Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SIMPOZION

Ţinutul Sorocii* (Un ţinut românesc de la hotarul răsăritean al neamului nostru)

Gheorghe I. NĂSTASE

Alte articole de
Gheorghe I. NĂSTASE
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Suntem obişnuiţi, noi cei care locuim înlăuntrul ţării, să credem că judeţele periferice ale României sunt nişte ţinuturi poliglote şi înstrăinate, în care elementul românesc se află în minoritate faţă de cel străin. În multe cazuri această părere curentă este o realitate, ea însă nu este nici pe departe o regulă, ci mai curând o excepţie. În Basarabia numai partea nistreană a Hotinului este ocupată de elementul rutean, toată porţiunea văii fluviului de la Secureni şi până la Liman este viguros stăpânită de elementul românesc; şi doar în preajma Cetăţii Albe acest element este azi înlăturat de la graniţa noastră etnică din Răsărit. Numai în Nord şi în Sud graniţa noastră etnică de pe Nistru a fost ştirbită în cursul secolului de dominaţie rusească.
Vreau să împărtăşesc câteva lucruri despre ţinutul Sorocii, unul din cele mai tipice ţinuturi de la graniţa noastră răsăriteană şi totodată unul dintre cele mai româneşti din întreaga ţară.
Românimea din ţinutul Sorocii are rădăcini străvechi şi adânci. Dacă ar fi neştiinţific să se afirme o continuitate a elementului Daco-Roman pe aceste meleaguri, – ar fitot aşa de neştiinţific să se creadă că Românii au ajuns aici, de-a lungul Nistrului, abia după legendarul „Descălecat din Maramureş”. În realitate neamul nostru este cu mult mai vechiu în aceste părţi. Când elementul românesc, sub numele de Vlahi, Volohi, Bolohoveni şi Brodnici apare în cronicile sec. XII şi XIII la Răsărit şi Nord de Nistru, trebue să admitem că Românii deja în aceste secole locuiau şi întreg cuprinsul Moldovei istorice, chiar dacă aci nu exista o formaţie politică unitară românească. Se ştie însă că Statul Cumaniei din stepele de la Marea Neagră se întindeau în Apus până în ţările româneşti, cuprinzând şi teritoriul dintre Nistru şi Carpaţi. Se cunoaşte iarăşi precis, că în unele din ţinuturile moldoveneşti Românii conlocuiau în acele secole cu Cumanii. Noi avem temeiuri să afirmăm că şi în ţinuturile de pe Nistru, în acel al Sorocii în special, Românii existau deja sub Cumani în secolele XII şi XIII. De la aceşti Cumani, cari dispar de pe scena istoriei ca stat,la anul 1224, ne-au rămas până azi în părţile Sorocii numiri toponimice, cari au trecut în patrimoniul toponimic moldovenesc şi se păstrează şi până azi în uzul populaţiei româneşti a ţinutului. Aceste elemente toponimice Cumane sunt numirile a două văi din ţinutul Sorocii şi anume: Valea Căinarului şi Valea Ciuhurului;prima înseamnă în limba cumană valea caldă, a doua – valea adâncă, numiri care corespund perfect caracterelor acestor văi.
Numai de la o populaţie cu care a conlocuit pe acelaşi sol în sec. XII şi XIII puteau Românii din ţinutul Sorocii să împrumute aceste denumiri, pe care le-au perpetuat în toponimie până azi.
Stăpânirea tătărască n-a atins decât în treacăt teritoriul moldovenesc şi în orice caz – după cum reiese din cronicile noastre – n-a cuprins ca aşezare decât câmpiile moldoveneşti şi anume pe cele din Sud, viitorul Bugeac. Populaţia românească din regiunea Nistrului va fi continuat să trăiască şi sub Tătarii nomazi, aşa cum a trăit aici şi sub Cumanii nomazi. Mai ales că se ştie că Tătarii lăsau populaţiile cucerite sedentare neturburate, cu condiţia supunerii şi a plăţii regulate a birului. Aşa a fost în Rusia cucerită, deci aşa va fi fost desigur şi în Moldova viitoare. Nici invazia Tătarilor în Moldova, nici retragerea acestora peste Nistru în sec. al XIV-lea n-a putut să dezrădăcineze elementul românesc din regiunea Nistrului. Astfel atunci când noua formaţie politică românească, cristalizată modest, dar trainic la poalele Carpaţiior Bucovineni, îşi începe expansiunea spre Răsărit şi Miază-zi, ea ajunge repede şi se fixează temeinic până la Nistru şi până la mare. Căci ea se extinde aici politiceşte la o populaţie preexistentă românească, aşezată de secole: pe Nistru stăpânirea politică moldovenească era la ea acasă, într-o ambianţă etnică românească străveche.
Nu exoduri de populaţie românească dinspre Maramureş şi Bucovina veneau să colonizeze ţinuturile nistrene, ci numai cadre politice şi militare veneau să organizeze politiceşte şi milităreşte aceste ţinuturi de la marginea răsariteană a Statului şi poporului moldovenesc.
Iată prin ce cauze trebuie să ne explicăm, credem noi, rapida şi solida organizare a vieţii politice, militare şi economice moldoveneşti din bazinul Nistrului deja la începutul sec. al XV-lea. De pe acum ţinuturile Hotinului, Sorocii, Orheiului şi Cetăţii Albe apar în actele moldoveneşti; de pe acum la Nistru şi în apropiere străjuiesc cetăţile moldoveneşti, păzind vaduri şi drumuri de comerţ, de pe acum actele istorice nu ne vorbesc în lungul Nistrului decât de populaţie românească; tot ce va fi fost relict etnic strein – Slavi, Cumani, Tătari chiar – acum erau asimilaţi de masa românească. Şi trebuie să fi fost foarte puternică această masă, dacă a putut săvârşi acest proces.
Despre ţinutul Sorocii documentele istorice ale secolelor XV şi XVI vorbesc cu aceeaşi bogăţie sau zgârcenie – după împrejurări, după cum e şi soarta obişnuită a hrisoavelor şi uricelor – ca şi despre oricare alt ţinut moldovenesc din acele vremuri – de sub munte sau din cuprinsul dealurilor acoperite de codri moldoveneşti. „Personalitatea istorică şi geografică” a ţinutului apare deja definitiv fixată; ea rezultă: a) din necesitatea organizării unei frontiere politice; b) din necesitatea organizării unei circulaţii şi vieţi comerciale şi c) din necesitatea organizării economice a teritoriului din care-şi trăgea existenţa populaţia românească a ţinutului. Elementele fizice ale cadrului geografic au fost utilizate la organizarea ţinutului cu o intuiţie a realităţilor, care ne stârneşte şi azi admiraţia, şi opera geopolitică creată acum 500 şi mai bine de ani a rămas trainică şi persistă peste toate contingentele istorice.
a) Grupul românesc al ţinutului sorocean avea în paza lui hotarul Nistrului pe porţiunea râului dintre Otaci şi Rezina cu cele patru vaduri principale de pe ea: Otaci, Soroca-Iampol, Vadu-Raşcu şi Rezina. Vechi căpitănii de hotar moldoveneşti din timpuri străvechi au fost aşezate la aceste trecători. Cetăţuia Sorocii a fost aşezată pentru paza celei mai de seamă. Aşezările importante s-au ridicat la aceste vaduri şi ele trăiesc şi până azi: Otaci, Soroca, Vadu-Raşcu, Rezina, fiecare din aceste târguri stimulând apariţia unor aşezări urbane – dublate şi în stânga Nistrului: Movilău, Iampol, Rasco, Râbniţa, – toate apărute cu mult mai târziu decât aşezările sorocene. Sub protecţia aşezărilor de hotar versantul moldovenesc al văii Nistrului şi-a întărit şi şi-a menţinut în cursul secolelor neştirbit populaţia românească.
b) Drumuri importante treceau altădată ca şi azi pe la aceste vaduri, legând ţinutul Sorocii cu regiunile de peste Nistru, cu celelalte ţinuturi moldoveneşti şi cu centrul politic al ţării, unul din aceste drumuri îndeosebi era important: drumul de la pragurile Nistrului – Iampol – Cosăuţi – Soroca – Bălţi – Făleşti – Tutova – Iaşi; cheia acestui drum era ţinută de cetatea Sorocii; pe el şi azi tinde să se organizeze circulaţia dintre Soroca şi Iaşi; calea ferată azi şi-a însuşit traseul vechilor drumuri de la vadurile Otacilor şi Rezinei. Calea navigabilă a Nistrului atrăgea spre aceste vaduri mănunchiuri de tei uscat, pe unde în trecut se scurgea spre schelele de aici grâul regiunilor riverane; tot aici erau şi staţiile de cherestea, venite din părţile Galiţiei şi ale Bucovinei. Soroca, situată imediat în jos de praguri, era punctul de legătură între cele două trunchiuri de navigaţie ale râului; ea deţinea deci acest „punct critic” al navigaţiei nistrene din vechime.
c) Întinderea vechiului ţinut al Sorocii şi formaţia lui teritorială arată că el era o unitate geopolitică foarte bine plăsmuită, graţie unei sănătoase intuiţii a complexului de viaţă economică din cuprinsul lui. În condiţiile naturale ale cadrului fizic, în condiţiile economice izvorâte din acest cadru şi cu grupul omenesc de pe teritoriul dat, – vechiul stat moldovenesc a realizat aici o unitate administrativă cât se poate de durabilă, care trăieşte de mai bine de jumătate de mileniu şi va trăi cât neamul românesc. Ţinutul se razimă cu o bază largă de cca. 120 km pe Nistru, între Valea Securenilor în Nord-Vest şi Valea Ciornei în Sud-Est. Şiuna, şi alta sunt văi înguste şi adânci – canoane aproape de netrecut, prima hotărnicind ţinutul de acel al Hotinului, a doua de acel al Orheiului. Exact la mijlocul distanţei dintre gurile acestor două văi-limite este situat oraşul Soroca. Dacă fixăm pe hartă piciorul compasului la Soroca şi ducem în semicerc spre apus plecând de la Secureni şi revenind iar la Nistru la Ciorna, vom constata că această figură geometrică înscrie în ea aproape ideal vechiul ţinut al Sorocii. Ori în ce direcţie am pleca din Soroca spre marginea ţinutului ei, distanţa va fi de 50-60 km – cale de 10-12 „ceasuri” vechi moldoveneşti sau de două poşte. Raţiunile circulaţiei cu mijloacele timpului (posibilitatea de a face drumul de la Soroca până la marginea ţinutului într-o singură zi) se vede clar că au prezidat la origine la formarea teritorială a ţinutului. Dar distanţele n-au fost singurul considerent de organizare teritorială. Condiţiile economice create de sol au cântărit şi ele foarte mult la această organizare. Viaţa economică a vechilor ţinuturi extracarpatice moldoveneşti se bizuia pe produsele solului, obţinute prin agricultură si podgorie, prin creşterea vitelor în regiunile de câmp, prin exploatarea lemnului din păduri şi prin albinărit.
Era o viaţă quasi autarhică, fiecare ţinut mulţumindu-se aproape numai cu produsele lui proprii. Ţinutul Sorocii corespundea în chip optim acestor forme economice arhaice de autarhie. În cuprinsul semi-cercului arătat, de-a lungul Nistrului se întinde o fâşie cu lăţimi variind între 15 şi 25 km, un platou mai ridicat cu „holmuri” şi măguri înalte până la 350 metri şi cu podişuri largi, împădurite, pe care şi astăzi încă se mai păstrează păduri, dumbrăvi frumoase de stejar şi rediuri. Aici a fost în trecut şi mai este şi azi încă sursa unică de aprovizionare cu lemn de construcţie pentru populaţia ţinutului. Afluenţii scurţi ai Nistrului şi Răutul Mijlociu taie în formă de jgheaburi adânci straturile pietroase ale podişului sorocean, creând locuri prielnice pentru pive şi mori de apă, aşa de numeroase în trecut, încă destul de multe şi azi. În luminişurile dintre păduri, în marginea dumbrăvilor, în poiene, pe locuri înalte, unde apa nu lipseşte aici niciodată, s-au fixat din timpuri străvechi aşezările omeneşti sub forma de sate de răzeşi, cătune şi odăi, înconjurate de verdeaţa pomilor roditori şi a viilor. Căci în relieful variat şi pe solurile cucerite de la pădure din podişul sorocean pomii fructiferi merg minunat, iar viţa de vie, deşi aproape la limita ei nordică de creştere, mai poate da podgorii frumoase, cum e cea din jurul oraşului Soroca sau cele din Sudul podişului. Albinăritul este o ocupaţie străveche pe aceste meleaguri şi se mai practică din plin şi azi în forme arhaice, în ştiubee săpate în trunchiuri de salcie sau tei, la margini de rediuri sau în grădinile cu pometuri care au luat locul vechilor păduri şi dumbrăvi.
Agricultura are aici mari întinderi de teren arabil pentru a se dezvolta în voie, obţinând recolte îmbelşugate şi sigure în fiecare an.
Dar ţinutul acesta înalt cu văi adânci şi păduri a mai avut şi un alt rost în viaţa ţinutului Sorocii: în timpul invaziilor prădalnice şi al războaielor cu Turcii, Tătarii şi Polonii aici se refugia populaţia ţinutului din regiunile deschise de la Apus. Sunt nenumărate amintirile acestor vremuri în satele sorocene, când oamenii se bejeneau în păduri şi în văgăunile ascunse ale Nistrului şi în valea acestuia a fost zona de refugiu a populaţiei, ceea ce a avut pentru conservarea elementului românesc sorocean o importanţă capitală. Şi până azi satele cele mai vechi răzeşeşti aici s-au păstrat, populaţia cea mai deasă a ţinutului aici şi-a îndesit rândurile.
Dincolo de podişul Sorocii, în cuprinsul văilor afluente ale Răutului superior, între Căinari, Cubolta, Răut, Copăceanca, se află o întinsă regiune de câmp deluros, stepic, mai coborât decât regiunea nistreană, mai sărac în umezeală şi în apă curgătoare şi freatică, lipsit complet de pădure. Vechiul ţinut al Sorocii şi-a anexat, pornind dinspre Nistru, această regiune care mult timp – aproape până la sfârşitul secolului trecut – a fost zona de păstorit a ţinutului, cu herghelii de cai şi turme de vite cornute mari şi de oi, cu sate mult mai rar decât în Răsărit şi cu o mare proprietate puternic dezvoltată. Era o anexă economică necesară la regiunea podişului răsăritean, mai mult redusă şi mai săracă în spaţii pastorale şi agricole.
Acelaşi rol îl joacă, pentru partea sudică a podişului, regiunea de câmp deluros dintre Ciulucul superior şi valea Răutului de la Bălţi în jos, regiune anexată şi ea în toate timpurie ţinutului Sorocii sub denumirea de „Ocolul de peste Răut .
După cum se vede, ţinutul Sorocii de la formarea lui a cuprins un mănunchi de regiuni naturale, care-şi îmbină resursele lor economice şi le completează în chip fericit.
În Apus ţinutul nu a depăşit niciodată linia de despărţire a apelor dintre Nistru şi Prut; tot aici valea destul de adâncă a Ciuhurului superior i-a servit de limită cu ţinutul Hotinului. În Sud regiunea Ciulucurilor a fost atrasă în mod natural mai mult spre Orhei, după cum tot spre acesta a fost atrasă – după direcţia văilor şi înclinarea reliefului – regiunea de la Sud de Ciorna.
În limitele arătate şi cu structura fizică si economică analizată mai sus, ţinutul Sorocii a răzbit peste toate contingenţele istorice, rămânând în fond acelaşi până în zilele noastre; părţi de câmp i-au fost rupte pentru rotunjirea judeţului Bălţilor, creat de Ruşi după răpire din crâmpeiele de ţinuturi moldoveneşti rămase dincolo de Prut; pe Nistru judeţul Orheiului i-a luat o seamă de sate din stânga Ciornei. De fapt însă şi azi judeţul Sorocii cuprinde elementele esenţiale ale vechiului ţinut: „podişul” din Răsărit şi „câmpul” din Apus.
Să revenim însă mai deaproape la omul din ţinutul Sorocii.
Documentele interne moldoveneşti din sec. XVI şi XVII ne arată o puzderie de sate în cuprinsul arătat al ţinutului. Apar locuite des şi câmpul din Apus, şi podişul din Răsărit. Harta lui D. Cantemir din „Descrierea Moldovei” însă, care ne înfăţişează stări de la începutul sec. al XVIII-lea, deşi este incompletă, deja ne arată sate aproape numai în lungul Răutului mijlociu şi al Nistrului. În Apusul ţinutului ea poartă chiar inscripţia „Campi Deserti ”. E un semn vădit că populaţia românească din regiunea câmpului începe să se rărească. Starea aceasta ne-o confirmă şi alte hărţi străine din sec. al XVIII-lea, cum sunt hărţile lui Hasius, A. G. Babemio (1766 şi 1769), cum este mai ales marea hartă rusească a Moldovei, a lui Bauer (1772). În toate aceste hărţi vedem populaţia ţinutului Sorocii retranşată în sate aproape numai în regiunea înaltă şi împădurită din Est, satele din Apus acum în cea mai mare parte au dispărut.
Fenomenul acesta geografic omenesc este strâns legat de stările tulburi din Moldova din acea epocă, provocată de războaiele ceau loc aici în jumătatea a doua a secolului XVII şi în sec. XVIII între Turci şi Poloni şi între Turci şi Ruşi. Din cauza nesiguranţei, populaţia câmpului mai ales îşi părăseşte satele şi se refugiază, câmpul devenind pustiu, având sate extrem de rari, moşiile trec în seama mănăstirilor, mulţi boieri adună acum proprietăţi mari pe care încă se mai pomenesc seliştile satelor dispărute. Păşunatul vitelor devine acum în tot bazinul superior al Răutului ocupaţia principală. Până şi Tătarii din Bugeac pe la 1766, precum şi Turcii şi Lajii, ajunsese aici cu hergheliile şi tamazlâcurile lor. Populaţia ţinutului Soroca este acum înghesuită pe podişul dinspre Nistru într-un mediu mai apărat. Satele aici încă-s numeroase, aproape toate fiind răzeşeşti; legăturile cu pământul aici sunt vechi şi solide; bogăţia resurselor de trai e mare: omul nu se îndură să-şi părăsească vechile aşezări. Aici e unicul târg mai de seamă al regiunii, aici e Nistrul, aici sunt văile şi grădinile, aici sunt satele mari şi vechi; aici sunt cele şapte mănăstiri ale ţinutului; aici sunt pădurile şi văgăunile Nistrului, unde la nevoie se poate aştepta trecerea urgiei. Populaţia românească stă îngrămădită aici pe dunga aceasta de pământ de-a lungul bătrânului Nistru.
Abia sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea aduc o relativă linişte pe meleagurile ţinutului. Comprimată mult timp în Răsărit, populaţia ţinutului începe să se destindă şi porneşte – într-o mişcare de colonizare – adevărata „reconquista” a câmpului deşert din Apus. Din satele podişului roiesc treptat grupuri omeneşti, care se aşază pe văile din câmp, întemeind sate noi, de cele mai multe ori pe vechile selişti părăsite. Aceasta însă nici pe departe nu despopulează răsăritul ţinutului, care, descongestionat prin emigrări spre Apus, continuă să-şi completeze populaţia pe calea sporului natural. Treptat văile Bolăţii, Căinarului, Camencii, Cuboltei, Răutului şi Soloneţului se umplu cu şiraguri de odăi şi de sate. Unele din aceste sate, la rândul lor, au trimis câte 2-3 „roiuri” spre colonizarea mai departe a câmpului.
În mişcarea aceasta de colonizare, elementul românesc din satele podişului sorocean a predominat în mod covârşitor, deşi colonizarea s-a făcut sub dominaţie rusească, într-o vreme când vadurile Nistrului erau fără paza vechilor întemeietori ai ţinutului. E drept că spre aceste câmpuri s-au scurs şi mulţi Ucraineni şi Ruşi după 1812; veniţi însă răzleţi sau în grupuri mici ca „lăturalnici” în satele româneşti deja întemeiate, ei s-au asimilat în cea mai mare parte. Numai acolo unde Ruşii şi Ucrainienii au venit în grupuri constituite în comunitaţi, satele lor s-au păstrat intacte.
Câmpul din Apus aziare relativ mult mai multe grupuri Ruso-Ucrainiene decât podişul, unde pe locul de veche şi statornică aşezare românească nu s-au găsit decât puţine spaţii pentru infiltraţia străină.
Diferenţa fizică dintre cele două regiuni naturale ale Sorocii – câmpul şi podişul – a creat astfel şi o nuanţă deosebită în Etnografia lor. Dar în totalul lui, după cum vom arăta mai jos, ţinutul este azi esenţialmente românesc.
Vedem astfel că vechiul ţinut al Sorocii în decursul sec. al XIX-lea îşi reface populaţia, risipită în cea mai mare parte în secolul anterior (sec. XVIII). Faptul acesta nouă ni se pare de o valoare antropogeografică şi naţională puţin obişnuită. Un ţinut care-şi pierde cele mai multe aşezări din cauza evenimentelor istorice defavorabile, care păstrează numai pe o fâşie din solul lui un grup relativ mic de populaţie înghesuită acolo, între râul de hotar şi câmpul de la Apus, pe unde se perindă un secol şi jumătate toate restriştile numeroaselor războaie, – acest ţinut reuşeşte din neînsemnata lui resursă omenească să-şi refacă populaţia românească – şi aceasta o face într-un secol de dominaţie străină, care numai grija consolidării elementului românesc, evident, nu avea. Forţa de colonizare spontană a elementului românesc din ţinutul Sorocii a dat dovada unei vigori extraordinare. Această vigoare, cu tot efortul din trecut, nu s-a epuizat nici până azi. Reforma agrară basarabeană din 1918 ne-a confirmat acest lucru: din regiunea Nistrului au plecat şi acum noi contingente româneşti spre câmpul din Apusul Ţinutului şi au înfiinţat acolo pe terenurile expropriate peste 20 de sate noi.
Compoziţia etnică a populaţiei actuale ne arată clar că vechiul ţinut al Sorocii este şi azi încă românesc.
La 1930 totalul populaţiei judeţului Soroca era de 316.238 locuitori. Din aceştia, Românii reprezentau un număr de 232.720, adică formau la acea dată o majoritate zdrobitoare de 73,6%. Restul de 26,4% îl formau toate celelalte neamuri din cuprinsul judeţului. Din aceste neamuri cel mai însemnat ca număr erau la acea dată Evreii, care formau un procent de 9,2% sau 29.200 capete, fiind localităţi mai ales în Soroca şi în cele 10 târguşoare ale judeţului. Vin apoi în ordinea importanţei – Ucrainienii cu 26.039 sau 8,2% şi Ruşii cu 25.736 sau 8,1%.
În privinţa procentajului acestor două neamuri trebuie să spunem că el este complet denaturat în recensământul nostru din 1930. Ruşi veritabili nu sunt în judeţul Soroca decât în două sate lipoveneşti Pocrovca (563) şi Cunicea (2665); mai există apoi o seamă de grupuleţe mici de ruşi sau ruşi izolaţi prin diferite localităţi. Procentul lor însă nici într-un caz nu se urcă la 8,1% din populaţia judeţului. Recensorii din 1930 – din nepricepere (sau poate şi din alte cauze mai grave) – au trecut însă foarte adeseori la rubrica „Ruşi” numeroase grupuri de locuitori de alt neam. Aşa, după socotelile noastre, au fost înregistraţi ca Ruşi aproape 20.000 ucrainieni din sate bine cunoscute ca ucrainene. Mai mult chiar, au fost trecuţi la Ruşi în câteva cazuri chiar Români, apoi în mai multe localităţi, unde e bine ştiut că nu-s decât Români, în mod inexplicabil, figurează totuşi în recensământ grupuri mici de ruşi. Celelalte neamuri sunt extrem de reduse la număr: Polonezi – 850, Ţigani – 500, Germani – 417, Bulgarii, Găgăuzii, Sârbii, Grecii, Armenii etc. nu formează decât un total de 336 capete.
Rezultă din cele arătate mai sus că elementul românesc formează, în realitate, cel puţin 75% din populaţia totală a judeţului Soroca.
Trăsutura fundamentală a judeţului Soroca este caracterul lui rural, – este poate cel mai rural din judeţele ţării. Din cele 242 aşezări omeneşti ale judeţului, una singură – Soroca – este oraş, toate celelalte 241 fiind socotite oficial ca aşezări rurale. Populaţia urbană – cele 15.000 locuitori ai Sorocii – nu reprezintă decât 4,7% din totalul populaţiei judeţului. Ţărănimea deci formează 95% din populaţie. Adânc legată de un sol fertil, care-i răsplăteşte munca, această ţărănime încă nu simte nici un imbold imperios pentru deplasarea spre oraş şi pentru îndeletnicirea cu meserii şi comerţ. Pentru locuitorul vechilor sate răzeşeşti din părţile Nistrului, ca şi pentru locuitorul câmpului din Apus, tagma târgovăţului trăind de la o zi la alta nu se înfăţişează ca o stare socială de invidiat. Ţărănimea preferă să rămână strâns legată de satele ei.
Satul este aşezarea şi ambianţa predilectă a românimii sorocene. Legată de secole de ogor, ea a creat sate numeroase, mari şi înstărite. 52 sate din judeţul Sorocii sunt aşezări mari, întinse, cu populaţii variind între 2000 şi 5000 locuitori. Din acestea 40 aparţin Românilor şi printre ele – faima satelor răzeşeşti ale ţinutului – Cotiugenii Mari cu 5000 locuitori. Ca şi în raporturile etnografice, Românii soroceni deţin acelaşi procent de 75% din aşezările rurale mari ale ţinutului lor. Afară de rare excepţii, elementele alogene n-au creat decât aşezări rurale, mijlocii şi mici.
Dar chiar în singura aşezare urbană mai importantă a ţinutului, în oraşul Soroca, Românii, spre deosebire de alte oraşe basarabene, s-au menţinut stăpâni pe situaţia numerică: din cele 15.000 locuitori, Românii aici sunt în număr de 7800, adică formează 52% din populaţie; situaţia ar invidia-o chiar unele oraşe din dreapta Prutului şi cele mai multe oraşe din Ardeal şi din Bucovina.
Când un grup de populaţie românească se prezintă în cuprinsul ţinutului ei de străveche ocupare cu o majoritate zdrobitoare de 75%; când 75% din satele cele mai mari sunt româneşti; când în cea mai de seamă aşezare urbană a ţinutului Românii sunt în număr aşa de mare; când masa românească e mai veche şi mai compactă tocmai de-a lungul graniţei etnice răsăritene a neamului românesc, atunci se poate conchide că vechiul ţinut al Sorocii şi azi este stăpânit din plin de elementul românesc, că el nu-i un ţinut periferic lăsat de populaţia lui băştinaşă în voia soartei, nu-i „ţara nimănui”, – ci aparţine pe de-a-ntregul blocului etnic românesc.
 
 
* Reproducem acest studiu, păstrând – parţial – ortografia originalului.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog