Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Păzitorul de turme

Fernando PESSOA

Alte articole de
Fernando PESSOA
Revista Limba Română
Nr. 12, anul XV, 2005

Pentru tipar

Alberto Caeiro
 
Păzitorul de turme
 
Sunt un păzitor de turme.
Şi turma e din gândurile mele
Şi gândurile mele sunt senzaţii
Gândesc cu ochii şi urechile
Cu mâinile şi picioarele
Cu nasul şi gura.
 
Să gândeşti o floare înseamnă s-o vezi, s-o miroşi,
Să mănânci un fruct e să ştii cum i-e gustul.
 
De-aceea când ziua e caldă
Mai trist sunt de-atât cât mă bucur.
Şi cât sunt de lung mă-ntind în iarbă,
Închid ochii fierbinţi,
Îmi simt tot corpul lungit pe realitate,
Ştiu adevărul şi sunt fericit.
 
XI
Femeia aceea are un pian.
Sună plăcut, dar nu-i curgerea apei,
Nici murmur făcut de copaci...
 
De ce e nevoie să ai pian?
Mai bine să ai un auz ascuţit
Şi să iubeşti Natura.
 
XIV
Nu-mi pasă de rime. Rareori
Doi copaci sunt la fel şi alături.
Scriu şi gândesc aşa cum florile au culoare
Dar ceva mai puţin strălucit mă exprim
Fiindcă nu am simplitatea divină
De-a fi pe de-a-ntregul doar exterior.
 
Privesc apa şi mă-nduioşez,
Şi mă tulbură apa care aleargă atunci când pământul e înclinat,
Şi poezia mea e firească aşa cum e vântul când bate...
 
XXXIX
Misterul din lucruri pe unde-i?
Pe unde-i şi nu vrea sa apară,
Cel puţin să ne arate că e mister?
Ce ştie pârâul, ce ştie copacul,
Şi eu, care nu-s mult mai mult decât ele, ce ştiu?
Mereu când la lucruri mă uit şi gândesc la ceea ce oamenii gândesc despre el
Râd ca pârâul sunând răcoros pe o piatră.
 
Căci unicul sens tăinuit din lucruri
E-acela că n-au nici un sens tăinuit.
Cel mai straniu din tot ce e straniu
Mai straniu ca visele oricăror poeţi
Ca gândirea oricăruia din filozofi,
E că lucrurile sunt chiar ceea ce par ele a fi
Şi că nu e nimic de-nţeles.
 
Da, iată ce-au învăţat singure cele cinci simţuri:
Lucrurile nu au semnificaţie: au existenţă.
Lucrurile sunt unicul sens tainic al lucrurilor.
 
 
 
Àlvaro de Campos
 
Oda triumfală
 
La dureroasa lumină de becuri electrice-n hala cea mare din fabrică
Ard de febră şi scriu.
Cu dinţii scrâşnind, ca o fiară stârnită de-a lor frumuseţe eu scriu,
Pentru a lor frumuseţe total ignorată de antici.
 
O, roţi, angrenaje, r-r-r-r-r-r-ul etern!
Cu un spasm reţinut de resort furios,
Furios înlăuntru-mi, afară,
Prin nervii aceştia ai mei disecaţi în afară ţâşnind,
Din pupilele toate-n afară de tot ce-s în stare să simt!
Îmi e gura uscată, o, mari zgomote moderne,
De cât vă aud nefiresc de aproape.
Şi capul mi-e greu şi fierbinte tot vrând să vă cânt
Cu un exces de expresie-n toate aceste senzaţii din mine,
Exces contemporan cu voi, mecanismelor!
 
Febril la motoare privind cum priveşti tropicala Natură –
Mari tropice umane din foc din oţel şi din forţe –
Eu cânt deopotrivă prezentul, trecutul îl cânt, viitorul,
Căci poartă prezentul în el viitor şi trecut
În motoare şi becuri electrice Platon, Vergiliu se află,
Doar pentru că au existat într-o formă umană Vergiliu şi Platon,
Bucăţi de Alexandru cel Mare din secolul poate cincizeci,
Şi atomi hărăziţi să stârnească mari febre în capul acelui Eschil de prin veacul o sută
Străbat prin curelele lungi de transmisie, printre volane, pistoane,
Mugind, murmurând şi scrâşnind şi răgând,
Excesive pe trup mângâieri dintr-o singură doar mângâiere pe suflet.
 
O, dacă ar fi să mă pot exprima pe de-a-ntregul cum poate-un motor!
Şi complet să devin, ca maşina-n
Triumf să păşesc prin viaţă ca ultimul tip de automobil!
Sau măcar străbătut să fiu fizic de toate acestea
Complet sfâşiat şi deschis să devin absorbant
Pentru-aceste mirosuri de fum, de ulei şi cărbune
Vărsate de flora artificială, avidă şi neagră!
 
O, fraternitate cu orice maşină!
Promiscuă furie de-a vrea să devii parte-activă
Din roţile cosmopolite de tren
Ce se rostogolesc cu turbare pe şine.
Şi din macaralele care încarcă pe vase.
Poveri în rotirea lor lubrică, lentă,
Din vuietul disciplinat de uzine
Şi din semiliniştea-n zvon monoton a curelelor lungi de transmisie!
Europenele ore, rentabile, întinse sunt prin
Mecanismele acestea de afaceri utile!
Oraşe oprite în vechi cafenele,
În cafenelele-oaze de zădărnicii zgomotoase
În care se cristalizează un precipitat
De rumori si de gesturi utile
Şi roţile astea, dinţatele roţi, cuzineţi de Progres!
 
O, Minervă modernă lipsită de suflet din porturi şi gări!
Exaltarea cea nouă din faţa statuii Momentului!
Chile şi tablă de-oţel, surâzând sprijinită de docuri
Sau pusa un timp Ia uscat pe pontoane în port!
Transatlantică activitate, Canadian-Pacific!
Luminile, pierderi de timp în hoteluri şi baruri,
La Derby şi Ascot, Longchamp,
Avenuc d’l’Opera, sau în Piccadilly,
În sufletul meu, înăuntru!
 
Hei, străzilor, pieţelor, hei, tu, la foule!
Ho-ho, trecători la vitrine zgâiţi!
Negustori, anonimi şi escroci îmbrăcaţi de paradă;
Hei, membrii în cluburile aristocratice;
Mizere chipuri sordide şi capi de familie vag fericită
Paterni chiar cu râul de aur curgând prin jiletcă
Dintr-un buzunar în cellalt.
Tot ce trece şi trece dar fără a trece!
Prezenţa cocotelor mult prea stridentă.
Banale discuţii (o şti cineva ce ascund îndărătul cuvintelor?)
Dintre burghezele, mamă şi fiică,
Umblând prin oraş cu un scop oarecare;
Şi graţia fals feminină a mersului de pederast.
Eleganta mulţime plimbându-se ca să arate
Că totuşi acolo, înăuntru, posedă şi-un suflet!
 
(Aş vrea să fiu eu Souteneur-ul a toate acestea!)
 
He-hei, frumuseţea splendidă a corupţiei politice.
Dulce scandalul finanţei şi diplomaţiei,
Pe străzi atentate politice
Şi uneori regicidul – lumină –
Fanfară, Miracol pe cerul banal
Şi lucid de deasupra modernelor Civilizaţii!
Jurnale cu ştirile de dezminţire,
Articol politic chiar sincer de-atâta minciună.
Anunţuri passez-à-la-caisse lângă crime –
Cu două coloane trecute în pagina-a doua!
Mirosul de tipografie-ascuţit!
Încă ude afişele vient-de-paraître
Pe alb banderola cea roz!
Vă iubesc în tot felul de feluri pe toate.
Cu văzul, auzul, mirosul
Şi cu pipăitul (ce-nseamnă să pot să vă pipăi!)
Cu inteligenţa-n vibraţie ca o antenă!
Din pricina voastră îmi sunt în erecţie cele cinci simţuri!
 
Batoze cu aburi şi îngrăşăminte – progresul agricol!
Chimia-n recoltă, comerţul – ştiinţă!
O, mostre-n bagaj de comis-voiajor
Comis-voiajori, cavalerilor rătăcitori ai Industriei,
Voi, prelungiri omeneşti de birouri şi fabrici!
 
Cupoane-n vitrine, o, voi, manechine! produsul de ultimă oră
Produs inutil de mai toţi cumpărat!
Magazine imense cu-o sută de secţii!
Reclame-n culori care-apar şi dispar!
 
Salut, tot ce-i nou în construcţii, ce face ca azi să difere de ieri!
Hei, betonule-armat, hei, ciment, noi procese!
Progres glorios, armament ucigaş!
Cuirase şi tunuri şi mitraliere şi aeroplane!
Cu dragoste de animal vă iubesc.
Vă iubesc carnivor,
Cu iubire perversă privirea-nfigându-mi
În voi, lucruri mari, inutile, banale, utile.
 
Obiecte moderne
Şi contemporanele mele, o formă-actuală
A noii structuri, iminent Univers!
Revoluţia nouă, metalică,-a lui Dumnezeu!
 
O, voi laboratoare şi fabrici şi music-hall, o, Luna-Park
Cuirase şi poduri şi docuri plutind,
Mintea mea tulburată şi-aprinsă
Vă are aşa cum posezi o femeie frumoasă,
Aşa cum posezi o femeie frumoasă complet neiubită
Pe neaşteptate-ntâlnită şi care îţi place destul.
 
Hei, vitrine de mari magazine!
Hei, lifturi de blocuri imense!
Reorganizările de ministere
Politice, în parlament noi bugete votate,
O, falsificate bugete!
(E-atât de firesc un buget ca un pom.
Parlamentul frumos ca un fluture e).
 
Interes pentru tot, pentru toate-n viaţă,
Căci viaţa e tot, de la luciul vitrinei
La noapte – pod tainic clădit printre astre,
La marea bătrână şi gravă ce spală nisipul,
Rămasă aceeaşi din vremea când Platon chiar Platon era.
Trup şi suflet cu formă reală,
Vorbindu-i lui Aristotel ce urma să nu-i fie discipol.
 
Să mor aş putea măcinat de-un motor
Cu-acel dulce de tot sentiment de-a fi pradă femeii iubite.
Zvârliţi-mă-n pântec adânc de furnale!
Sub roţile trenului să fiu zdrobit!
Sfâşiat pe o punte de vas!
 
Mazochism, stimulat de maşină!
Sadismul nu ştiu cărui nou, cărui eu, cărui zgomot!
 
Hei, hop-şa, jocheu în Derby-învingător
Mozolind bicolora ta şapcă cu dinţii!
 
(Ce-ar fi să poţi fi într-atât de înalt cât să nu-ncapi pe uşă!
Privirile mele sunt anomalii sexuale!)
 
Hei-hop, catedrale!
Lăsaţi-mă capul să-mi sparg de măreţele trepte!
 
În sânge şiroaie să fiu ridicat de pe stradă
Şi nimeni cine am fost să nu ştie.
 
Teleferic, tramvaie, melroule, hei!
Palpitaţi înăuntrul meu până la spasm!
E-he-hei! Hi-ha-ha! Hi-ha-ho!
Hohotiţi-mi de-a dreptul în faţă,
Maşinile pline de petrecăreţi şi de...
Mulţimea nici veselă, nici supărată de fiece zi de pe stradă,
Un râu colorat, anonim, tocmai bun să mă scald pe-ndelete!
Ce viaţă complexă şi ce de obiecte prin casele ăstora!
O, de le-as şti tuturora viaţa, problemele financiare,
Gâlcevile casnice, destrăbălările foarte secrete,
Şi tot ce le trece prin minte când singuri rămân în odaie,
Şi gestul făcut când nu-i nimeni în jur!
Să nu ştii toate astea înseamnă să fii absolut ignorant,
O, ce furie dezlănţuită ca febra, ca împerecherea, ca foamea
Îmi suge obrazul şi mâinile mi le-ncordează,
Absurde crispări în mijlocul mulţimilor, gloată
Pe străzile pline de-atâtea-ntâmplări.
 
Ce lume murdară şi proastă, părând încontinuu aceeaşi,
Cuvinte de-ocară în loc de cuvinte spunând.
Fiii lor prăvălia pândesc să o prade
Şi fetele lor, la opt ani – ce frumos! cât îmi place!
........................................................................
Mulţimea aleargă pe schele, ajunge acasă
Pe uliţe strimte ce par ireale de-atâta mizerie.
Lume fantastică – viaţă de câine,
Mult dincolo de toate acele sisteme morale,
Religia nu-i pentru ei inventată,
Nici arta creată n-a fost pentru ei,
Politica nu vrea în seamă să-i ia.
Vă iubesc tocmai pentru că sunteţi aşa,
Nici buni, nici răi, şi nici imorali de prea jos ce-aţi căzut,
Intangibili mereu pentru orice Progres,
Faună miraculoasă din fundul oceanului vieţii!
 
(Măgarul dă roată, se tot învârteşte
Pe lângă fântâna cu ghizd din ogradă.
Misterele lumii sunt toate de tipul acesta.
Se şterge pe frunte de praf şi sudoare trudit muncitorul.
Şi raza de soare sufocă tăcerea de astre.
Muri-vom cu toţii, desigur –,
Pădurile pline de umbră de pini în crepuscul,
Pădurile-n care tu copilăria-mi ceva diferit
De ceea ce astăzi sunt eu...).
 
Dar iată iar consecvenţa turbare mecanică!
Iarăşi obsesia de mişcătoare maşini.
Şi furia că mă găsesc deopotrivă în fiece tren
Care umblă prin lume,
 
Că-mi iau bun-rămas de pe puntea oricărui vapor
Ce-şi ridică brusc ancora sau se desprinde din port.
O, aluminiu, o, fier, o, oţel, o, tu, tablă ondulată!
O, cheiuri, o, porturi, o, trenuri, o, voi, macarale!
 
Hei, mari accidente de cale ferată!
Surpări de galerii într-o mină!
Hei-ho, naufragii de mări transatlantice!
Hei, revoluţii pe-aici şi pe-acolo,
Schimbările de constituţii, războaie, tratate, invazii.
Vacarm, injustiţie şi violenţă, aproape-i sfârşitul,
Invazia mare-a barbarilor galbeni prin toată Evropa,
Alt Soare-ntr-un nou Orizont!
 
Dar ce-i pasă, ce-i, de acestea ce-i pasă
Vacarmului contemporan strălucind înfocat,
Deliciosului, crudului zgomot de civilizaţie contemporană?
Căci toate acestea anulează orice, în afară de Clipă,
Momentul, cu trunchiul lui gol şi încins de mecanic de tren,
Zgomotosul Moment, ţipător si mecanic,
Momentul, dinamica trecere a bietei bacante,
A fierului, bronzului şi-a beţiei de-atâtea metale.
 
Hei, trenuri, hei, poduri, hoteluri la ora de prânz,
Aparate fieroase, brutale şi minime
Şi instrumente de mare precizie de perforat sau forat,
Rotative, burghiuri şi escavatoare.
Curaj! Înainte! Hei-rup!
Electricitate, nervi bolnavi din trupul Materiei,
Hei, telegraf fără fir, simpatie metalică-n Inconştient!
Hei, tunele, canale, e-hei. Panama, Kiel, Suez!
Hei, trecutul întreg în prezent
Şi întreg viitorul deja înăuntru, în noi!
 
He-he-hei!
He-he, fructele-acestea de fier din uzina-copac;
Ha-ha, hei! Hi-he-he!
Habar n-am că exist şi-năuntru. Mă-nvârt, mă sucesc; mă invent.
Câte trenuri există vor toate să mă ciopârţească.
Urcat sunt pe docuri, pontoane şi punţi,
în elice de nave întruna mă-nvârt.
Hi-ho-hei!
Sunt electricitatea, căldura mecanică sunt!
 
Hei, rails-uri şi europene uzine de scule!
Hip-ura, ura, pentru mine, sunt totul, sunt toate, maşinile merg, e-he-hei!
 
Hop-şa-şa! Hopa-la!
He-he-hei! Hi-ho-ho!
Z-z-z-z-z-z-z-z-z-z-z-z!
De ce nu sunt eu toată lumea, de ce nu sunt eu orice loc!
 
 
 
Ricardo Reis
 
Ode
 
*
Ce repede se trece tot ce trece!
Prea iute moare tot ce-i muritor.
                E totu-atât de scurt.
Nimic nu ştii. Închipuire-i totul.
De roze-nconjurat, iubeşte, bea
                Şi taci. Nimic e restul.
Plăcere, dar – domoală.
Căci, Lidia, răsplată nu dă soarta
                La cei ce-o siluiesc.
Să smulgem din livada lumii-n taină
                Noi fructe de furat,
Să nu trezim din somn pe Erinii,
                Desfătului obstacol.
Ca un pârâu scurgându-ne tăcuţi
                S-o savurăm pe-ascuns.
Pizmaşă-i, dragă, soarta. S-amuţim.
 
*
Nu ştiu trecutul cui mi-l amintesc,
Ce-am fost când fost-am, nici nu mă cunosc,
De cu-al meu suflet parcă aş simţi
Simţiri în amintire.
Din zi în zi tot mai descumpăniţi
Nimic adevărat de noi ne leagă.
Suntem ce suntem şi ce-am fost rămâne
Privelişte internă.
 
Traducere de Roxana Eminescu
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog