Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PUNCTE DE REPER

O limbă cu două denumiri? (fragment)

Rajmund PIOTROWSKI

Alte articole de
Rajmund PIOTROWSKI
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVI, 2006

Pentru tipar

După părerea mea, discuţia legată de formularea articolului 13 din Constituţia Republicii Moldova cu privire la denumirea corectă a limbii folosite în Republica Moldova are trei aspecte:
1) aspectul ştiinţific, mai exact, istorico-lingvistic;
2) aspectul politico-cultural;
3) aspectul economico-pragmatic.
În ceea ce priveşte primul aspect, noi, lingviştii, suntem cu toţii de acord că limbajul, vorbirea fiecărui popor se prezintă minimum sub două forme: primo – cea a limbii vorbite, neregulate, dialectale, şi secundo – sub forma unei norme superioare a acestei limbi comune.
Norma aceasta se numeşte limbă standard – o limbă de stat şi de cultură, propagată prin intermediul şcolilor, prin manuale, publicaţii, presă etc.
Domnii academicieni Nicolae Corlăteanu şi Silviu Berejan au demonstrat în mod convingător că fenomenul lingvistic pe care îl marcăm cu glotonimul (expresia) „limba moldovenească” sau, mai exact, „graiul moldovenesc” este forma vorbită a limbajului romanic de pe teritoriul Republicii Moldova.
A doua formă a acestui limbaj este limba standard, o limbă de stat şi de cultură, propagată prin intermediul şcolilor şi al mass-media, identică – în ceea ce priveşte gramatica, vocabularul, alfabetul şi ortografia – cu limba standard de la vest de Prut, limba română.
Din aceste motive nu putem confunda tipul de vorbire ierarhic subordonat – graiul moldovenesc – cu limba română literară ca termen supraordonat, nu putem utiliza două expresii, limba moldovenească şi limba română, marcând o singură noţiune – limba noastră standard, una, limba română, pentru România, şi alta, limba moldovenească, pentru Republica Moldova.
Abordând termenul limba moldovenească, ne-am îngădui să facem o paranteză, care nu se leagă propriu-zis de tema şedinţei noastre. După cum ştiţi, în Transnistria şi în Ucraina învecinată limbajul moldovenesc se transformă, pas cu pas, într-un jargon mixt slavo-romanic cu utilizarea frazelor de tipul: „M-am prostudit şi căşleiesc, c-o fost morozu mari”. Poate cândva, în viitor, în cazul în care va apărea un scriitor de talia lui A. Puşkin sau W. Shakespeare ce va putea ridica acest grai mixt la nivelul limbii literare standard, atunci vom putea introduce glotonimul „limba moldovenească” pentru noua limbă literară standard slavo-romanică. Bineînţeles că astăzi aceasta este o ipoteză fantastică.
Aşa se prezintă pe scurt esenţa aspectului istorico-lingvistic al discuţiei noastre.
Să trecem acum la aspectul politico-cultural al problemei. Situaţia cu două denumiri pentru ambele forme ale limbii naţionale – cea vorbită şi cea de stat – este tipică pentru întreaga lume romanică. De exemplu, cetăţeanul italian din Roma, la întrebarea ce limbă vorbeşte, va răspunde că el „parla romano, no italiano”, cel din Napoli va răspunde „io parlo napolitane, no italiano”. Dar dacă îl întrebaţi ce limbă învaţă feciorul său la şcoală sau care este limba oficială a statului, italianul va răspunde că, desigur, nu este nici romana, nici napolitana, ci este limba italiană.
Aceeaşi situaţie o vom avea în Spania şi în America Latină. Cetăţeanul spaniol din Castilia (centrul Spaniei) va spune că el „habla castellano, no espanol”, cel din provincia Aragona – că vorbeşte aragoneza, cel din Bolivia „habla boliviano”. Totodată, fiecare cetăţean latino-american, ca şi cel din Spania, ştie că limba standard, de stat şi de şcoală, rămâne pentru el limba spaniolă. Acest fapt nu afectează suveranitatea Boliviei, Argentinei sau a Mexicului şi în nici un caz nu jigneşte mândria naţională a bolivianului sau a mexicanului.
Mai mult decât atât, unitatea limbii standard cimentează unitatea culturii şi a literaturii iberoromanice, tot aşa cum limba română standard cimentează literatura daco-română, începând cu Coresi sau Miron Costin şi până la Sadoveanu sau Panait Istrati.
Trecând la cel de-al treilea aspect al problemei noastre, am vrea să subliniem că utilizarea glotonimului limba moldovenească creează o confuzie periculoasă pentru statele de la Apus, generând astfel chiar şi bariere economice.
Aş mai adăuga la cele spuse că termenul de „limba moldovenească” are o istorie mai veche pe teritoriul Basarabiei. Acest termen a fost un instrument ai politicii imperiale ţariste, iar apoi al politicii imperiale stalinist-bolşevice. Menirea acestui instrument era de a izola Basarabia, iar mai târziu – Republica Moldova de la arealul românesc. Indiferent de caracterul „argumentelor” lingvistice invocate, false sau neîntemeiate, scopul era limpede. Oamenii de ştiinţă au conştientizat întotdeauna acest adevăr, reliefat cu pregnanţă în special după evenimentele din ’89-’90. Personal, nu pot nicidecum înţelege atitudinea acelor locuitori şi purtători ai limbii care insistă cu îndărătnicie asupra folosirii glotonimului „limba moldovenească”.
E important să avem în vedere, aşa cum am menţionat mai sus, că unitatea limbii literare standard implică şi unitatea procesului cultural şi literar al statelor care au aceeaşi cultură.
În cazul nostru, limba română are rolul de integrare şi cimentare a întregii culturi româneşti ori, dacă vreţi, daco-române, începând de la Coresi sau de la Miron Costin şi continuând cu scriitorii clasici din cele trei Principate, apoi cu scriitorii contemporani din România şi Republica Moldova.
Din acest considerent cred că problema denumirii limbii trebuie scoasă de pe ordinea de zi. Există alte probleme mult mai complicate, de ordin social şi economic, a căror soluţionare va solicita eforturi mult mai mari. În cazul problemei limbii lucrurile sunt limpezi: limba literară, scrisă, oficială este una – limba română.
Unii întreabă de ce continuă aceste discuţii interminabile despre denumirea limbii. Răspund: mulţi dintre cetăţenii Moldovei – eu am lucrat aici şi cunosc situaţia – încă mai judecă după calapoadele propagandei staliniste, când se făcea tot posibilul pentru a-i contrapune pe moldoveni şi români, îmi amintesc de anii ’50, după moartea lui Stalin, când se vehicula ideea că cel mai temut duşman al poporului moldovenesc şi al R.S.S.M. este România, deşi această ţară atunci făcea deja parte din blocul comunist. Din păcate, această mentalitate cultivată premeditat decenii în şir este încă vie şi continuă să influenţeze negativ societatea.
 
 
Textul este reprodus după ediţia specială „Conferinţa ştiinţifică Limba română este numele corect al limbii noastre”, Limba Română, nr. 4 (22), 1995, Chişinău, pag. 25-28
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog