Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ACTUALITATEA CLASICILOR

Teme folclorice şi creaţie artistică

Mircea ELIADE

Alte articole de
Mircea ELIADE
Revista Limba Română
Nr. 12, anul XV, 2005

Pentru tipar

Orişice om de bun-simţ care cercetează producţia artiştilor şi scriitorilor români aşa-zişi de „inspiraţie populară” trebuie să recunoască generala lor mediocritate. Stilul Brumărescu în plastică şi artă decorativă, stilul Rodica în teatru (de la Alecsandri la Chemarea codrului), stilul Mihail Lungeanu în epică (reprezentând toate elementele necreatoare din sămănătorism) – toate acestea sunt bine cunoscute; şi, din fericire, depăşite de elitele româneşti.
Care a fost cauza acestei lamentabile eşuări este lesne de înţeles. „Inspiraţia populară” s-a fabricat într-un mod automat şi exterior. S-au copiat motivele folclorice, s-a reprodus ritmul poeziei populare (genul „vilă”). Dar toate acestea sunt forme moarte; şi poezia populară, şi jocurile populare, şi costumul naţional – toate sunt expresiile perfecte ale unei anumite forme de viaţă colectivă. Şi ca atare, fiind ele înseşi expresiile perfecte, realizările definitive ale acestei vieţi – nu mai pot servi ca izvor de inspiraţie pentru alte realizări artistice, nu mai pot juca rolul de teme. Mioriţa, cât este ea de perfectă, nu mai poate fecunda o inspiraţie poetică. Orice s-ar scrie în ritmul şi cu lexicul Mioriţei nu va fi decât o pastişă. Ca să creezi ceva în „stilul Mioriţei” trebuie să treci dincolo de formele poeziei populare, să cauţi şi să te adapi de la izvorul din care s-a născut Mioriţa. Dan Botta a încercat această tehnică poetică, în Cantilenă, şi a izbutit.
Dar care este izvorul acesta din care s-a născut şi poezia populară, şi plastica, şi coregrafia, şi arhitectonica populară? Care este izvorul viu care alimentează întreaga producţie folclorică? Este prezenţa fantastică, este o experienţă iraţională, alimentată veacuri de-a rândul de o anumită viaţă asociată. Tocmai această prezenţă fantastică, acest element iraţional a fost trecut cu vederea de către acei cari s-au inspirat din arta populară. Ei au „interpretat” temele folclorice, au căutat „simboluri” şi „eroi’”, au încercat să fie „originali” răsturnând perspectivele sau valorile. Au făcut din zmeu un om cumsecade, din Făt-Frumos un cinic blând, din Ileana Cosânzeana o demimondenă. Au vrut să „interpreteze” folclorul – fără să-şi dea seama de sterilitatea şi frivolitatea acestei operaţii. În inspiraţia din temele populare n-are ce căuta originalitatea. Tot ce poate face un artist modern faţă de temele folclorice este să le adâncească, regăsind izvorul iraţional care le-au dat naştere. Prin interpretare şi căutare de simboluri, se pierde caracterul iraţional al folclorului; se pierd deci elementele sale universale.
În alte cazuri, artiştii şi scriitorii n-au intervenit deloc în materialele folclorice cu care au lucrat. Le-au adus pur şi simplu pe scenă, în cărţi, în opere plastice. Rezultatul a fost înspăimântător; pentru că nu mai era creaţie, ci pastişă. Erau forme folclorice perfecte – deci moarte – reproduse sub numele autorilor moderni. Artiştii şi scriitorii români au fost orbiţi de strălucirea câtorva mari producţii populare (Mioriţa, doina, jocul, costumul, decoraţia) şi au încercat să le imite. Dar niciodată nu se imită formele, expresiile, realizările; se „imită”, dacă vreţi, tehnica şi izvorul. Or izvorul era tocmai acea „prezenţă fantastică” de care vorbeam; şi tehnica era o tehnică magică, de creaţie în adâncuri, de pătrundere în zonele obscure şi fertile ale duhului popular.
Până la Lucian Blaga, nu exista o dramă românească alimentată de folclor. Şi cu toate acestea, de câte ori nu se pusese în scenă Legenda Meşterului Manole! Dar toţi aceia cari prelucraseră această legendă au năzuit să-i dea o „interpretare originală”. Or, ceea ce constituie farmecul pur al acestei teme este însăşi legenda în sine, fără căutare de simboluri şi de interpretări. Legenda singură „realizează” acea prezenţă fantastică, iraţională; ea singură – iar nu simbolica ei gândită printr-un efort personal – ne introduce într-un univers folcloric, în care lumea anorganică posedă o viaţă însufleţită şi legi aidoma lumii organice; unde casele şi bisericile sunt fiinţe vii şi ele pot dura dacă o viaţă omenească le este jertfită, ca din sângele şi sufletul ei să trăiască ele în veci.
Şi ce se întâmplă de obicei cu Meşterul Manole pe scenă? Se întâmplă că asistăm la un spectacol searbăd, unde bietul meşter îşi pune probleme de conştiinţă (ca şi cum conştiinţa lui, individuală, ar constitui drama destinului) sau caută el însuşi „simbolul” jertfirii. Autorii noştri dramatici pornesc de la o părere greşită: că povestea lui Manole se cunoaşte, şi că deci ei trebuie să-i descopere aspecte şi simboluri noi. Acesta e un raţionament care n-are nimic de-a face cu legenda în sine. Căci nu anecdota contează, ci prezenţa fantastică a desfăşurării legendei. Drama şi misterele greceşti se întemeiau, toate, pe legende cunoscute până şi de către copii. Dar emoţia o provoca simpla lor desfăşurare dramatică; căci numai atunci se actualiza fantasticul lor. E ca un joc; pe care îl ştii, şi care e totuşi nou de câte ori îl joci; căci experienţa, nu cunoaşterea formală, alcătuieşte „fantasticul” jocului.
Sunt unele teme din literatura noastră populară extraordinar de bogate din punct de vedere dramatic. De pildă, Poarta; care împlineşte în viaţa poporului român rolul unei făptuiri magice, care veghează la toate actele capitale din viaţa insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viaţă, în viaţa reala de afară. Poarta veghează la căsătorie, şi pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcaşul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi; ciclul e închis, şi poarta rămâne mai departe, cu un om mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte nunţi, alte morţi. Gândiţi-vă ce superbă ar fi o dramă desfăşurându-se la umbra unei porţi. Simpla ei prezenţă ar înălţa acţiunea dramatică mult deasupra nivelului conştiinţei diurne. Prin mijloacele tehnicii şi regiei moderne, emoţia de vis, de suprafiresc, de fantastic – ar putea fi uşor realizată. Şi în această emoţie colectivă, cuvintele ar suna mai greu, asociaţiile ar pătrunde mai adânc. Ar participa nu individul cu conştiinţa lui diurnă – ci ar participa la dramă toate treptele somnului, toate puterile visului, toată acea viaţă subconştientă, latentă, din care se nasc marile opere şi care e prezentă în orice act hotărâtor al vieţii noastre...
Dar câte teme folclorice nu ne stau la îndemână pentru crearea unei drame fantastice româneşti! Priveghiul morţilor, jocurile de copii (care sunt resturi din ceremonialele iniţiatice şi riturile agricole), Noaptea Sfântului Andrei, solstiţiul de vară, misterul topitoriilor metalelor preţioase – şi câte altele. Fiecare din aceste teme ne conduc către izvorul etern de creaţie: prezenţa fantastică. Fără această prezenţă, orice „inspiraţie populară” este o simplă pastişă.
 
1933
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog