Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Poezia între gravitate şi ludic

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Diversitatea pe care contează atât de mult postmodernismul are nevoie de un fundament, de o legitimare. Poetul de azi se află în situaţia de a-şi regândi reperele, de a-şi identifica termenii de referinţă. Într-o societate în care contează nu atât adevărul şi raţiunea, cât gradul de performanţă şi puterea, într-o societate în care succesul e determinat de economisirea timpului, poezia e concepută ca un mecanism de „captare” sau de convertire a acestuia.
Privită din perspectiva recuperării timpului sacru, poezia maramureşanului Gheorghe Mihai Bârlea dezvăluie o optică a omului postmodern care nu se poate dispensa de reperele primordiale, din care face parte, în primul rând, viaţa, înţeleasă ca un dar divin. Reînvăţarea condiţiei umane se produce din perspectiva capacităţii omului de a se bucura de ceea ce îl înconjoară: familie, prieteni, natură, anotimpuri etc. Autorul e dispus să facă din personajul liric un subiect pozitiv, integru, dincolo de tendinţa de autodeconstruire caracteristică omului modern şi postmodern. Lumea e concepută în funcţie de capacitatea personajului liric de a rămâne fidel relaţiei sale cu o forţă supraumană, precum şi în funcţie de jocurile limbajului. Profilându-se ca un destin repetat, viitorul este definit drept „rutina ruginită a fiecărei zile ce străluceşte”. Personajul liric se autodefineşte în dependenţă de structurile sufleteşti perene, inclusiv printr-un exerciţiu de raportare la valorile culturale europene din trecut:
La început a fost marea
nu cuvântul – hotărăsc
şi aşa mă împac cu grecii
după o ceartă
de peste două mii de ani
(Altercaţii poematice. Mediterana la Nice).
Jocul sau ludicul ca atitudine nu lipsesc, însă poetul şi le asumă într-un regim grav. Rememorarea, luând forme autoreferenţiale, pe alocuri ironice, vizează adolescentina „inocenţă şi entuziasmul întreţinute cu bani mărunţi, savoarea retoricii cultivată pentru sine în dispreţul idealului– un prefabricat al luptei de clasă din viaţa mea de ieri”, după cum scrie autorul, precum şi viitorul ce „surâde ironic plesnind din bice memoria”. Accentele vag expresioniste ale pianelor intrând „în dezmăţ”, multitudinea metaforelor simbolizante se împletesc cu notele impresioniste ce conferă savoare discursului liric construit cu dexteritate. Diversificarea registrului liric pe contul multiplicării relaţiei cu temporalul şi cu eticul este evidentă în versurile mai recente ale autorului. Există în substratul discursului liric al lui Gheorghe Mihai Bârlea un conflict al lumilor discursive: cea descendentă dintr-un spaţiu arhaic şi cea a unui cotidian captivant şi în acelaşi timp derutant. Disensiunea dintre aceste două lumi este firească şi autorul mediază conflictul dintre ele, recurgând la argumentul moral sau filozofic, reconfirmându-şi atitudinea duală care intervine în liniştea şi echilibrul de odinioară al discursului său. „Conflictul” dintre cele două regimuri se aplanează până la urmă, ambele raportându-se la unul şi acelaşi lucru: nesupunerea vieţii formelor artei: Luna luminează în simţuri de nerostit! Dincolo de această „conciliere”, este demnă de menţionat nevoia de dialog, care ia forma altercaţiei disimulate poematic. Transpare şi aici atitudinea „diversionistă” a jocului. Într-un context al modernităţii târzii, când „puţine lucruri au rămas nespuse şi chiar şi nespusul s-a spus”, autorul mânuieşte, în sens terapeutic, tehnici verbale menite să vindece nelipsitele răni din sufletul omului modern:
dar e bine mereu de spus ce e spus:
rana se vindecă dacă o pansezi repetat
(Gnostică).
Singurătatea (ce cuvânt lung...!), „omul nopţii” (cât de ostilă ţi-e noaptea cu stele puţine şi reci ),– sunt însemne contrapuse, imagini rupte parcă din realităţile satului primordial: personaje memorabile, evocate pentru „felul de a fi risipitoare cu sine” (vezi poezia Horea cu noduri), „sufletul în levitaţie”, „neantizarea muntelui”, „urcarea lui spre cer”, „argintul strălucind al zilelor împovărate de zăpezile unor ierni bogate”, „strămutarea pădurii în soare” etc. Toate acestea sunt o dovadă a faptului că obsesia rostirii poetice determină reîntoarcerea personajului liric spre bucuria vieţii, autorul exprimându-se în favoarea unei continuităţi care situează literatura pe un plan al sublimului.
Neprevăzutul, alunecarea lui homo informaticus spre o zonă a dezordinii, a arbitrarului sunt substituite, poetic, prin ceremonie şi ritual ca modalităţi de anihilare a incertitudinii temporale.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog