Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Petru Manoliu: pasiunea pentru istorie

Ofelia ICHIM

Alte articole de
Ofelia ICHIM
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Puţin cunoscută astăzi în perimetrul literaturii române, creaţia lui Petru-Virgil Manoliu (28.VI.1903, Mihăileni, judeţul Botoşani, – 29.I.1976, Bucureşti) a fost bine receptată în anii interbelici, însă o parte din scrierile lui au văzut foarte târziu lumina tiparului sau se mai găsesc, încă, în manuscris, urmând să fie recuperate de istoria literară. Semnătura sa conţinea doar primul prenume, al doilea, Virgil, fiind înregistrat pe actul de deces; astfel, s-a putut reconstitui numele complet al scriitorului. Petru Manoliu a fost publicist, romancier, dramaturg şi traducător. În timpul studiilor universitare la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, P. P. Negulescu l-a angajat la Biblioteca Academiei Române. Licenţa şi-a susţinut-o târziu, în 1940. În 1941 a devenit membru al S.S.R. Efervescenta sa activitate publicistică, dublată de interogaţiile existenţiale din romane, a încetat când, în 1945, i s-a interzis să mai publice, pe o perioadă de cinci ani, fiind acuzat că a scris „articole cu caracter antidemocratic”. Arestat şi condamnat, victimă a represiunii comuniste, suportând, apoi, şi restricţiile domiciliului obligatoriu la Costişa, în judeţul Bacău, Petru Manoliu redactează, în această perioadă, pagini de jurnal, de eseu, lucrări dramatice, rămase, cele mai multe, în manuscris. După aceşti ani de privaţiuni şi sacrificii, a abordat traducerile literare, impunându-se, şi în acest domeniu, ca un nume de referinţă. Ultimii trei ani de viaţă i-a petrecut la Mogoşoaia, într-o izolare voită faţă de familie, consecinţă a impactului emoţional suferit în urma sinuciderii soţiei.
În publicistica interbelică, textele lui apăreau şi sub semnăturile Arhiman, Pet. Man, M. Erasm, Dr. Nicolai, Petru M., Flamel. A făcut parte dintr-o generaţie care a impulsionat viaţa culturală românească, sincronizând-o tot mai mult cu spiritul european, dar, în acelaşi timp, conturându-i identitatea naţională: Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Anton Holban, C. Noica, Mircea Vulcănescu, N. Steinhardt, Petru Comarnescu, Petre Pandrea, Edgar Papu ş.a.
Abordarea elegantă şi plină de firesc a filozofiei lui Nietzsche, Heidegger şi a altor gânditori relevă calităţile eseistului de mare rafinament care a fost Petru Manoliu, atât în paginile articolelor sale, cât şi în nenumăratele scrisori adresate lui Camil Petrescu, Emil Cioran, ca să amintim doar câţiva dintre prietenii cărora le-a împărtăşit entuziasmul lecturii unei cărţi ori cu care a polemizat. Este semnificativă replica dată lui Mircea Eliade, sub titlul Alte „Soliloquii”, dovadă a dialogului de idei, productiv în plan intelectual, deşi izbucneşte din contrazicerea unor aserţiuni zidite ca o literă de lege în conştiinţa generaţiei tinere de autorul lui Isabel şi apele diavolului. Comentariul are în vedere chiar fraza de incipit a cărţii lui Eliade, găsind-o vulnerabilă: „Singurul sens al existenţei este de a-i găsi un sens”. Însă, pe tot parcursul eseului său, Petru Manoliu dovedeşte adevărate calităţi de vizionar, intuind impactul şi valoarea greu de egalat a operei ce urma să fie scrisă de Eliade. Ca romancier, a debutat în 1935 cu Rabbi Haies Reful, urmat de Tezaur bolnav(1936), Moartea nimănui (1939), Domniţa Ralu Caragea (1939) şi monografia de popularizare Creangă, publicată în seria Cartea cu vieţi ilustre (1944). Dualitatea conştiinţei, luciditatea interogaţiilor întru autocunoaştere, adâncind, de fapt, prăpastia dintre eurile care bântuie fiinţa umană, sunt tot atâtea „fapte” care alcătuiesc subiectul romanelor. Acestea se înscriu între coordonatele experimentalismului, ale autenticismului, ale soliloquiilor, integrându-se normelor asumate de literatura anilor ’30-’40. Domniţa Ralu Carageaoferă reconstituirea unor vremuri demult apuse, trădând apetenţa pentru amănuntul istoric ce se regăseşte şi în piesa de teatru Io, Ştefan Voievod, ca şi în cea dedicată poetului Ovidiu, intitulată Ovidiu la Tomis.
 
* * *
După cum relevă titlul Io, Ştefan Voievod, această piesă are în prim-plan personalitatea domnitorului moldovean. Ceea ce reuşeşte Petru Manoliu este să contureze dimensiunile sufleteşti ale omului care a fost voievodul Moldovei, bântuit de povara singurătăţii, ca restrişte a fiinţei umane, contopită cu destinul istoric al Moldovei – ţară fără prieteni, înconjurată de duşmani. Uneltirile se plămădesc prin vicleşug, oamenii meniţi tămăduirii sufleteşti şi celei medicale îl trădează, astfel încât doar sabia îi rămâne cruce şi mântuire. Întrebările şi neliniştea existenţială îl chinuie pe domnitor; tulburat de asprimea şi grozăviile istoriei, el încearcă să pătrundă în miezul lucrurilor pentru a dovedi adevărul, pentru a lumina întunericul din conştiinţele celor care ar fi trebuit să-l înţeleagă şi să-l ajute. Biruinţa de la Vaslui, din 1475, îi trezeşte îndoieli, chibzuinţa i se transformă în iscodire a destinului, ca şi cum şi-ar provoca propria soartă pentru a privi cu dârzenie adevărul, oricât de crunt ar fi. Cea care i se pare hărăzită, sinceră şi desăvârşită în iubirea ei, Maria din Hârlău, viitoarea mamă a lui Petru Rareş, îi veghează bucuriile şi întristările, căutând să răspundă neliniştilor domnitorului. „Marie, ştii tu ce este nedumerirea de după biruinţă?”, încearcă Ştefan să-şi priceapă soarta. Dar el ştie că destinul lui se numeşte ţară, că oamenii trebuie înţeleşi şi respectaţi chiar dacă sunt mai săraci decât alte seminţii. În schimbul de replici pe care îl are cu doctorul Muriano, venit de la Universitatea din Bologna să-i tămăduiască rana de la picior, Ştefan caracterizează cu demnitate starea de lucruri din ţară, răspunzând, astfel, vorbelor viclene ale străinului: „Meştere, în ţara mea nu-i ca la voi... Noi ştim că viaţa e atât de grea, încât n-o poţi birui decât dacă întreci măsura. Aici, şi bucuria e mai scurtă, şi moartea mai nebănuită, şi întâmplările mai năpraznice... (Interiorizat): În ţara mea se petrec şi minuni, iar oamenii nu se miră ca la voi...”. Personajele dramei se adună în jurul domnitorului, dar scopurile pentru care o fac diferă: Muriano unelteşte să schimbe credinţa moldovenilor, astfel încât Papa să le devină suveran. Prin vicleşug şi vorbe măiestre o atrage pe Maria în conspiraţia lui. Din prea multă dragoste pentru Ştefan, femeia încearcă să-l convingă să accepte uneltirile doctorului. De cealaltă parte sunt boierii – unii credincioşi voievodului, alţii urzindu-i mişeleşte moartea, precum şi oştenii care dejoacă planul nesăbuit. Ştefan domină prin credinţa faţă de ţară, prin zbaterea şi îndoielile din suflet, prin iubire, dar şi prin sacrificiu.
Doctorul Muriano îşi ascunde intenţiile iscoditoare, explicându-i Mariei că tot ceea ce are ea de făcut este să-l înduplece pe voievod să semneze un act prin care alfabetul chirilic să fie înlocuit cu cel latin: „De aceea vreau să vă atrag foarte insistent atenţia, că acum e prilejul cel mai potrivit să smulgem hotărârea Alteţii Sale... (...) Şi doar nu-i cerem un lucru prea mare...Să reintroducă literele latine în locul celor slavone...”. Profitând de faptul că voievodul se întoarce biruitor de la Vaslui, şi poposeşte la Hârlău, înainte de a se îndrepta spre cetatea Sucevei, Muriano devine autoritar, zugrăvindu-i Mariei intenţia lui ca fiind unica şansă a domnitorului de a consolida relaţiile Moldovei cu Apusul: „Doamnă, îngăduiţi-mi să insist şi să repet din nou, că această neînsemnată schimbare va îngădui Ţării Moldoveneşti să intre în legături mai strânse cu cultura ţării mele... Moldova va înflori în artă, în filozofie... (...) E destul să vă spun că, în primul rând, introducerea literelor latine va aduce Alteţii Sale aliaţi puternici şi amici credincioşi... O simplă pecetie, pusă pe actul acesta...”.
Ştefan este îndrăgostit de Maria şi crede în spusele ei. Boierii-sfătuitori ai săi nu văd cu ochi buni această relaţie; femeia îi discreditează în faţa voievodului, insuflându-i acestuia temerea că nu îi sunt loiali. „Marie, răspunde Ştefan, în ţara Moldovei vor mai fi mulţi Mitropoliţi şi Logofeţi, însă o dragoste ca a noastră ştiu şi simt că nu va mai fi niciodată... Boierii sunt nişte vicleni... (...) Maria, te iubesc atât de mult, încât dacă ai şti, ai vedea că nu de boieri, ci de dragostea mea trebuie să-ţi fie frică...”.
Faţă de doctorul Muriano voievodul este intransigent, îi critică pe străinii care nu înţeleg locul şi rolul poporului său în istorie: „Când oamenii aduc laude vor să se acopere şi ei cu strălucirea celui lăudat... Ce vor pricepe cei din ţara ta şi din alte părţi, din crâncena noastră încordare de-a ne măsura cu o putere care a sfărâmat imperiul de la Constantinopol? (...) Ce vor înţelege toţi din tristeţea care vine să întunece cu îndoielile sale orice bucurie de biruinţă?”. Îndoiala îl chinuie pe domnitor, realitatea este relativă şi incertă: „Niciodată nu vom şti dacă ceea ce am înţeles este adevărul şi nici dacă n-am împins prea departe mândria...”.
Dramaturgul revine, de mai multe ori, asupra rolului decisiv pe care l-a avut Ştefan cel Mare în apărarea credinţei, subliniind, totodată, singurătatea voievodului, lipsa de implicare a celorlalţi principi ai Europei, care l-ar fi putut ajuta: „Şi totuşi, de jur împrejurul meu nu mai este nimeni... (...) Nici polonii şi nici ungurii nu vor să stea alături de noi... Ei nu înţeleg că eu nu lupt pentru faima numelui meu, ci pentru Cruce şi oameni... (Mâhnit) Ce soartă smintită a orânduit ca neamul acesta să stea veşnic în calea celor mai cumplite furtuni? (...) Sunt dureri pe care nu vorbele meşteşugite le pot rosti, ci mâna încleştată pe spadă... Uite, acum, când văd că toţi mă părăsesc, aş vrea să mă iau la luptă cu soarta potrivnică, singur numai eu cu ea, ca să aflu odată dacă neamul acesta mai are sau nu dreptul să trăiască...”.
Vornicul Isaia, cumnatul voievodului, unelteşte laolaltă cu doctorul italian pentru a schimba credinţa Ţării Moldovei. Trădarea din mintea sa îşi găseşte aliat în doctorul Muriano, care îi prezintă viitorul în culori ademenitoare: „Sanctitatea Sa Papa va avea toate motivele să vă întărească şi să vă binecuvânteze... Devenită catolică, Moldova ar sta sub ocrotirea Sanctităţii Sale... Polonia v-ar fi prietenă, Ungaria de asemenea. Cât priveşte pe necredincioşi, Sanctitatea Sa ar porni imediat o cruciadă menită să vă apere...”. Sub aceste cuvinte meşteşugite şi insinuante se ascunde, de fapt, un pamflet a cărui ţintă o constituie intrigile săvârşite de-a lungul istoriei. Prilej de contestare a instituţiei papale este şi o scrisoare cumpărată de unul dintre sfetnicii voievodului, scrisoare adresată de Sanctitatea Sa Papa sultanului Mahomed: „Dacă te botezi, Ungaria va trebui să ţi se-nchine din porunca noastră. Boemia îţi va reveni de drept, iar Polonia va fi silită să-ţi plătească tribut”. La auzul acestor uluitoare cuvinte Ştefan răspunde: „Ţara asta pe care părinţii noştri au apărat-o, pentru viaţa căreia noi ne muncim şi luptăm, e atât de neînsemnată în ochii schizmatecului de la Roma, încât o dăruieşte păgânităţii fără s-o pomenească măcar...”.
Convingându-se că Maria l-a sprijinit pe doctor în uneltirile acestuia împotriva credinţei ţării sale, o surghiuneşte la mănăstirea Bistriţa. Planul vornicului Isaia de a-l ucide pe voievod este dat în vileag de unul dintre ostaşii care ar fi trebuit să-l omoare pentru o pungă cu aur. Ştefan îl ucide pe vornic, curmând trădarea plănuită de oamenii în care avusese deplină încredere. Omul Ştefan se mistuie, punând mai presus credinţa în destinul voievodului Ştefan: „Am dreptul să iau viaţa oricui, deoarece şi eu mi-am luat-o pe a mea!... Mi-am ucis-o!... Nu mi-a fost milă (...) Nici chiar eu nu am voie să stau în calea Măriei Sale căruia îi sunt slujitor...”.
Spre deosebire de piesa de teatru Apus de soare a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, personajul Ştefan cel Mare creat de Petru Manoliu se distinge prin reacţiile în situaţiile-limită, când este impus să aleagă între dăruirea faţă de popor şi dragostea pentru femeia iubită, între vorbe meşteşugite, viclene, şi dârzenia oştenilor devotaţi domnitorului. Omul Ştefan se supune domnitorului Ştefan, după o lungă luptă cu sine. Contrastul dintre lumini şi umbre, dintre pasiune şi devotamentul faţă de credinţa străveche fac din piesa dramaturgului Petru Manoliu o creaţie incitantă. Este analizată cu subtilitate situaţia politică internaţională, lupta mocnită dintre reprezentanţii marilor culte religioase pentru dominaţie, rolul avut de micul stat al Moldovei prin strategia domnitorului Ştefan întru zăgăzuirea dorinţei de supremaţie a altor neamuri.
Intriga bine gradată, exprimarea desperării de care este cuprins, uneori, domnitorul, conturarea caracterelor individualizate ale doctorului şi boierilor din preajma voievodului, evocarea iubirii Mariei, precum şi a trădării ei, dau măsura unui text dramatic de mare amplitudine.
 
Bibliografie
1. Petru Manoliu, Alte „Soliloquii”, „Jurnalul literar”, XIII, 2002, nr. 11-12, p. 9; ibidem, nr. 13-20, p. 2.
2. Petru Manoliu, Io, Ştefan Voievod, „Jurnalul literar”, XV, 2004, nr. 1-6, p. 18, 19, 21; ibidem, nr. 7-12, p. 16, 17.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog