Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. ION UNGUREANU – 70

Drept în demnitatea lui, sorbind din cupa libertăţii

Nicolae MĂTCAŞ

Alte articole de
Nicolae MĂTCAŞ
Revista Limba Română
Nr. 12, anul XV, 2005

Pentru tipar

Cine a avut norocul să-l cunoască îndeaproape pe distinsul om de teatru şi de cultură Ion Ungureanu n-a putut să nu rămână emoţionat de tresărirea duioasă şi bucuria sinceră de copil pe care i-o provoacă orice atingere a corzilor inimii Domniei sale de sonurile dumnezeiesc de frumoase ale limbii române. De zece ani de când ne aflăm împreună în „exilul” bucureştean, maestrul nu pridideşte a-şi apleca urechea şi a se delecta cu o vocabulă mai veche sau mai nouă – ordinară pentru purtătorul nativ al limbii materne din Bucureşti sau din orice colţ de ţară românească, extraordinar de plăcută şi neaoşă pentru înotătorul de-o viaţă de creator prin stihia altui grai, care a aşteptat cu setea de libertate a întemniţatului de după gratii întâlnirea cu marea sa dragoste din copilărie şi adolescenţă: nealterata şi curgătoarea în albia ei firească limbă română. Ca un veritabil filolog de profesie, maestrul Ungureanu nu se jenează să-şi noteze în agendă şi să-şi însuşească o vorbă nouă sau o semnificaţie nouă, deosebită de cea de-acasă, a unui cuvânt românesc mai vechi rostit de un nativ din România, fie acesta un intelectual cu ifose de subtil cunoscător al dunelor şi recifelor limbii române literare, fie un modest unchiaş mucalit de la Săpânţa sau din Humuleşti („Ia ascultaţi, dle Mătcaş, ce-am auzit eu deunăzi în Ardeal: „De-atâta lup prinde-a muşca şi oaia!”; sau: „Să te ferească Dumnezeu de hărnicia prostului!”).
O întâmplare nefericită (sau fericită? Parcă-l aud pe badea Ion, optimist incorigibil: „Să ştiţi, dle Mătcaş, că nu-i nici un rău fără bine!”) din viaţă (rămas, ca şi subsemnatul, şomer după demiterea, în 1994, din postul de ministru al culturii şi cultelor din Republica Moldova, o dată cu venirea la putere a agrarienilor şi comuniştilor, ca pedeapsă pentru „păcatul” de a fi „românizat” cultura din Republica Moldova) face ca maestrul Ungureanu nu numai să se întâlnească pe viu cu ţara, al cărei nume nu aveai voie să ţi-l aminteşti nici în gând (necum să-l rosteşti) timp de peste 50 de ani de ocupaţie sovietică, ci şi să-şi găsească un Ioc de muncă şi o apreciere pe potriva cunoştinţelor la sânul patriei-mame. Despre aceasta însă, mai la vale.
De unde i se vor fi trăgând rădăcinile acestei mari dragoste faţă de Măria-sa Domnul Cuvânt, din ce izvoare îşi va fi alimentând ea seva dătătoare de bucurie?
Cred că, în primul rând, de la unduirea lor molcomă şi catifelată în cântecele de leagăn ale mamei Marfa din Opacii Tighinei, din fermecătoarele, nesfârşitele poveşti din lungile seri de iarnă la lumina lămpii cu gaz („Mama era o iscusită povestitoare”, i se confesa Domnia sa unui interviator), din alintările surorii mai mari Nastia, căreia tare îi mai plăcea să-l poarte în braţe pe „frumuşelul şi pufoşelul ursuleţ Ionică” (după cum ne-a relatat fiica acesteia, Elena, nepoata maestrului, născută în deportare în devoratoarea Siberie şi care locuieşte azi la Chişinău), legănându-l ca pe o păpuşă şi îngânându-i la ureche, în susurul de cleştar al melosului nostru popular: „Alei, frate, pui de lotru”, „Are muica trei feciori”, „M-a făcut mama oltean”, „Când a fost să moară Ştefan”...
Negreşit că viitorul ilustru actor şi mai puţin cunoscutul de toată lumea scriitor, Ion Ungureanu, şi-a format dragostea de carte şi de cuvântul artistic şi în mediul familiei de ţărani din Opaci de pe vremea când încă nu exista nici radio, nici televiziune, dar în care se încetăţenise neobişnuita pentru acele timpuri şi pentru familiile de ţărani tradiţie de a se citi cu voce tare („Se citea din Eminescu, Turghenev, Tolstoi”, îşi aminteşte cu duioşie maestrul). Dacă mai ţinem cont de faptul că o altă soră mai mare era preoteasă şi avea harul de a interpreta pasagii întregi din Psaltire şi din vechile cazanii, iar Zaimul, care i-a încântat de mic auzul cu melodiile sale preotului deşteptării noastre, părintelui Alexie Mateevici, pe care compatriotul acestuia îl venerează, se afla la o aruncătură de suliţă de Opaci, vom înţelege mai bine secretul pasiunilor filologice ale reputatului actor, regizor, om de cultură, demnitar şi publicist Ion Ungureanu. Am putea chiar să afirmăm, fără riscul de a exagera, că anume aerul ozonat al limbii române vorbite şi cântate pe meleagurile căuşenene este cel care l-a îmbătat, l-a înaripat şi i-a alimentat în permanenţă feciorului de ţărani din Opaci, în vârtejul vremurilor de restrişte, pasiunea pentru farmecul slovei artistice.
Cunoscându-l din preajmă, am convingerea că, prin osârdia şi capacitatea de înţelegere şi asimilare, colegul de crez şi ideal Ion Ungureanu ar fi putut lesne trece Rubiconul oricăror materii de studii. Cu harul său de promotor al sfintei credinţe pravoslavnice ar fi putut să devină un bun preot (şi nu numai preot, ci chiar mitropolit!), de care avea nevoie atât de mult biserica neamului. Cu harul său de admirabil povestitor ar fi putut deveni un iscusit semănător de lumină în sufletele învăţăceilor din şcolile basarabene. Cu modul său de a se apleca cu religiozitate asupra sonurilor fermecătoare ale graiului românesc de pretutindeni ar fi putut deveni un reputat filolog. Cu meticulozitatea cu care ştie să lucreze asupra traducerii şi redactării unui text (este suficient să ne referim la colaborarea cu renumitul traducător Igor Creţu la traducerile din Cehov) ar fi ajuns un excelent traducător. Cu capacitatea sa de a asculta „cum iarba creşte”, cum sună secundele în marea lor trecere sau „îşi suflă-n mâini cum morţii-n ţintirim”, de a reda poetic cele mai subtile stări ale sufletului (de ex., Balada unui câine vagabond) ar fi putut să ajungă un vestit poet. Iar cine a luat cunoştinţă de debutul său în proză (Nichita nebunul, bunăoară) sau de bijuteriile sale de mai târziu (de ex., Povestea puiului de găină”) nu vrea să se împace cu gândul că literatura română din Basarabia nu l-ar mai putea recupera încă pe prozatorul Ion Ungureanu.
Dar şi aşa cum este, atât la propriu, cât şi la figurat, oricât nu le-ar veni pe plac unor pigmei mici de patimi şi slabi de virtuţi de prin părţile noastre, Ion Ungureanu este cu un cap mai mare decât toţi! Este aproape imposibil să te ridici la cota spirituală a dlui Ungureanu. Domnia sa nu numai că a fost în stare să devină, ci chiar este, figurat vorbind, un bun preot, un neîntrecut dascăl, un excelent poet. Pe lângă că este, întâi de toate, un mare actor, un mare regizor, un mare om de cultură, un iscusit analist politic, un declamator de zile mari. Pe lângă că este un mare patriot, bărbat al neamului de care puţini se mai găsesc astăzi, care şi-a sacrificat liniştea şi bunăstarea în numele unui crez şi al unui ideal, în numele adevărului. Care s-a împărtăşit mai devreme decât noi, sorbind din mult râvnita cupă a libertăţii. Care, în numele dreptului de a fi liber să facă ceea ce ştie, ceea ce a învăţat, ceea ce poate să facă, a preferat de două ori exilul: o dată, pentru mai bine de 17 ani, la Moscova, altă dată, pentru 10 ani şi mai bine, la Bucureşti. Oricât de paradoxal sună să fii exilat la tine acasă, însă aceasta s-a întâmplat! Acest dulce cuvânt: libertate nu e numai titlul cunoscutului film al regizorului lituanian Vitautas Jalakiavicius, turnat la studioul „Mosfilm” în 1972 (film în care, à propos, Ion Ungureanu, ca actor de cinema, a interpretat şi un rol, iar renumitului regizor i-a peţit-o de mireasă pe compatrioata noastră Lica Melnic, azi Jalakiaviciute), nu e numai visul nostru de a ne smulge de sub cortina de fier. Libertate e însuşi sensul vieţii omului de creaţie Ion Ungureanu. Spre deosebire de mulţi dintre noi, Ion Ungureanu a avut fericirea să soarbă un strop din cupa libertăţii cu mult mai devreme, încă înainte de revirimentul de la 1989 Domnia sa reuşise să izgonească, vorba lui Cehov (pe care îl adoră), sclavul din sine şi să devină, astfel, un om liber. Căci numai izgonind frica, laşitatea, slugărnicia, supunerea oarbă şi mersul de râmă, poţi deveni un om cu adevărat liber, cu atât mai mult – un om de creaţie.
În timp ce noi, iştilalţi, de-acasă, numai visam la libertate – gând tainic şi rebel pentru timpurile când filmul omonim, Acest dulce cuvânt: libertate, ne răvăşea sufletele –, maestrul Ion Ungureanu se simţea oarecum descătuşat în chiar „ura chitului”, cum îi place să se exprime. Căci în mediul intelectualităţii de creaţie, al intelighenţiei ruse de la centru, exista totuşi un dram de libertate. Pe când această sete de libertate era sugrumată cu bestialitate la periferie. S-o luăm însă da capo.
La vârsta când omul visează marea şi zborul spre azur al cocorilor, albatrosul din Opaci a ales să se ducă la actorie. Muniţie (arta de a reproduce artistic, de a declama, harul de a imita, simţ lingvistic etc.) şi ambiţie le avea berechet.
Astfel se face că, în toamna lui 1955, odată cu ţipătul prelung de cocori, o trupă de tineri feciori şi fiice de ţărani moldoveni, unii mai talentaţi decât alţii, selectaţi de Ministerul Culturii din Moldova Sovietică, îşi lua zborul spre forjeria de cadre actoriceşti pentru republicile unionale: Şcoala Teatrală Superioară „B. V. Şciukin” din cadrul Teatrului de Stat „Evgheni Vahtangov” din Moscova. In 1960, după 5ani de studiere a artei scenice şi a măiestriei actoriceşti cu reputaţi profesori şi reprezentanţi ai genului, se întorceau cu diplome de actori de teatru şi cinema, la fel de tineri şi de frumoşi ca şi atunci când au plecat, însă mult mai bogaţi spiritual şi profesional, plini de elan şi de setea de realizare pe arida scenă teatrală moldovenească de atunci. Scenă văduvită nu atât de talent actoricesc (pe care îl aveau din plin, trebuie s-o recunoaştem, şi „veteranii” de la Naţional), cât, mai cu seamă, de spirit naţional şi de pronunţie literară autentică, pură, perfectă, românească. Aveau ambiţia să întemeieze un teatru nou, pe potriva vârstei şi a romantismului lor. Teatru care să abordeze şi să interpreteze problemele tineretului din unghiul de vedere al acestuia. Cu exuberanţa lor încă adolescentină se încumetaseră să ne aducă pe scenă – şi de unde? Tocmai de la Moscova! – un model de rostire literară românească, pe care n-o mai auzise nici Parisul (pardon: Bucureştiul), necum sălile de teatru şi nici aulele facultăţilor de litere sau cele cu predarea în limba română de la universităţile din Chişinău. Nu ştia circumspectul minister al culturii că, atunci când luă decizia de înfiinţare a Teatrului Republican pentru Tineret „Luceafărul” (numirea, simbolică şi ea pentru spiritul naţional înăbuşit în faşă de cerberii culturii de la Chişinău), îşi amplasase, de fapt, o bombă cu efect întârziat la căpătâiul tihnei sale aparent bine asigurate în faţa mai-marilor republicii.
Un Ion Ungureanu drept, înalt ca un plop şi măreţ în demnitatea sa ca un împărat roman; frumoasa şi plutitoarea ca o principesă Ecaterina Malcoci, a cărei apariţie şi ţinută ne lua minţile; vrednica şi înţeleapta Valentina Izbeşciuc; mândrul şi doctul aristocrat autohton Sandri Ion Şcurea; tarabostele semeţ cu vocea-i răguşită de bas Dumitru Caraciobanu; dezinvolta şi băieţoasa fătucă Eugenia Toderaşcu, descinsă, parcă, de-a dreptul dintr-o povestire de Gogol; excentricul Dumitru Fusu, care nu stătea locului cât ar sta un câine în coadă; introvertitul, rigidul şi, în acelaşi timp, explozivul în tirade şi butade care ne aminteau de un moş Teacă de factură bacalbaşiană Ilie Todorov; sobra şi meditativa Nina Doni; frumosul ca Apollo paj de curte Vladimir Zaiciuc; Nina Mocreac-Vodă, cu gesturile de sculptură şi cu notele-i de tragism în vocea coborâtă din tragediile antice; Vasile Constantin cel blajin şi bun la inimă ca bădiţa Vasile al lui Ion Creangă prins la oaste cu arcanul... Această generaţie de aur de luceferişti din anii ’50-’60, prin rostirea lor de zile mari a cuvântului românesc, prin replicile lor pline de vervă şi suculente, prin conotaţiile esopice pe care le atribuiau vorbelor şi expresiilor, prin naturaleţea cu care se confundau cu personajele întruchipate, prin acurateţea mişcărilor scenice, prin energia pe care o degajau de pe podium şi care încingea focul inimilor spectatorilor însetaţi de frumos şi sublim, prin noutatea viziunii regizorale neaoşe, prin exteriorul lor, au aprins nu numai o capitală de provincie, ci întreaga republică. Ei au animat viaţa culturală a capitalei bâhlite, au trezit tineretul la o viaţă de care nici nu bănuia că ar exista. Era pentru prima dată când biletele se vindeau cu săptămâni înainte de spectacol, când actorii neangajaţi într-un spectacol nu mai aveau ei înşişi loc în sală şi nici la cucurigu, din cauza afluxului de spectatori. Autobuzele cu spectatori din satele republicii făceau coadă la serile de teatru de la „Luceafărul”, iar copiii de la ţară mai însuşiseră un neologism: „anşlag”. Vă puteţi imagina cum se va fi simţit în acele momente unul dintre animatorii vieţii teatrale şi culturale din republică – actorul, regizorul, recitatorul şi directorul artistic al teatrului „Luceafărul” Ion Ungureanu, când o lume întreagă reproducea expresii, vorbe de duh, pasagii întregi (de tipul: „dromaderule!”, „Da ce naiba căuta pe galera aia?”, „Mă, Fănel tată, nu mă scoate din ţâţâni, că dacă intru în tine, ies tocmai la toamnă!”), din piesele jucate de inovatorii vahtangovişti de la Chişinău: Copiii şi merele; Nota zero la purtare; Vicleniile lui Scapin, Steaua fără nume de M. Sebastian (spectacol la scurtă vreme interzis, pentru că în el se vorbea de trenul Bucureşti – Sinaia), Pescăruşul de A. Cehov, Ipolit de Euripide, Casa Bernardi Alba de Fr. Garsia Lorca, A douăsprezecea noapte de W. Shakespeare, O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, Radu Ştefan de A. Busuioc, Minodora de A. Strâmbeanu...
Efervescenţa cu care evoluase tânărul teatru de la Chişinău, euforia care cuprinsese nu numai tineretul studios din capitală, ci şi întreaga republică, gestul temerar al prim-regizorului Ion Ungureanu de a monta piese din dramaturgia naţională (şi acesta era un act de curaj în timpurile acelea!), precum şi piese din repertoriul clasic rusesc şi internaţional (Shakespeare, Mollière, Cehov), dar cu replici actualizate sau cu subtext „subversiv”, cum erau ele catalogate în sferele vigilenţilor locali, crearea unui climat cavaleresc-camaraderesc care le dădea posibilitate şi altor colegi de trupă să poată monta spectacole pe scena teatrului îi supăraseră rău pe diriguitorii vieţii culturale din Moldova Sovietică. Sabia lui Damocles a destituirii din post a directorului artistic al teatrului plana deja deasupra capului dumisale... De aceea, în 1971, când Boris Ravenskih, regizorul principal al Teatrului Mic din Moscova, îl invitase pe proaspăt demisul director de la „Luceafărul” din Chişinău, regizorul Ion Ungureanu, să monteze pe scena renumitului teatru de stat piesa scriitorului basarabean Ion Druţă (şi acesta strămutat cu traiul la Moscova din cauza stigmatului de naţionalist pe care i-l aplicaseră Ivan Bodiul et Co), conducerea Ministerului Culturii din republică nu i-a permis deplasarea. Numai intervenţia promptă din partea Ecaterinei Furţeva, pe atunci ministru al culturii din U.R.S.S., le mai răcise zelul fărădelegilor baronilor locali ai culturii: „Boris Ivanovici, nu vă înţeleg, îi replică lui Ravenskih, în audienţă, simpatia lui Hruşciov. Sarcina mea a fost să-i numesc pe regizorii principali de la Teatrul Mare, Teatrul Mic, Teatrul „Kirov”... Montarea de spectacole vă revine dvs. Sunteţi prim-regizor într-un teatru al U.R.S.S., astfel încât invitarea unor colegi talentaţi din teatrele din republicile unionale este la latitudinea dvs. Dacă spectacolul va ieşi bine, îl voi lăuda pe regizorul invitat; dacă nu va ieşi, vă voi trage un perdaf dvs. Dar ce înseamnă să nu-i permită cineva?! ”. Se dovedi că o fostă ţesătoare, care ajunsese să conducă treburile statului, denota o viziune mult mai clară asupra politicii partidului în domeniul culturii în raport cu diriguitorii acestei politici de la Chişinău! Astfel, piesa lui Druţă Păsările tinereţii noastre, interzisă de către „culturnicii” locali, a trebuit să fie montată mai întâi la Moscova (slavă Domnului, în regia unui mare regizor moldovean!), rolurile personajelor moldovene să fie interpretate cu brio de actori ruşi, ca abia mai târziu să fie acceptată şi la Chişinău.
Succesul regizorului Ungureanu la Moscova nu ca i-ar fi înlesnit cumva viaţa artistică la Chişinău. Dimpotrivă, invidia fraternă congenitală, ostracizarea capacităţilor dumisale regizorale şi actoriceşti îl impun să părăsească teatrul pe care l-a înfiinţat şi pe a cărui scenă a ars, timp de peste 10 ani, împreună cu colegii săi şcoliţi la „Şciukin” în tradiţia lui Stanislavski, Vahtangov, Meierhold şi să revină, pentru o gură de aer mai favorabilă pentru respiraţia artistică, la Moscova. Din 1972 şi până la Marea Renaştere Naţională din 1989 de la Chişinău, maestrul lucrează la Moscova ca regizor de teatru şi televiziune şi ca actor. Montează peste 25 de spectacole la Teatrul Mic, „Sovremennik”, Teatrul Armatei, Teatrul Naţional din Estonia după piese din W. Shakespeare, H. Ibsen, R. Boit, I. Druţă etc. Piesele lui Druţă Păsările tinereţii noastre, Biserica Albă şi Sfânta sfintelor, interzise să fie jucate acasă, la Chişinău, erau vizitate de temerarii chişinăuieni la Moscova şi la Tallin, iar maestrul Ungureanu, la lumina rampei, era ovaţionat şi considerat un artist împlinit, ne bucuram că „nasc” şi la Moldova oameni...
În calitate de actor de cinema, se produce (după evoluările anterioare de la studioul „Moldova-film” din filmele Când omul nu-i la locul lui, 1958; Serghei Lazo, 1966; Se caută un paznic, 1967, etc.), la studioul „Mosfilm”, în mai multe filme de rezonanţă, cum ar fi: Acest dulce cuvânt: libertate, 1972; Centaurul, 1976; Povestea unui necunoscut, 1979; Enigma vilei Greta, 1984; Serghei Vavilov, 1985, ş.a. Are în palmaresul său peste 25 de roluri de actor de film. Aevoluat în compania / anturajul unor somităţi în domeniul actoriei şi regiei de teatru şi cinema precum: Inokentii Smoktunovski, Donatas Banionis, Vitautas Jalakiavicius, Sava Kuliş, Irina Miroşnicenko.
Sporadic, de-a lungul celor 17 ani, a fost invitat ca actor de cinema şi la „Moldova-film” din Chişinău în filme precum: Calul, puşca şi nevasta, 1975; Favoritul, 1977; Podurile, 1980; Povestea lui Făt-Frumos, 1981; Dansul efemer al dragostei, 1988, ş.a.
Aşa cum actorul de teatru şi cinema Ion Ungureanu terminase, între timp, şi cursurile superioare de regie de la Institutul Teatral „A. V. Lunacearski”, în aceeaşi perioadă, ca regizor de cinema, montează 6 filme la Televiziunea Centrală din Moscova.
Funcţionează în calitate de cadru didactic şi de prorector la Filiala Chişinău a Institutului Teatral „Evghenii Vahtangov”. Cu promoţia de actori pe care i-a educat la Moscova viitorul domn ministru al culturii şi cultelor din Republica Moldova va legifera, în 1991, la Chişinău, fulminantul teatru „Eugène Ionesco”.
De-a lungul anilor, artistul Ion Ungureanu ne-a mângâiat auzul cu vocea sa catifelată, citindu-ne rânduri înaripate de versuri şi proză din literatura română, cea rusă şi universală. La posturile de radio Chişinău, Bucureşti, Moscova, declamatorul Ungureanu este aşteptat ca la el acasă. Iar radioascultătorii îl aşteaptă în miez de zi, ca şi în miez de noapte, ca să-i apropie – cu timbrul său, domol, cameral, intim sau sobru, patetic, invocator – de marea literatură.
Talentul şi vocaţia nu putea să i le ia, nici chiar să i le ignore cu impertinenţă vechea nomenclatură. Astfel, în 1980 Moscova îi conferă titlul de maestru emerit în arte din Federaţia Rusă. In iunie 1989 Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M. e nevoit să-i confere şi el titlul onorific de artist al poporului din R.S.S. Moldovenească “pentru înaltă măiestrie artistică cu un bogat conţinut de idei, contribuţie adusă la propagarea dramaturgiei naţionale moldoveneşti, educaţia schimbului oamenilor de creaţie”, în 1990 i se acordă Premiul de Stat al Republicii Moldova.
În plină restructurare gorbaciovistă, odată cu preludiul căderii zidului Berlinului şi al renaşterii naţionale în aşa-zisele republici unionale ale U.R.S.S., pe când marea majoritate nici nu intuia apropiata destrămare a „unităţii de nezdruncinat” a imperiului sovietic, Ion Ungureanu nu aderase numai cu sufletul Ia programul de revendicări şi la acţiunile întreprinse de Frontul Popular din Moldova, ci contribuia în persoană la elaborarea strategiei şi tacticii mişcării de renaştere şi – de ce nu? – de eliberare naţională. Se înrolează în campania electorală pentru constituirea unui nou parlament, pe care ni-l doream cu toţii democratic. Devine deputat al acestui nou parlament, alături de alţi luptători pentru cauza naţională. Se află în epicentrul revendicărilor mişcării de eliberare naţională. D-lui este cel care, în măreţul august 1989, dă glas, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, în faţa unei mulţimi de peste 600 de mii de oameni veniţi din toate colţurile republicii, Declaraţiei de Suveranitate. La finele lui 1989, după victoria obţinută de forţele democratice la Sesiunea a XIII-a a Sovietului Suprem al R.S.S.M. în marea bătălie pentru acordarea statutului de limbă de stat limbii „moldoveneşti” pe teritoriul Republicii Moldova şi revenirea la grafia latină, ca urmare a adoptării unei legislaţii lingvistice aparent ajustate la realităţile timpului, vechile cadre de nomenclaturişti, în încercările lor disperate de a mai salva ceva din corabia cu numele R.S.S.M., care intra într-un naufragiu iminent, îi propun maestrului postul de ministru al culturii, iar subsemnatului – cel de ministru al ştiinţei şi învăţământului. Fire ezitantă şi nehotărâtă, cel de-al doilea avea să aştepte venirea lui Mircea Druc pe post de prim-ministru. Primul, impulsiv şi nerăbdător de a face, în vâltoarea evenimentelor, cât mai multe schimbări benefice suflării naţionale, acceptă, la început de 1990, cu patru luni mai devreme, să intre în guvernul pe ducă Pascari. Şi bine făcu, dacă ţinem cont de hălăciuga spirituală, care se cuibărise în domeniul culturii şi în cel al învăţământului din „provincia cu vreo cinci judeţe şi nouă stâni de la est de Prut”!
Am avut ocazia să lucrez, în perioada 1990-1994, în calitate de ministru al ştiinţei şi învăţământului, alături de ministrul Ion Ungureanu, în trei guverne consecutive: Druc, Muravschi, Sangheli. Deşi îl cunoşteam de la distanţă încă de la descinderea din 1960 la „Luceafărul” şi îi urmăream cu frenezie exuberanta sa evoluţie artistică, abia în anii de ministeriat, iar apoi, în anii de pribegie la Bucureşti, aveam să-l cunosc în persoană pe omul de suflet, omul de omenie şi bărbatul de acţiune Ion Ungureanu.
Ca ministru, a purces cu râvnă de Hercule la curăţirea de noroi a grajdurilor lui Augias din aşa-zisa cultură naţională moldovenească, care numai naţională nu era. Cu ce elan, cu câtă îndârjire s-a apucat de zidirea templului naţional în cultură dornicul de libertate şi de dăruire totală pentru deşteptarea neamului ministru şi actor-tribun Ion Ungureanu! A elaborat, fiind secundat de regretatul curajos sufletist Iacob Burghiu, strategia privind: reformarea învăţământului artistic şi a celui religios din seminariile duhovniceşti, introducerea predării religiei în şcoala de cultură generală, instituirea învăţământului religios superior în limba maternă prin crearea facultăţii respective în cadrul universităţii de stat şi, în perspectivă, deschiderea Academiei de Teologie în limba română; dezvoltarea reţelei de biblioteci publice naţionale, alimentarea lor cu carte în limba maternă şi eliminarea reziduurilor ideologice învechite; reabilitarea şi, în consecinţă, oficializarea bisericii ortodoxe române din Basarabia prin crearea Mitropoliei Basarabiei, smulgerea ei de sub tutela Patriarhiei moscovite şi readucerea firească sub oblăduirea Patriarhiei române; restabilirea lăcaşelor de cult creştine distruse de buldozerele ideologiei bolşevice şi comuniste; reformarea activităţii teatrale şi muzeistice: renovarea sediului Teatrului Naţional şi a sediilor diferitelor instituţii publice de cultură, orientarea repertoriului spre dramaturgia şi opera naţională şi spre marile capodopere ale dramaturgiei şi operei universale, evidenţierea componentei naţionale în ilustrativitatea muzeelor, înfiinţarea unui muzeu al satului în aer liber la Chişinău, îmbunătăţirea situaţiei materiale a slujitorilor Melpomenei, depolitizarea instituţiilor pendinte ministerului şi dezideologizarea artei vizuale plastice, monumentale etc. Ministrul Ungureanu nu numai că a elaborat, ci şi a întreprins paşi concreţi pentru materializarea acestei strategii. S-a bucurat cu sinceritate de copil de ceea ce i-a reuşit, poartă în suflet şi acum povara unor lucruri neîmplinite sau neapreciate după merit de omniprezenţii noştri cârcotaşi.
Câteva dovezi palpabile. A izgonit din bibliotecile publice duhul satanic al literaturii ideologizante şi de partid. Ce tămbălău ridicaseră atunci locotenenţii fostului regim, incriminându-i că ar face autodafeul literaturii în limba rusă, înlocuind-o cu cea în limba română! Nu scoteau, în schimb, o vorbă că toate bibliotecile zise naţionale erau completate, în medie, cu doar trei la sută literatură în limba maternă a populaţiei majoritare din republică. Cât priveşte aşa-zisa distrugere din biblioteci a marii literaturi ruse, ce blasfemie mai pogană poate fi adusă pe capul unui om de cultură, crescut în spiritul adoraţiei faţă de scrisul lui Lev Tostoi, Alexandr Puşkin, Mihail Lermontov, Fiodor Dostoievski, Anton Cehov, Serghei Esenin, Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Mihail Bulgacov!
La solicitarea neamului ce se voia eliberat din întunericul unei ideologii care îl lipsise de conştiinţa identităţii de sine, a zătrit, împreună cu inimosul primar Nicolae Costin (care a plătit cu preţul propriei vieţi temerara sa acţiune de aducere în sânul neamului un oraş completamente înstrăinat), din plin centrul Chişinăului, simbolurile din oţel inoxidabil şi din granit ale lui Marx, Engels, Lenin, amplasându-le acolo unde le era locul: la cimitirul figurinelor de paie care au încercat să schimbe cursul normal al istoriei.
A renovat monumentul marelui voievod Ştefan, amplasându-l la locul din care îl strămutaseră cerberii regimului pentru a nu adumbri „măreţia” lui Lenin din faţa Casei Guvernului, i-a redat aspectul pe care îl nemurise sculptorul Alexandru Plămădeală. E cazul să menţionăm că ministrul Ungureanu, cu sprijinul competent al Preasfinţiei sale părintelui Nestor Vornicescu, compatriot de-al nostru, mitropolit al Craiovei şi al Olteniei, a întreprins toate demersurile necesare către Patriarhia Română şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru canonizarea voievodului Ştefan, lucru pe care poporul îl făcuse de mult în cântecele sale. Dacă astăzi îl putem numi oficial pe domnitorul nostru Ştefan cel Mare şi Sfânt, să ştiţi că în aceasta este şi o mică parte din marile eforturi organizatorice depuse de ministrul Ion Ungureanu.
Demersurilor sale pentru recunoaşterea de către stat a Mitropoliei Basarabiei li s-au împotrivit cu o rezistenţă de zbiri Patriarhia Rusiei şi acoliţii acesteia din aşa-zisa mitropolie a Chişinăului şi a Moldovei, dar şi comuniştii-atei, deveniţi dintr-odată locotenenţii Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii Alexei al II-lea şi ai reprezentantului fidel al acestuia pe străvechiul pământ al lui Ştefan – Vladimir Cantarean. Cauza ministrului Ungureanu o vor duce mai departe, peste ani, şi o vor câştiga numai cu sprijinul Strasbourgului urmaşii lui de nădejde Vlad Cubreacov, Sergiu Cucuietu, Ilie Ilaşcu ş.a. În schimb, domnul ministru al culturii şi cultelor s-a învrednicit de înţelegere perfectă şi sprijin deplin din partea aceluiaşi părinte Nestor Vornicescu, a Patriarhiei Române şi a Sfântului Sinod atunci când l-a propus pe Sfinţia sa părintele Petru (Păduraru) de Bălţi pentru funcţia de mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. Mitropolit într-o mitropolie pentru recunoaşterea căreia a trebuit să lupte ani de zile şi care este nevoit şi astăzi să-şi apere parohiile de atacurile violente din partea acoliţilor lui Vladimir!
Ministrul Ungureanu ne-a adus acasă un muzeu de istorie cu adevărat românească, iar în faţa lui ne-a înveşnicit în bronz Lupoaica şi cei doi gemeni, Romulus şi Remus, precum şi demnitatea şi mândria dăltuite în bronzul istoriei de către apostolul veşniciei neamului românesc Mihai Eminescu: „Noi de la Roma venim. Din Dacia Traiană”.
Chiar dacă azi unii pretinşi politicieni de pe malurile Bâcului sau ale Dâmboviţei încearcă să minimalizeze, bagatelizând-o, semnificaţia podurilor de flori şi de suflet dintre cele două maluri ale Prutului într-o perioadă când încă mai exista U.R.S.S. şi cordonul de sârmă ghimpată, noi, cei cu suflet, simţire şi gândire românească, nu trebuie să uităm euforia, dar şi disperarea cu care se aruncaseră românii de o parte şi de alta în apele reci ale râului despărţirii noastre, de teama că nu vor reuşi să mai treacă pe celălalt mal pe podul străjuit de grănicerii ruşi pentru a se îmbrăţişa, frate cu frate, şi a-şi exprima bucuria că încă n-au murit, că încă mai sunt în viaţă, că încă mai speră să smulgă, o dată şi pentru totdeauna, afurisita sârmă ghimpată care-i desparte şi li se înfige în suflet. Nu trebuie să uităm că la constituirea acestor punţi se află artizanii sfântului şi măreţului ideal de unire-n cuget şi-n simţiri, basarabeanul Ion Ungureanu din partea stângă şi basarabeanul Victor Crăciun – din partea dreaptă a Prutului.
Prin fondarea bibliotecii româneşti „Onisifor Ghibu” (azi – „Onisifor şi Octavian Ghibu”) şi amplasarea ei în sediul fostului Palat „Prietenie” din Chişinău, alături de teatrul „Eugène Ionesco”, cu toată reticenţa voalată iniţial şi chiar ostilitatea făţişă de mai târziu din partea conducerii republicii, pornită să izgonească o bibliotecă românească şi un teatru românesc, ce le stă ca un ghimpe în ochi, din incinta unui templu pe care şi-l atribuie şi astăzi, ministrul Ion Ungureanu a pus piatra de temelie împreună cu primăria oraşului Chişinău a unor biblioteci de carte românească de mai târziu precum „Transilvania”, „Alba-Iulia”, „Târgovişte”, „Ovidius”, „Maramureş”, „Târgu-Mureş” etc.
Monumentul înălţat în memoria iluştrilor cărturari ardeleni şi mari luptători pentru reunirea Basarabiei cu Patria-mamă Onisifor şi Octavian Ghibu este de asemenea o materializare întârziată a ideii lui Ion Ungureanu. Este şi un ultim omagiu adus de românul basarabean Ion Ungureanu românului ardelean Onisifor Ghibu şi feciorului acestuia, Octavian Ghibu, pe care l-a cunoscut personal, l-a consultat în cele mai acute şi spinoase probleme de readucere acasă a elementului românesc pierdut, l-a venerat cu dragoste de fiu până la trecerea acestuia din urmă în împărăţia lui Dumnezeu...
Orice s-ar spune despre inoportunitatea momentului ales, oricâte minciuni s-ar debita despre, chipurile, indiferenţa ministrului faţă de destinul actorilor (să i-o spună surdu lui mutu, nu un denigrator de profesie unui om de teatru care a fost hăituit ani de-a rândul de conducere şi de unii haidăi lipsiţi de talent, roşi de invidie şi ahtiaţi de mărire), Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, renovat şi renăscut ca pasărea Phoenix, este de asemenea un monument şi o mărturie a eforturilor pentru revigorarea spiritului naţional, depuse de domnul ministru Ion Ungureanu.
Pe perioada ministeriatului şi prin contribuţia directă a dlui Ungureanu (şi a subsemnatului) a luat fiinţă Facultatea de Teologie, biblioteca facultăţii a fost completată cu literatură de specialitate prin donaţiile Patriarhiei şi mitropoliilor din România, s-au pus temeliile unor noi biserici, au fost trimişi la studii în România, la seminare şi facultăţi de teologie, zeci de tineri recomandaţi de feţe bisericeşti din republică. Au fost stabilite şi sprijinite colaborările dintre bibliotecile, teatrele, muzeele, instituţiile duhovniceşti din cele două state româneşti. Este pentru prima dată când au fost puse bazele reale ale unei colaborări la organizarea unor manifestări culturale comune: montare de spectacole cu participarea unor regizori de pe ambele maluri de Prut, premiere, festivaluri, recitaluri, concursuri cu prezenţa participanţilor din ambele state etc.
Să facem cât putem, ba chiar mai mult decât putem, şi cât mai repede unirea spirituală. Să facem unirea prin cultură, simţire şi cuget, era în perioada 1990-1994, ca la 1859, crezul ministrului moldovean Ion Ungureanu. Cealalltă mare unire se va produce de la sine”. Şi Ion Ungureanu a făcut cât a putut. Ba chiar şi mai mult. Mărturie ne stă dârzenia cu care se opune vitregiilor vremurilor post-renaştere opera ministrului Ungureanu: Teatrul Naţional, teatrul „Eugène Ionesco”, Biblioteca „Onisifor şi Octavian Ghibu”, bibliotecile româneşti din capitală şi din alte centre, mitropolia Basarabiei, legalizată, Lupoaica, Ştefan, copiii din Piaţa Marii Adunări Naţionale, care au ieşit cu miile să apere, cu nevinovăţia sufletelor lor candide, adevărul de care le-au fost privaţi părinţii: limba română, cartea românească, istoria românilor, biserica neamului basarabean.
Unirea cea mare nu s-a produs. Nici unirea cea mică n-a prins rădăcini durabile peste tot. A venit revanşa din 1994 a militanţilor pentru cauza lui Lenin şi pentru huzurul lor de slugoi fideli ai imperiului de carton. S-au războit cu foştii miniştri „prounionişti” cum le-a fost pe plac: ministrului ştiinţei şi educaţiei i s-a îngrădit reîntoarcerea la munca universitară, ministrul culturii şi cultelor a fost lăsat fără loc de muncă etc.
Ion Ungureanu este, cred, primul în istorie ministru cu legitimaţie de... şomer. Când s-a prezentat la Oficiul forţei de muncă din sectorul Buiucani, o funcţionară de limbă rusă, care, după cum se vede, auzise de dl ministru Ungureanu, după ce completase adresa de la domiciliu, la rubrica „profesia” a scris „ministru”, a notat data începerii statutului de şomer (14.07.1994), l-a instruit care sunt obligaţiile şomerului („a se prezenta la Oficiul forţei de muncă cel puţin o dată la 10 zile (iar la invitaţie – şi mai des) pentru a lua cunoştinţă de diverse variante privind posibilitatea de angajare”; „a sprijini Oficiul forţei de muncă la urgentarea propriei angajări” etc.) şi i-a înmânat carnetul de şomer nr. 40 571.
Negăsindu-şi un loc de muncă în republică, în 1995 este nevoit să se autoexileze din nou. De astă dată, ca o replică dată „moldoveniştilor fundamentalişti primitivi”, în propria ţară, România. Este angajat la Fundaţia Culturală Română ca vicepreşedinte. Acesta este terenul în care s-au manifestat din plin capacităţile organizatorice, manageriale şi de mare român ale maestrului. Cred că nu există asociaţie, organizaţie, redacţie, cenaclu, grup coral, şcoală de pictură, artă, muzică, director de editură, personalitate de creaţie etc. din Basarabia şi de pretutindeni, care să nu fi beneficiat de audienţa, bunăvoinţa, sfatul şi susţinerea maestrului. Cabinetul dlui ministru moldovean Ungureanu parcă ar fi fost statul-major al românilor de gândire şi de simţire românească de pretutindeni. Sărbătorirea zilelor Basarabiei; sprijinul financiar al publicaţiilor de limbă română din Basarabia şi Bucovina (Limba Română, Destin românesc, Alfa şi omega, Cugetul, Luminătorul, Contrafort, Literatura şi Arta, Semn, Sud-Est, Clipa siderală, Atelier, Glasul Bucovinei etc.); donaţie de literatură pentru bibliotecile din Republica Moldova şi din alte comunităţi de români; editarea unor cărţi ale autorilor basarabeni; achiziţionare şi donare de material audio-vizual (casete, filme); organizarea unor cursuri de perfecţionare de limba română, precum şi de cultură şi civilizaţie românească pentru profesorii de limba română, ziariştii din comunităţile româneşti din afara graniţelor; lansări de carte, festivităţi de premiere; organizare de simpozioane internaţionale; expoziţii de pictură, fotografie artistică; ateliere de lucru, seminare; seri de creaţie de autor; concerte de creaţie ale copiilor talentaţi etc. – toate acestea şi multe altele sunt în grija domnului Ungureanu. Domnia sa este omniprezent la acţiunile organizate de propria instituţie, dar şi la manifestările culturale, artistice, comemorative din capitală şi din ţară, depune atâta suflet şi pasiune în tot ce face încât arde ca o stea din galactică. Iată, bunăoară, ce-i scria în 1995 proaspătul vicepreşedinte al Fundaţiei domnului ministru al culturii şi cultelor din România, căruia îi solicita sprijin într-o problemă ardentă: „Eu ard ca pe o tigaie încinsă. Ajutor! Bătălia pentru limbă (limba română din Basarabia – n.n.) trebuie câştigată, înfrângerea este exclusă!”. Indiferenţa unor funcţionari din birocraţia românească îl indignează la culme, facându-l să i se adreseze în septembrie 1995 preşedintelui Camerei Deputaţilor: „Vă adresez, disperat, Nota alăturată, care a fost întocmită încă în luna mai, a bătut multe praguri, dar, din păcate, fără nici un rezultat”. L-am văzut în repetate rânduri cum se zbate pentru soluţionarea problemelor în audienţă la domnul preşedinte al statului, Ia domnul ministru al culturii, la domnul preşedinte al Fundaţiei Culturale. Fără să vreau, îmi trece prin minte calificativul de „rataţi”, atribuit de către un pretins creştin-democrat din Republica Moldova basarabenilor ostracizaţi acasă, care îşi continuă activitatea slujind cauza Basarabiei în România. Cu riscul de a mă repeta, îl voi întreba pe răuvoitor: să fie oare ratat un Ion Ungureanu, pe care îl cunoaşte şi îl admiră o ţară românească pentru talentul, curajul, măiestria oratorică şi sufletul de român adevărat; senatorul Ilie Ilaşcu, care şi-a pus viaţa pe altarul credinţei şi al adevărului, azi preşedinte al Comisiei pentru sănătate din Parlamentul României şi reprezentant al Parlamentului României în Adunarea Parlamentară de la Strasbourg; distinsa poetă, deputat în Parlamentul României, Leonida Lari; ex-premierul Mircea Druc, care a reprezentat onorabil România la misiunea noastră diplomatică din Rio-de-Janeiro; biologul şi medicul Mircea Ciuhrii, prof. univ. dr., şef al unui laborator propriu de cercetări ştiinţifice şi de tratament cu produse naturiste, cunoscut în România şi în lume prin rezultatele sale; matematicianul prof. univ. dr. Dionis Lica, mult timp şeful catedrei de biotehnologii la o prestigioasă instituţie de învăţământ superior din Bucureşti? Rataţi sunt cei care, de dragul carierei şi al căpătuirii, au trădat aşteptările electoratului, idealul naţional şi au pactizat cu diavolul.
Ion Ungureanu este o personalitate marcantă în viaţa culturală nu numai din Republica Moldova, ci şi din România. Prezent la premierele şi festivalurile de teatru şi de film, făcând parte, adeseori, din componenţa juriului, pronunţându-se competent, profesionist, asupra mesajului ideatic şi a măiestriei actoriceşti. A fost şi a rămas un bun prieten cu confraţii săi de meserie din ţară: Ion Caramitru, Adriana Trandafir, Mircea Albulescu, Tatiana Popa, regretaţii Marin Sorescu şi Nicoleta Toia.
Nu există, la fel, manifestare cu caracter patriotic naţional la care maestrul nu ar participa şi nu şi-ar spune răspicat cuvântul. Nu există apeluri, adrese, adeziuni în apărarea cauzei naţionale sub care să nu aflăm şi numele Domniei sale. Nu există discurs sau intervenţie din partea maestrului – zeci, ba chiar sute, toate fulminante prin arhitectonica lor, prin patosul cu care sunt rostite, prin verva şi spiritul lor polemist, prin logica argumentelor zdrobitoare, – care să nu spargă zidul de beton al indiferenţei căpătuiţilor şi ghiftuiţilor de moment. Aparent lejere, curgătoare, improvizate ad-hoc, în realitate ele ascund o riguroasă pregătire prealabilă, aşa cum o demonstrează brulioanele care s-au mai păstrat.
Omul de cultură Ungureanu este şi un profund analist politic. A ştiut să convingă oamenii puterii că nu este neapărat a semna un tratat învechit şi umilitor cu Federaţia Rusă, ba nici chiar cu străina de istoria, cultura, limba neamului putere românofobă de la Chişinău. Regretă că nu l-a putut convinge nici pe ministrul de externe Adrian Severin şi nici pe preşedintele de atunci al României că nu e cazul să se recurgă la „sacrificii istorice” şi nici la cedări benevole de teritorii cucerite de un alt ocupant, care s-au pomenit în componenţa Ucrainei, numai de dragul semnării unui tratat umilitor cu aceasta din urmă. În sutele de interviuri pe care le-a risipit prin periodica de la Chişinău, din România şi din alte părţi şi care, adunate împreună, ar constitui o contribuţie Ia ilustrarea genului, Ion Ungureanu s-a pronunţat în problemele abordate deschis, franc, nevoalat, fără menajamente sau convenţii diplomatice, cu un curaj de a cărui existenţă mulţi de la noi nu mai au ştire în iepurăria noastră generalizată. Observaţii şi concluzii dure de felul: „Mitropolia Moldovei este Armata a XV-a a Rusiei la Chişinău’’; „Putin aplică porunca lui Stalin pentru refacerea Imperiului Rus”; „Astăzi Rusia, machiată democratic, se dă bine pe lângă OSCE, pe lângă guvernele occidentale şi se vrea lup la stână în Basarabia”; Occidentul şi SUA, care nu văd cu ochi buni bazele militare ruseşti din Transnistria, se lasă adormiţi şi cedează în faţa dulcii arii a lui Putin despre federalizarea Republicii Moldova”; „Eu nu doresc Rusiei ca tătara să fie impusă ca limbă oficială sau ucraineana. Fiindcă Moscova e plină de tătari şi ucraineni. Nu le-aş dori ruşilor să fie nevoiţi s-arate paşaportul şi 500 de euro, ca să se poată închina la mormântul lui Puşkin, aşa cum am ajuns noi, dacă vrem să ne închinăm la mormântul lui Eminescu”; „România merge în vârful degetelor în propria casă’’ ş.a. din interviurile date de Ion Ungureanu au intrat în vogă şi au devenit un fel de expresii înaripate în limbajul românilor instruiţi de pe ambele maluri ale Prutului. Sunt convins că ele nu le gâdilă urechile nici conducătorilor la care s-a făcut aluzie sau trimitere directă şi nici împăunaţilor din metropolă sau din gubernie. Însă dacă nu s-ar exprima astfel, dacă nu ar fi incisiv ca Tăunul din renumitul roman omonim al lui Etel Lilian Voinici şi necruţător ca Eminescu-publicistul, acesta nu ar mai fi inconfundabiful, irepetabilul, intransigentul om liber Ion Ungureanu. O, cât de mult a râvnit creatorul acest dulce cuvânt: libertate!...
Mândru, sobru, aparent distant, solitar în frământurile sale şi în durerea trădării din partea alor săi, Ion Ungureanu este, în realitate, o fire deschisă, extrem de sociabilă, comunicativă, sinceră, credulă chiar şi deci vulnerabilă, caracteristici de care au profitat nu o dată şi care i-au adus neplăceri din partea unor invidioşi şi răuvoitori. Maestrul nu se teme de aceştia din urmă („Nu mor caii când vor câinii, se încurajează fostul ministru. Am mai trecut noi prin acestea.”), ci îi compătimeşte că-şi irosesc forţele pentru lucruri de nimic. Ştie să tăinuiască în sine durerile neîmplinirilor, care îi răvăşesc sufletul în clipele de singurătate. Îl roade la inimă trădarea oamenilor în care a crezut.
Om de mare omenie. Săritor la nevoie, gata să împartă bucăţica de pâine cu cei suferinzi. (Scriitorul Vlad Zbârciog, el însuşi un exemplu clasic de devotament şi sacrificiu faţă de un om de care ţi-ai legat destinul, ar putea confirma cât de mult s-a zbătut maestrul pentru apariţia cărţii Luciei Purice atunci când aceasta mai era în viaţă, cu câtă grijă îi procura la Bucureşti medicamentele lipsă la Chişinău în anii de suferinţă a talentatei eseiste, cu ce dragoste i-a vizitat într-un amurg înzăpezit de Crăciun şi le-a alinat tristeţea şi suferinţa cu un monospectacol-recital din poemul lui Martin Opitz „Zlatna, sau Cumpăna dorului”.)
...La observatorul astronomic din Crimeea, acum câţiva ani buni, savanţii au descoperit în galactică o nouă stea, căreia, ca un omagiu pentru contribuţia compatriotului nostru din Giurgiuleşti Eugeniu Grebenicov la dezvoltarea ştiinţei, i-au dat numele omului de ştiinţă basarabean.
Pe firmamentul culturii noastre materiale şi spirituale din spaţiul românesc comun arde, sus-sus de tot, orbitor de strălucitoare şi dumnezeiesc de frumoasă, steaua maestrului Ion Ungureanu.
 
 
 
În anul 2005 distinsul actor, regizor şi om de stat Ion Ungureanu a împlinit 70 de ani.
Îi adresăm cele mai sincere şi mai calde felicitări, exprimându-ne – şi cu acest prilej – sentimentul de recunoştinţă pentru efortul constant de a promova Limba Română, pentru sprijinul acordat, de-a lungul anilor, revistei noastre, în calitate de membru al colegiului de redacţie, precum şi pentru contribuţia Domniei sale la valorificarea şi răspândirea în lume a patrimoniului spiritual naţional.
Să ne trăiţi, maestre!
Colegiul de redacţie
 
al revistei Limba Română

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog