Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

Locutorii

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Citim într-o culegere colectivă de articole şi studii de mare utilitate, chiar în intervenţia distinsei personalităţi căreia îi este închinată culegerea, că „ortografia este o convenţie şi că, odată stabilită de o instituţie abilitată, este bine ca această convenţie să fie acceptată de toţi locuitorii unei limbi”. (Din stimă pentru distinsa personalitate, nu dăm titlul publicaţiei.)
„Locuitorii unei limbi” ar putea fi considerată o expresie plauzibilă numai şi numai într-o accepţie oarecum metaforică. Dacă „limba română este Patria mea”, vorba lui Nichita Stănescu, iar noi trăim în Patrie, adică în limba maternă, rezultă că am fi şi... locuitorii limbii române.
Or, aparţinând unui savant de prestigiu, cu grad de academician, textul respectiv este de asemenea de ordin propriu-zis ştiinţific şi nu era cazul ca autorul să recurgă la expresii metaforice. În consecinţă, suntem siguri că savantul a fost niţel „redactat”/„corectat” de îngrijitorii publicaţiei chişinăuiene la care ne referim, în context fiind vorba – n-avem nici o îndoială – nu de „locuitori”, ci de locutori.
Substantivul subliniat nu e întrebuinţat prea des în vorbirea / scrierea actuală, nu-l găsim nici în dicţionarele ce ne stau oricând la îndemână. Dicţionarul explicativ al limbii române l-a „observat” abia în ediţia a II-a, din 1998, lămurindu-ne că în lingvistică acesta înseamnă vorbitor (pag. 580).
Nici Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române din 1982 nu-l „cunoştea”. Dar e bine că acelaşi dicţionar prestigios îl recunoaşte şi îl defineşte în ediţia a II-a, revăzută şi adăugită (Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2005, pag. 452).
Că în loc de „locuitorii” unei limbi ar fi trebuit să fie scris, în culegerea din care am citat, locutorii ne determină să credem şi Constant Maneca şi Florin Marcu care explică limpede în Dicţionarul de neologisme că substantivul locutor înseamnă în lingvistică „vorbitor (al unei limbi)”, iar în limbajul comun – „persoană care formulează un enunţ” (pag. 636).
Ar mai fi de spus că este întrebuinţat relativ des şi substantivul interlocutor (= persoană cu care dialogăm, deci un al doilea vorbitor) şi că substantivul locutor denumeşte (totuşi) altceva decât... locuitor.
  
 
Muşchiul
 
 – E scris aici „muşcă”, şi am dori să cumpărăm o bucată, dar mai întâi vă rugăm să ne lămuriţi ce-i cu acest aliment, ne-am adresat unei simpatice vânzătoare dintr-o hală de mezeluri.
– Aşa se numeşte această carne. Ştiu că e foarte gustoasă. Pot să vă dau să gustaţi.
– Dar de ce se numeşte „muşcă”?
– Nu ştiu.
– Dar din ce parte a corpului e tăiată ea?
– Mi se pare că din... muşchi.
– Apoi aşa ar fi cazul să scrieţi: muşchi, nu „muşcă”.
Vânzătoarea tace.
Preţul alimentului într-adevăr „muşcă”, de vreme ce depăşeşte 80 (optzeci) de lei pentru un kilogram.
Vânzătoarea intuieşte că vom cumpăra o bucată de „muşcă”. Ne propune o felioară de carne, care se dovedeşte deosebit de gustoasă.
Achităm preţul pentru o jumătate de kilogram, îi urăm amabilei vânzătoare succes în desfacerea mărfii şi... ne grăbim acasă să-i servim pe membrii familiei cu „muşcă”, apoi să deschidem, pe rând, toate dicţionarele explicative şi bilingve, ca să aflăm denumirea corectă a alimentului delicios.
Nicăieri nici o „muşcă”.
Abia într-un târziu, descoperim, în Dicţionarul explicativ al limbii române, că „bucata de carne de animal desprinsă din regiunea şirii spinării, întrebuinţată în alimentaţie, se numeşte – simplu şi limpede – muşchi” (pag. 664).
Preţul muşchiului afumat, repetăm, „muşcă”, dar – vorba ceea – face.

 
În procesul lucrului
 
 Ori de câte ori auzim sau citim că o problemă complicată va fi rezolvată după şedinţa la care aceasta a fost pusă / abordată, ne aducem neapărat aminte de adjectivul „lucrativ”, înţeles la noi greşit, ca ceva referitor la „lucru”. Până şi parlamentul chişinăuian a fost lăudat – nu numai o dată – pentru că ar fi, vezi Doamne, „lucrativ”. Or, acest adjectiv înseamnă – nici mai mult, nici mai puţin – „care aduce câştig; profitabil, rentabil, folositor, util” (Dicţionarul explicativ al limbii române, pag. 584), şi un parlament „lucrativ” nu e prea uşor de închipuit. Lucrative pot fi, de exemplu, o întreprindere, o fabrică, o uzină sau un atelier, dacă toate acestea funcţionează normal şi aduc patronului ori statului venituri bune.
Parlamentul este un organ legislativ, el funcţionează bine dacă deputaţii sunt specialişti de marcă, au conştiinţă civică, sunt ghidaţi în lucrul lor de interesele întregii societăţi etc. În atare cazuri el este eficient, în sensul că îşi îndeplineşte corect şi la timp misiunea.
Expresia „parlament lucrativ” este o aberaţie provenită din obişnuinţa unor vorbitori de a traduce în mod literal cuvinte şi expresii ruseşti. În loc să gândească româneşte, aceştia se întreabă mai întâi „cum se spune în limba rusă” şi, realizând că în ruseşte se zice „рабочий”, în sensul că are o componenţă în stare să adopte legi bune, traduc fără bătaie de cap cuvântul rusesc prin „lucrativ” şi... dau în bară.
Noi, lingviştii, le batem obrazul, îi corectăm, ei nu ne citesc, ori ne citesc, dar nu-şi pot abandona „vocaţia” de traducători improvizaţi şi ineficienţi. Ori poate nu le recomandăm expresiile româneşti corecte în cazurile în care ei utilizează faimosul adjectiv în chip eronat? De aceea ne-am gândit să propunem „traducătorilor” noştri echivalente pe cât de simple, pe atât de corecte ale cuvântului „рабочий” referitor la un organ statal – eficient, funcţionabil, în stare să funcţioneze normal etc. şi ale expresiei „в рабочем порядкe” – în procesul lucrului, după cum au formulat sensul acesteia autorii Dicţionarului rus-moldovenesc, vol. 3 (Chişinău, 1987, pag. 556).
Din aceeaşi sursă, precum şi din alta, la fel de serioasă, Dicţionar rus-român (Bucureşti, 1985), aflăm că „в спешном порядке” nu înseamnă „în ordine grabnică”, ci în grabă sau urgent, „в административном порядке” nu înseamnă „în ordine administrativă”, ci pe cale administrativă. Dacă am consulta cu luare aminte acestea şi alte surse lexicografice întocmite de oameni cu simţ lingvistic, am descoperi şi multe alte cuvinte şi expresii care ne-ar ajuta să ne eliberăm de tirania limbii ruse şi să ne exprimăm corect în limba română.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog