Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

TEZAUR

O carte despre datinile noastre

Maria TROFIMOV

Alte articole de
Maria TROFIMOV
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Volumul Din datina Basarabiei, publicat în 1936 de către profesorii de limba română Olimpiu Constantinescu şi Ion Stoian, conţine informaţii despre tradiţiile populare din zonele Orhei, Tighina, Hotin, Lăpuşna (cel mai bine prezentată), Cahul, Soroca, Cetatea Albă. Lucrarea făcea parte dintr-un proiect mai amplu, pe care profesorii îşi propuseseră să-l realizeze cu ajutorul elevilor: editarea unor monografii ale oraşelor şi „mai ales ale satelor” (proiect care nu a fost realizat) [1, p. 227].
Autorii cărţii scriau în Cuvântul înainte: „Dând la lumină această culegere de datini, credinţe şi superstiţii ale poporului român din Basarabia, am fost călăuziţi de o mare dragoste faţă de neamul nostru şi admiraţie faţă de respectul lui pentru tradiţia străbună. Datinile şi credinţele strămoşeşti sunt perle deşirate şi rătăcite prin toate ungherele. Se cuvine ca să le cântăm, să le înşirăm spre a forma salba de mărgărint, cu care să împodobim fiinţa neamului” [2, p. 5].
Profesorii Olimpiu O. Constantinescu şi Ion I. Stoian şi-au propus să readucă în memorie şi să valorifice o moştenire culturală autentică. Prin această lucrare ei le sugerează, mai ales celor care locuiesc în sate, să respecte datinile şi credinţele străbune. Iar celor care locuiesc la oraşe le adresează următorul îndemn: „Readuceţi aceste datini în căminurile voastre şi în viaţa voastră de toate zilele. Le veţi reînvia şi restabili în drepturile lor în oraşe, precum ele sunt stabilite şi se păstrează neştirbite la sate. Aşa şi numai aşa vom servi neamul nostru cu folos şi vom putea lăsa neştirbită comoara străbună” [2, p. 3-4].
Autorii cărţii evocă cele mai frumoase obiceiuri autohtone, dintre care unele au dispărut. Ei le amintesc cititorilor că „obiceiurile strămoşeşti îi plac românului, le iubeşte, nu le schimbă şi uneşte de multe ori sufletul lor cu sufletul lui însuşi şi din întreţeserea aceasta se naşte poezia” [2, p. 7].
Chiar din primele zile ale postului, tinerii începeau pregătirile pentru sărbătoarea Crăciunului. Flăcăii învăţau colindele îndrumaţi de un staroste (persoana care cunoştea cele mai multe colinde). Autorii cărţii spun că rolul starostelui era specific şi poporului german. Petre Ştefănucă însă afirma – la apariţia cărţii Din datina Basarabiei – că „starostelecetelor de colindători de la Crăciun şi Anul Nou nu e imitaţie de la coloniştii nemţi din sudul Basarabiei, după cum cred autorii. Obiceiul se întâlneşte şi în satele româneşti de pe valea Nistrului de Jos (judeţele Tighina şi Cetatea Albă), unde colindătorii îşi aleg un staroste sau cămăraş, care să-i conducă tot timpul cât umblă cu colindatul. Obiceiul cetelor cu staroste sau cămăraş e foarte vechi în aceste sate şi nu trebuie numaidecât să vedem o influenţă de la nemţi. Obiceiul există şi la ucraineni, însă la aceştia starostele se numeşte birioza” [3, p. 117].
Copiii începeau să umble cu Pluguşorul în unele sate chiar în dimineaţa ajunului de Anul Nouşi continuau până seara. Uneori, astăzi, flăcăii „hăiesc” toată noaptea Ajunului de Anul Nou până în dimineaţa primei zile a anului, cedând locul copiilor mici, care merg deja cu „Semănatul”, urând sănătate, noroc şi belşug.
O. Constantinescu şi I. Stoian relatează şi despre o altă sărbătoare importantă pentru toţi românii – Învierea Domnului. În dimineaţa zilei de Paşti toţi spun: Hristos a înviat! şi răspund: Cu adevărat a înviat! După ce ajung cu pasca sfinţită acasă, se pune într-un vas cu apă un ou roşu, unul alb şi o monedă. Explicaţia precreştină a acestui obicei este că „obrajii să se înroşească ca oul roşu, sănătatea să stăpânească tot timpul corpul, bogăţia să se reverse din belşug asupra acelora ce se vor spăla cu apa în care s-a pus banul, iar curăţenia sufletească, simbolizată prin oul alb, să desăvârşească moraliceşte fiinţa bunului creştin” [2, p. 83-84]. Există şi o explicaţie creştină. Oul roşu şi banul amintesc de sângele lui Isus Hristos şi de vinderea lui către cei ce l-au răstignit.
Pe la mijlocul deceniului al patrulea al secolului trecut, în timpul sărbătorii de Paşti exista un obicei care în unele regiuni a dispărut. În cele trei zile de sărbătoare copiii luau câte o trăistuţă, pe care o puneau pe umăr, şi un băţ, ca să se apere de câini, şi umblau pe la casele oamenilor cu „Hristos a înviat!”. După ce li se răspundea „Adevărat a înviat!”, primeau cozonac, bomboane, ouă roşii şi bani. Cei mai mari umblau numai pe la rude. Ouăle primite de la naşi erau păstrate aparte timp de un an, ceea ce însemna că persoana care le-a primit va avea noroc. Colindatul acesta, pe lângă denumirea de „Umblarea cu Hristos a înviat, poartă şi denumirea de Umblatul de-a ouăle sau Umblarea cu Învierea” [2, p. 85].
În zilele de sărbătoare flăcăii şi fetele petreceau la horă. Hora se făcea în mijlocul satului, unde era construit şi un scrânciob. Flăcăul îşi dădea în scrânciob fata iubită, iar aceasta îi oferea în dar ouă vopsite sau încondeiate.
Un alt obicei, întâlnit în trecut la această sărbătoare, era Vălăritul: „Flăcăii porneau cu lăutarii pe la casele unde se adunau cumpănii şi duceau cu ei o pască cu trei ouă roşii şi cântau Hristos a înviat. Lăsau pasca acolo şi primeau alta, mergeau apoi în altă parte şi făceau acelaşi lucru, lăsând pasca primită şi dându-li-se alta, şi în plus un colac – partea cântăreţilor. Astfel circula pasca de la o casă la alta. <…> Flăcăii nu uitau să treacă şi pe la primarul comunei, căruia îi dădeau un miel, iar muzica îi cânta un marş” [2, p. 94].
În ziua de Înălţarea Domnului (la 40 de zile după Paşti), cunoscută în popor sub numele de Ispas (din sl. Spas – Spasiteli, Mântuitor), oamenii se salută cu „Hristos s-a înălţat!” şi li se răspunde „Cu adevărat s-a înălţat!”.
Petre Ştefănucă menţionează rolul elevilor în înregistrarea materialelor etnofolclorice pentru întocmirea cărţii Din datina Basarabiei: „Sacrificându-şi cele câteva luni de vacanţă, ei au adunat toate rânduielile la sărbători, naştere, nuntă şi înmormântare, iar profesorii lor de limba română au reconstituit, din aceste frânturi, icoana vieţii de obiceiuri şi datini a Basarabiei” [3, p. 117].
Autorii lucrării Din datina Basarabiei observau că „poezia populară în Basarabia e ameninţată să fie înlocuită de poezia searbădă a oraşului, cuplete, şlagăre etc., care n-au nimic comun cu sufletul încă sănătos al ţăranului nostru, dar care se impun prin puterea nefastă a imitaţiei” [2, p. 162].
Petre Ştefănucă consideră că profesorii O. Constantinescu şi I. Stoian, „urmărind, în primul rând, anumite scopuri educative printre elevi şi învăţători, au renunţat la prezentarea dialectală a textelor” [3, p. 118].
Este justificată şi următoarea obiecţie a lui Petre Ştefănucă: „S-a scăpat din vedere să se arate naţionalitatea popoarelor din satele de unde au fost adunate informaţiile folclorice. Multe obiceiuri specific bulgăreşti sau ruseşti sunt trecute ca aparţinând moldovenilor. Notăm, printre altele, obiceiul curbanelor (miei fripţi la Sfântul Gheorghe) şi întrecerile la trânta de sărbători, din satele bulgăreşti Valea Perjii – Tighina şi Hasan Batâr – Cetatea Albă” [3, p. 118].
Obiceiul curbanul este străin pentru moldoveni. P. Ştefănucă menţiona că tradiţia aceasta se practica la Sfântul Gheorghe (23 aprilie / 6 mai), când se mânca tradiţional carne de miei fripţi. Însă autorii lucrării Din datina Basarabiei plasau acest obicei la sărbătoarea Sfântului Nicolae de vară [2, p. 116].
Această lucrare este utilă în primul rând pentru folclorişti, incluzând informaţii interesante despre tradiţiile populare basarabene.
 
Referinţe bibliografice
1. Datcu, Iordan, Ion I. Stoian // Datcu, Iordan. Dicţionarul etnologilor români, Bucureşti, 1998, vol. II.
2. Constantinescu, O. O., Stoian, I. I., Din datina Basarabiei. Materialul este adunat de elevii Şcoalei Normale de Băieţi din Chişinău, Chişinău, 1936.
3. Ştefănucă, Petre, Şcoala Normală de învăţători, Chişinău. Din datina Basarabiei. O. O. Constantinescu şi I. I. Stoian // Viaţa Basarabiei, 1936, nr. 5-6.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog