Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROFIL

„Corectitudinea vorbirii este un imperativ!”

Grigore CANŢÂRU

Ion MELNICIUC

Alte articole de
Grigore CANŢÂRU
Ion MELNICIUC
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVI, 2006

Pentru tipar

– Stimate domnule profesor, sunteţi un pasionat şi distins lingvist, munciţi la Facultatea de Litere a U.S.M. de 40 de ani, sunteţi un nume cunoscut şi în domeniul cultivării limbii... Citind cu puţin timp în urmă dialogul dumneavoastră („în trei”) cu dl Ion Ciocanu (Literatura şi arta, nr. 12, 23 martie 2006), în care aţi abordat această complexă problemă, am constatat că aţi fi avut mai multe de spus. Ce aspecte ale domeniului Vă mai „frământă”? Doriţi să continuaţi? Revista Limba Română Vă oferă spaţiul necesar.
– Mulţumesc! Cultivarea limbii are început, dar n-are sfârşit. Oricât ne-am perfecţiona vorbirea, loc pentru mai bine va exista oricând în această operă de anvergură, deoarece limba e un perpetuum mobile. Or, nici normele literare nu sunt statice. Un exemplu elocvent în acest plan sunt recentele modificări (parţiale) în ortografie. A apărut deja şi Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române într-o nouă ediţie, conformă modificărilor. În mod implicit, starea de lucruri favorizează multiple devieri de la normele „vechi”.
– Şi ce-ar trebui să facem în asemenea situaţie, ca să avem o ţinută lingvistică pe potriva exigenţelor?
Ca să fiu sincer, trebuie să recunosc că schimbările ce s-au produs de curând în ortografie sunt surprinzătoare pentru mulţi lingvişti, atât din Republica Moldova, cât şi din România. Ne-au găsit nepregătiţi (psihologic). Cauza este bine cunoscută: a lipsit transparenţa. Orice intervenţie în normele limbii necesită discuţii largi în mass-media, la diverse întruniri ale specialiştilor în materie. Or, tocmai aceasta nu s-a făcut. În consecinţă, lumea a rămas şocată. În România, de exemplu, au apărut câteva recenzii foarte drastice la noul dicţionar ortografic.
– Mulţi lingvişti contestă necesitatea modificărilor operate, dar dicţionarul a apărut. El ne obligă pe toţi să respectăm noile norme.
– Situaţia e, într-adevăr, complicată, neplăcută. Cu atât mai mult cu cât directorul Institutului de Filologie al A.Ş.M. dl Ion Bărbuţă a afirmat într-un interviu televizat că normele, chiar dacă nu ne plac, trebuie respectate, în timp ce Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului ne-a informat, într-o emisiune radio, că, până la o decizie oficială, şcoala (de toate rangurile) nu se va conforma noilor norme ortografice. Oricum, disconfortul psihologic ne este asigurat. Una însă e domeniul învăţământului, unde lumea aşteaptă „indicaţii de sus”, ordin, şi cu totul alta e situaţia în mass-media, de exemplu. Aici nimeni nu-i poate interzice ziaristului să respecte preceptele dicţionarului, care, ştiut lucru, este „codul nostru de legi”. Într-un ziar am şi atestat ortograma nicio (scrisă conform noilor norme ortografice!). Pentru că nici ziaristul şi nici oricine altcineva nu poartă vreo vină pentru impasul în care ne-am pomenit (ca şi în cazul lui â). Atitudinea mea personală însă este – aşa cum am mai spus-o – negativă.
– Şi care e soluţia?
– Soluţia ar trebui să vină din partea acelor specialişti care „ne-au fericit” cu surprinzătoarele noutăţi.
– Cu ce probleme Vă mai confruntaţi în procesul de cultivare a limbii?
– Cu multe. Răul cel mare e că nu ştim să ne conjugăm eforturile. Limba nu este un bun al cuiva, ci al nostru, al tuturora. De corectitudinea vorbirii trebuie să aibă grijă toţi intelectualii. Dar, în primul rând, şcoala. Dacă tânăra generaţie, după absolvirea şcolii (liceului), nu poate vorbi fluent, inteligibil, cine e în stare să redreseze situaţia? De aceea avem azi judecători, medici, poliţişti, ingineri, oameni de stat care vorbesc prost de tot.
– Credeţi că şcoala are posibilităţi reale pentru a-şi lichida restanţele la capitolul „cultivarea limbii”?
– Posibilităţile şcolii sunt departe de a fi ideale. E suficient să amintim aici că limba se predă în şcoală, de facto, doar până în clasa a IX-a. În clasele superioare (liceale) orele de română sunt extrem de puţine.
– Recent, Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului a mai redus numărul de ore la limba română. Bănuiţi de ce?
– Oricine poate bănui, de vreme ce se promovează oficial principiul „nouă nu limbă ne trebuie, ci pe limbă”.
– Dacă s-ar majora numărul de ore la limba română, până în ultima clasă de liceu, s-ar ameliora situaţia?
– N-aş vrea să fiu înţeles greşit: chipurile, numărul (mare) de ore ar determina soluţionarea tuturor problemelor, adică şi pe cea a calităţii instruirii. Însă un număr suficient de ore ar permite profesorilor să facă mai multă cultivare a limbii. Căci (de ce n-am recunoaşte?) la ora actuală şcoala nu-şi achită această datorie. Am certitudinea că în unele şcoli cultivarea limbii este neglijată sub pretextul că nu se reuşeşte însuşirea gramaticii. E timpul să conştientizăm că viaţa nu-l examinează la gramatică pe absolventul şcolii, ci la vorbire, la exprimarea corectă.
– În afară de şcoală, ce instituţii ar mai putea contribui, substanţial, la cultivarea vorbirii?
– Mass-media. Este de datoria lor să aibă în grijă permanentă corectitudinea exprimării – aceasta fiind calea cea mai sigură de educare lingvistică a cititorului (radioascultătorului, telespectatorului). Astăzi lumea caută în presă nu numai informaţia ca atare, ci şi modele de exprimare inteligibilă, frumosul în limbă. Dar nu întotdeauna le găseşte. Ce poţi învăţa în acest sens din emisiunile audiovizualului, pline de agramatism, sau din unele ziare şi reviste de calitate proastă?
Există totuşi publicaţii în care apar materiale de cultivare a limbii foarte utile (Limba Română, Literatura şi arta, Vocea poporului, Jurnal de Chişinău, Timpul ş.a.). Închipuiţi-vă însă că toate publicaţiile, toate posturile de radio şi televiziune ar susţine rubrici de cultivare a limbii. Efectul ar fi, probabil, cel scontat.
– Domnule profesor, care este potenţialul literaturii artistice, rolul lecturilor în cultivarea vorbirii?
– Imens. Nimic nu educă omul mai eficient decât literatura. Aici frumosul nu poate fi perceput decât în limitele – largi – ale unui limbaj ales! În literatura artistică cuvântul e plin de emotivitate. E păcat că azi citim foarte puţin. De aceea miza cea mare rămân ziarele, revistele, televiziunea.
– Ştim că le reamintiţi mereu studenţilor Dumneavoastră, reluând o afirmaţie a poetului Gr. Vieru, că „a vorbi sănătos limba mamei e o datorie – una dintre cele patriotice”. Vă rugăm să descrieţi, pentru cititorii noştri, eficienţa instructivă a acestui gest.
– Fac acest lucru dintr-o datorie de conştiinţă. Cu atât mai mult cu cât nu-mi scapă nici un prilej din cadrul orelor de curs pentru a le reaminti citatul respectiv atunci când cineva comite vreo greşeală de exprimare. Pe parcursul practicii pedagogice le cer studenţilor să procedeze cu elevii lor la fel. Iar deasupra tablei să scrie cu litere mari acest citat. Mai pot să mă laud şi cu faptul că ţin un curs opţional „Corectitudine în vorbirea orală şi scrisă”, frecventat de 60 de studenţi de la diferite facultăţi: de litere, de limbi străine, de jurnalism, de economie, de drept, istorie şi psihologie ş.a.
– Afirmaţi undeva că (citez) „ar trebui să facem ceva întru salvargardarea limbii oficiale a statului. Căci, trebuie să recunoaştem, ne-am întors la anul 1989. Peste tot se vorbeşte, predominant, în limba rusă. Până şi în instituţiile statale limba română este neglijată”. Ce acţiuni concrete ar trebui totuşi să se întreprindă în această direcţie? Şi la ce nivel: universitar, academic, administrativ, guvernamental? Sau fiecare vorbitor trebuie să conştientizeze necesitatea de a vorbi ca un om civilizat?
– Fără anumite acţiuni concrete vom bate pasul pe loc încă mulţi ani înainte. Acţiunile pot fi multiple, dar principala, mi se pare, ar fi impunerea unui examen prin care orice angajat (funcţionar) să probeze o bună cunoaştere a limbii române, indiferent de domeniul în care activează. Cum poate fi acceptat un secretar-referent care nu cunoaşte normele limbii literare? Cum trece testele concursului un colaborator al audiovizualului care, în loc să vorbească frumos, corect, face greşeli gramaticale? Cu ce drept moral conduce un minister (în special cel al educaţiei, al culturii, de externe) cineva care transpiră în căutarea cuvântului potrivit, fără să reuşească să-l găsească?... Ce autoritate poate avea (di)rectorul şcolii medii sau superioare în faţa elevilor (studenţilor), dacă nu posedă arta vorbirii? Despre ce calitate a procesului educaţional poate fi vorba acolo unde profesorul nu-şi poate expune gândurile (ideile) cu claritate şi precizie? Numiţi-mi un domeniu în care claritatea discursului ar putea fi neglijată. Imaginaţi-vă că un poliţist din serviciul rutier opreşte un autoturism din România şi-l întreabă pe şofer de ce „nu şi-a pus cureaua”. Acesta, obişnuit să spună centură, la sigur, nu-l va înţelege. Aşa cum nu era înţeles, cu ani în urmă, un intelectual basarabean care, după ce a luat masa la un restaurant din Bucureşti, îl întrebă pe ospătar: „Cât de pe mine?”. Necunoaşterea limbii ar periclita comunicarea dintre un om de stat de la noi şi un străin, dacă translatorul nu ar fi unul autohton, care să cunoască expresiile „specifice” pentru această zonă, de tipul: „nu mi se primeşte”, „hotărâm întrebarea”, „m-am oformat la lucru” etc.
– Rezultă că pârghia principală, capabilă să oblige toate verigile din subordine să respecte legislaţia lingvistică, ar trebui căutată în structurile „de vârf”.
– Fără îndoială. Îmi aduc aminte cum primul prim-ministru al Republicii Moldova de după 1989 Mircea Druc băgase frica în subalternii săi: nu semna nici un document, dacă depista vreo greşeală de limbă.
– Domnule profesor, vedeţi printre studenţii Dumneavoastră de azi, printre membrii cenaclului „Grai matern”, condus de Dumneavoastră, viitori cultivatori ai limbii? Există tineri interesaţi, în mod special, de această dificilă, dar atât de necesară, în climatul lingvistic de la noi, activitate?
– În toate timpurile au fost şi vor fi urmaşi care vor duce această cruce mai departe. Asta e dialectica vieţii. Atâta doar că îmi doresc mai mulţi entuziaşti în domeniu.
– Un interviu nu exclude, cred, umorul. Permiteţi-mi, aşadar, să Vă adresez şi această (ultimă) întrebare: Sunteţi interesat mai mult de „cultivarea limbii”, ori de „cultivarea vorbirii”?
– La noi s-a înrădăcinat sintagma cultivarea limbii, deşi mulţi optează pentru cultivarea vorbirii. Fireşte – e vorba de propagarea corectitudinii vorbirii. Limba este materia primă a vorbirii. Vorbirea e limba în acţiune. Nu e corect însă a spune „cultura limbii”, ci cultura vorbirii.
– Vă mulţumesc pentru răspunsuri.
– Şi eu, pentru întrebări.
 

 

 
Stimate domnule profesor
Ion Melniciuc,
Vă felicităm cu prilejul împlinirii vârstei de 65 de ani. Apreciem înalt activitatea Dumneavoastră didactică şi ştiinţifică, având drept axă constantă promovarea limbii române şi ameliorarea climatului lingvistic din Republica Moldova. Vă dorim sănătate, putere de muncă şi să aveţi parte, întotdeauna, de consideraţiunea discipolilor şi a tuturor celor din preajma Dumneavoastră.
La mulţi ani!
 
Colegiul de redacţie
al revistei Limba Română

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog