”). Aş vrea să menţionez, în mod special, că am avut norocul de a frecventa cursurile şi seminariile unor reprezentanţi, cei mai de seamă, ai şcolii (căzută în dizgraţie, în perioada menţionată) formalismului rus. Am în vedere un remarcabil lingvist şi istoric literar, acad. V.V. Jirmunski, un folclorist-structuralist de talie mondială, prof. V.I. Propp şi prof. B.V. Tomaszewski, care a studiat, iniţial, tehnica la Universitatea din Liège (Belgia), devenind, ulterior, un mare filolog-puşkinist, acordând o atenţie sporită textologiei structurale. În anul 1947, prof. B.V. Tomaszewski mi-a fost referent oficial la susţinerea tezei de candidat în ştiinţe.
Prin anii ’30-’50, anii mei de studenţie şi de „aspirantură”, noi am fost lipsiţi de posibilitatea de a lua contact cu marii lingvişti din străinătate, ca L. Hjelmslev, I. Iordan, R. Jakobson, J. Kurylowicz, A. Martinet, Al. Rosetti, E. Petrovici, V. Pisani, Sever Pop, L. Spitzer ş.a. Totuşi, ocolind cortina de fier a cenzurii de partid, dascălii noştri de la Universitatea din Leningrad ne-au familiarizat şi „unit” cu ideile şi metodele creatoare ale lingvisticii şi filologiei occidentale.
– Vă mulţumesc pentru răspunsurile Dvs.!
 
Note
1 Distinsul savant se referă la Conferinţa ştiinţifică „Limba română este numele corect al limbii noastre”, organizată, aşa cum se precizează în rezoluţia acestui for, „de Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe, catedrele de specialitate de la instituţiile de învăţământ superior din Republica Moldova, uniunile de creaţie şi redacţia revistei Limba Română, ale cărei lucrări s-au desfăşurat la Chişinău în zilele de 20 şi 21 iulie 1995, la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova şi sub auspiciile Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, cu participarea specialiştilor filologi, istorici, jurişti ai catedrelor didactice, a reprezentanţilor intelectualităţii de creaţie, a oamenilor politici din Republica Moldova, a unor lingvişti din Ucriana şi Federaţia Rusă (profesorul Stanislav Semcinski din Kiev a prezentat comunicarea „Cu privire la necesitatea de a reveni la denumirea tradiţională a limbii moldovenilor”, iar academicianul Rajmund Piotrowski din Sankt Petersburg – comunicarea cu titlul „O limbă cu două denumiri?”, reluată fragmentar şi în numărul de faţă al revistei noastre).
Precizăm că academicianul Nicolae Corlăteanu a prezentat raportul „Româna literară în Republica Moldova: istorie şi actualitate”. La conferinţă au participat cu discursuri Haralambie Corbu, Silviu Berejan, Alexandru Dârul, Ion Eţcu, Vitalie Marin, Maria Cosniceanu, Mihai Cimpoi, Anatol Eremia, Vasile Melnic, George Rusnac, Vasile Pavel, Nicolae Raievschi, Anton Borş, Arcadie Evdoşenco. Lucrările conferinţei şi-au găsit reflectare într-o ediţie specială a publicaţiei noastre (Limba Română, nr. 4 (22), 1995).
2 Atmosfera din Parlamentul de atunci nu era simplă. Respectiva conferinţă a constituit o testare a opţiunilor parlamentarilor, parte din care, într-adevăr, nu cunoşteau limba de stat. Organizatorii conferinţei au solicitat ca cei doi oameni de ştiinţă sosiţi din Kiev şi Sankt Petersburg să vorbească în limba rusă tocmai pentru a spori credibilitatea argumentelor prezentate. Starea de spirit din Parlamentul de la 1995 este surprinsă şi în notele ziaristului bucureştean Costin Buzdugan: „Sala de şedinţe a Parlamentului de ia Chişinău a găzduit astăzi dimineaţă lucrările conferinţei ştiinţifice cu tema «Limba română este numele corect al limbii noastre». O dezbatere aprinsă, provocată ieri de către reprezentanţii fracţiunii Unitate-Edinstvo, a evidenţiat, o dată în plus, subtextul: neobţinând prin vot schimbarea locului de desfăşurare, socialiştii rusofoni şi o parte dintre agrarieni au anunţat că vor boicota conferinţa care-şi declarase drept scop «iniţierea electoratului şi a reprezentanţilor acestora în Parlamentul Republicii Moldova în problema denumirii adecvate a limbii oficiale a statului». Şi astfel argumentele unor academicieni şi ale altor specialişti în lingvistică împotriva glotonimului «limba moldovenească» au fost ascultate astăzi exact de către acei care deja sunt convinşi: Preşedintele Mircea Snegur, autorul iniţiativei legislative privind articolul 13 din Constituţie, dl Petru Lucinschi, cel care a încercat să introducă în Constituţie măcar identitatea dintre «limba moldovenească» şi «limba română», dl Nicolae Andronic, cel care a demisionat în fruntea unui grup de agrarieni tocmai din acest motiv, toţi deputaţii din opoziţie care au votat contra actualei formulări a articolului 13 şi specialiştii din Academie, care de un an protestează în aceeaşi problemă. Conferinţa ştiinţifică a devenit în felul acesta doar un gest simbolic care mâine îşi va consuma cel de-al doilea act în sala Uniunii Scriitorilor, pentru că la Parlament se va desfăşura o bătălie hotărâtoare: agrarienii consecvenţi cer ca demisionarilor să li se retragă mandatele pentru a fi înlocuiţi, demisionarii încearcă să modifice statutul deputaţilor pentru a putea forma grupuri parlamentare ale unor partide în curs de formare. Astăzi după amiază Parlamentul a continuat să examineze în a doua lectură proiectul Legii Învăţământului şi, exact absenţii de dimineaţă, cuvântând mai ales în limba rusă, au întreţinut cele mai aprige dispute atât în ceea ce priveşte organizarea învăţământului particular, cât şi în ceea ce priveşte autonomia universitară” (Limba Română, nr. 4 (22), 1995, p. 120-121).
 
Sankt Petersburg – Cluj-Napoca,
oct. 2005 – febr. 2006
 
România literară,
nr. 17 din 28 aprilie 2006
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog