Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

INTERVIU

„Sunt fascinat de culorile bucuriei şi ale revoltei”

Ion GĂINĂ

Gheorghe VRABIE

Alte articole de
Ion GĂINĂ
Gheorghe VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 12, anul XV, 2005

Pentru tipar

– Stimate domnule Gheorghe Vrabie, povestiţi-ne vreo întâmplare din copilărie care v-a marcat ca artist plastic. Ce nu poate uita copilăria Dumneavoastră?
– Aş vrea să mă refer la una care mi s-a părut enigmatică şi semnificativă. Eu şi fratele mai mic, Alexandru, am fost treziţi odată înainte de a se lumina de ziuă şi puşi la lucru. Mama noastră vitregă smulgea de pe noi sumanele cu care ne îmbrăcam ziua şi ne înveleam noaptea. În casă erau plăpumi, dar nu ni se permitea să le folosim, fiindcă erau păstrate pentru surorile născute din a doua căsătorie a tatei, pentru când vor creşte mari şi se vor mărita... Gestul ei era însoţit şi de aceste vorbe usturătoare: „...Hai treziţi-vă, nu dormiţi până va cârâi cioara în par!...”.
Într-o dimineaţă, ieşind noi în ogradă, la un moment dat, din cer coborî o pasăre mare cu pene galbene, gri şi maronii. Se lăsă prinsă în mâini. Aruncată în sus, revenea la noi de fiecare dată. (Ceea ce spun nu a fost un vis, ci curată realitate, e o întâmplare pe care o ţine minte, până în prezent, şi fratele meu.) Auzind zarva noastră, ieşise din casă şi maştera. Zăbovi o clipă, apoi ni se adresă pe un ton prefăcut pe care nu l-am înţeles, zicându-ne: „...Ian daţi-mi-o şi mie s-o ţân şi eu oleacă...”. O aruncai spre ea, dar, prinzând-o, deveni brusc furioasă şi o trânti de pământ, omorând-o...
Noi am îngropat pasărea la marginea grădinii, acoperindu-i „mormântul” cu nişte paie, şi chiar am plâns.
În ziua aceea a fost omorâtă şi copilăria noastră.
Am trăit apoi, dacă se poate spune aşa, într-o patrie vitregă, având şi din această cauză multe de suferit.
Astăzi, când văd Tricolorul fluturând în vânt şi acvila Stemei de Stat mişcându-şi aripile (stemă al cărei autor am devenit în anul 1990, obţinând victoria la concursul organizat pentru realizarea acesteia), am impresia că pasărea aceea misterioasă, cu care ne-am jucat în copilărie, omorâtă de o fiinţă insensibilă, a reînviat, urcă în înaltul cerurilor şi nimeni nu o va mai putea ucide niciodată!...
– Ce-aţi încercat întâi în adolescenţă, condeiul sau penelul?
– Pe când eram elev în clasa a VII-a la şcoala din Călineşti, trimiteam texte versificate la redacţia ziarului Tânărul leninist din Chişinău. Erau, fără îndoială, nişte încercări neîndemânatice ale unui copil marcat de ispita cuvântului. Am primit, de două ori, răspuns de la Aureliu Busuioc – răvaşe scurte în care mi se explica de ce textele nu pot fi publicate, poetul sfătuindu-mă să citesc mai mult. Îmi amintesc că titlul unui „opus” era De ce-mi iubesc eu Patria!, fiind vorba, desigur, de Uniunea Sovietică...
Mai târziu am hotărât să fac nişte ilustraţii la propriile texte, desene cu peniţa în tuş, exersând întâi în creion, elaborând compoziţia, diverse variante. Le-am expediat la revista Scânteia leninistă, al cărui sediu se afla pe str. Şciusev, colţ cu actuala M. Eminescu. Peste o zi sau două pictorul Isai Cârmu mă anunţă că se afla în redacţie în momentul în care a sosit corespondenţa şi a fost deschis şi plicul cu materialele mele, mi-a spus că ilustraţiile au produs o impresie bună.
Ulterior, am trăit multe experienţe dificile, însă necesare pentru a reuşi de la prima încercare la examenele de admitere la Academia de Arte Plastice din Sankt Petersburg, fără să fi absolvit colegiul de arte, pe atunci Şcoala de Arte Plastice.
– Se spune că mediocrităţile răzbat singure, iar talentul adevărat trebuie susţinut. Cine au fost cei care v-au încurajat la început? Pe cine dintre artiştii plastici de la noi îi consideraţi dascălii Dumneavoastră?
– Pentru a răspunde la această întrebare ar trebui să ştim ce este valoare autentică şi ce este pseudovaloare în materie de artă, ce este talentul şi ce este mediocritatea.
Să ştiţi că nu numai în mediul celor implicaţi în procesul creator, ci şi în cel al consumatorilor de produse artistice există oameni culţi, instruiţi, dar şi o mulţime de agramaţi.
În cazul producătorilor (creatorilor) de valori culturale este nevoie de asumarea inventivităţii şi originalităţii, aşa cum s-au manifestat acestea în istoria artelor începând cu picturile din peşteri, continuând cu frescele, mozaicurile şi vitraliile din templele şi catedralele europene, elaborate în Evul Mediu şi în epoca modernă, până la varietatea de stiluri, şcoli şi multitudinea de opere din diferite genuri prin care s-a afirmat arta modernă.
Istoria artei demonstrează că talentele sunt rare, iar destinele lor sunt de multe ori dramatice. Un exemplu în acest sens este cel al pictorului olandez Van Gogh (1853-1890), talentul şi valoarea operei sale fiind unanim recunoscute şi apreciate la justa valoare abia după dispariţia lui. Fiind un autodidact, el a revoluţionat modalităţile de expresie în pictură, împreună cu Cezanne şi Gauguin, fondatorii postimpresionismului şi expresionismului. Şi-a realizat opera într-un deceniu, reuşind această performanţă datorită sprijinului material acordat de către fratele său.
În timpul vieţii a reuşit să vândă un singur tablou!...
După ce a plecat dintre cei vii, o natură statică a lui, Floarea soarelui, s-a vândut la cel mai înalt preţ care s-a plătit vreodată pentru o lucrare de artă, 50 de milioane de dolari americani! După cum scrie criticul de artă Vasile Florea: „…Sunt celebre Scrisorile lui către fratele său Theo, mărturie vie a devorantelor reflecţii despre artă care au torturat conştiinţa acestui artist până în momentul când şi-a pus capăt zilelor!...”. A plătit deci, pentru originalitatea operei, cu propria viaţă. Dacă s-ar fi înregimentat în promovarea vreunui curent artistic la modă, ale cărui opere erau, la vremea aceea, pe placul publicului, în mod sigur, destinul său nu ar fi fost atât de dramatic.
Am întâlnit mulţi oameni nemulţumiţi de meseriile pe care le practică, spunând că ar fi vrut să se ocupe de cu totul altceva. Faptul că am ajuns să lucrez în lumea artelor mă face să fiu mulţumit de viaţă, tot ceea ce este legat de artă, de procesul creator, îmi prilejuieşte satisfacţie şi bucurie. În acest domeniu de activitate ai de a face în permanenţă cu noul. Sunt fascinat – deopotrivă – de culorile bucuriei şi ale revoltei.
Referitor la profesorii („dascălii”) pe care i-am avut: primul artist plastic care mi-a fost un timp dascăl este maestrul Mihai Petric. Înainte de a intra la Şcoala Republicană de Arte Plastice am frecventat, vreo trei luni de zile, un cenaclu de artă care funcţiona pe lângă această şcoală şi care era condus de M. Petric. În timpul unei ore de desen, în sala în care lucram (desenam un relief în ghips care reprezenta o frunză mare de acant), a intrat directorul şcolii, sculptorul Alexandru Maico, dorind să vadă cu ce ne ocupăm. A zăbovit şi lângă desenul meu. M. Petric l-a întrebat: „Nu cito, vozimiom ego k nam?”, adică: „Ei ce zici, îl luăm la noi?”.
Primul an la Şcoala Republicană de Arte Plastice, la disciplinele de specialitate, ne-a fost profesor Anatol Colceag, un pictor bun şi un om deosebit, care era în sinea lui un disident. În societatea din perioada aceea, marcată de demagogie, intoleranţă, agresivitate şi şovinism, când totul şi toţi erau spionaţi, supravegheaţi şi denunţaţi, el îşi permitea să declame, în prezenţa elevilor, nişte versuri cu conţinut pentru care risca să încaseze ani grei de puşcărie.
Important însă e că profesorul Colceag explica elevilor că o condiţie sine qua non a lucrării de artă trebuie să fie emotivitatea.
Într-o zi îi arătasem profesorului revista Scânteia leninistă, proaspăt apărută, în care erau publicate şi ilustraţiile mele. S-a amuzat, evidenţiind imperfecţiunea desenelor sub aspectul structurii anatomiei, dar le-a apreciat pentru expresivitatea mesajului artistic, vioiciunea personajelor etc. În aceeaşi revistă publica şi el ilustraţii. Admiram desenele sale realizate cu peniţa în tuş la o povestire de Barbu Delavrancea, pentru frumuseţea caracterelor şi a expresiei plastice executată printr-o haşurare specială, cu drepte lineare şi curbe din care rezulta o gamă tonală argintie, agreabilă.
Un alt profesor, ale cărui prelegeri captivau elevii, a fost Nicolai Alentiev. Era artist scenograf, a participat la inaugurarea Teatrului Luceafărul înfiinţat de grupul de actori condus de regizorul Ion Ungureanu. Îmi amintesc una dintre lecţiile acestui învăţător, legată oarecum de principiile artei de sinteză. Zicea: „Într-o dimineaţă frumoasă de vară, după ce mama ţi-a dat o felie de pâine şi o cană cu lapte, porneşti în căutarea unui motiv, soarele dimineţii străluceşte, păsările cântă, totul se trezeşte la viaţă şi se înviorează. În fine, ai găsit, pare-se, peisajul căutat şi te apuci de pictat. Dar pe măsură ce te apropii de final simţi că te cuprinde un fel de îndoială şi o deziluzie. De unde provine acest sentiment? Ceea ce ai cuprins în studiul tău este doar un crâmpei, doar o părticică din universul complex, din cadrul vast al naturii prin care ai trecut şi care ţi-a provocat sentimentul plenitudinii ce ţi-a copleşit întreaga fiinţă!”.
Vreo doi ani ne-a predat disciplinele de specialitate profesorul Igor Necitailo, absolvent al Institutului de Arte plastice din Kiev, un bun desenator şi acuarelist, dar care nu s-a manifestat, în mod deosebit, în cadrul expoziţiilor de artă.
Trebuie menţionat faptul că, pe atunci, Şcoala Republicană de Arte Plastice era rusificată la maximum: majoritatea profesorilor fiind ruşi, predarea se făcea în limba rusă, temele compoziţiilor pentru ilustraţii erau luate din scrierile lui Puşkin, Krâlov, Gogol; despre Eminescu, Creangă sau Alecsandri – nici pomină.
Totuşi rolul decisiv în formarea mea profesională l-a avut pictorul Aurel David, absolvent al Institutului de Arte Plastice „V. Surikov” din Moscova. Înainte de a-l cunoaşte, i-am văzut câteva lucrări, expediate prin poştă din metropola rusă la revista care astăzi se numeşte Noi. Erau nişte interioare de case ţărăneşti realizate în acuarelă într-o gamă cromatică compusă din culori calde. Atunci am auzit prima dată de numele său.
Mi-a fost apoi profesor, ne-a predat desenul, pictura şi compoziţia vreo jumătate de an. După cum am înţeles, nu avea un sistem de instruire definitivat. De obicei, se aşeza în faţa lucrărilor elevilor şi demonstra, cu penelul în mână, cum trebuie pictat modelul. În lucrările mele nu a intervenit niciodată, nici el, nici vreun alt profesor.
Am avut totuşi prilejul să-l cunosc destul de bine, ceea ce m-a inspirat mai târziu să scriu monografia Aurel David, timpul, artistul şi opera.
În luna mai 2005, în satul Bardar, unde a copilărit, au fost organizate diverse manifestări prilejuite de împlinirea unui deceniu de la fondarea Liceului teoretic care îi poartă numele, la această manifestare fiind lansată şi monografia mea. Scrierea acestei cărţi a fost şi o încercare de a salva măcar o parte din opera remarcabilului artist.
Fireşte, şi cei patru ani de studii la Şcoala Republicană de Arte Plastice din Chişinău au fost importanţi pentru a înţelege lumea fascinantă şi misterioasă a artelor.
– Ce i-aţi sfătui pe tinerii care vor să ajungă pictori?
– Tinerilor care ar vrea să-şi consacre viaţa artelor plastice le-aş recomanda să mediteze foarte serios, înainte de a lua această decizie. Munca artistului plastic comportă multe riscuri specifice activităţii creatoare. Dacă interesele omului gravitează în jurul problemelor materiale, atunci el în nici un caz nu trebuie să-şi orienteze activitatea spre domeniul artelor. De obicei, viaţa artistului plastic e marcată de privaţiuni. Probabil, bucuria creaţiei solicită artistului un anumit sacrificiu. Pictorul român Nicolae Grigorescu (1838-1907) nu a îndrăznit nici să-şi întemeieze o familie, de teama că lipsurile verosimile vor avea repercusiuni asupra destinului celor dragi. El s-a revoltat împotriva indiferenţei autorităţilor şi a societăţii faţă de munca şi arta sa, nimeni nu a găsit de cuviinţă să-i pună la dispoziţie măcar un atelier, dacă l-ar fi avut, ar fi realizat mult mai multe...
Istoria artelor plastice cunoaşte însă şi nume de artişti, e drept, mai puţini, care au dus o viaţă fără lipsuri. Pablo Picasso (1881-1973), pictor francez de origine spaniolă, a fost susţinut de diverşi negustori care vindeau la preţuri foarte bune lucrările. În anul 1957, negustorul Kahnweiler a expus şi a vândut şaptezeci de pânze realizate de pictor, încasând 400 de milioane de franci. Picasso a remarcat cu acest prilej: „Este o loterie. Un om poate să câştige la loterie o dată în viaţa sa. Cu Kahnweiler este ca şi cum ai câştiga în fiecare zi...” (citat din cartea Le petit mond de Pablo Picasso, Editura Hachet, Paris). Evident, aşa ceva se putea întâmpla doar într-o ţară cu tradiţii culturale solide, cum este Franţa. Se mai spune că spre sfârşitul vieţii ar fi mărturisit că s-a distrat uneori pe seama consumatorilor de artă, păcălindu-i cu lucrări care nu erau decât nişte produse făcute în glumă...
– Care este condiţia artistului plastic la noi, astăzi, în Republica Moldova?
– Dezinteresul şi indiferenţa autorităţilor de stat şi ale societăţii faţă de cultură se reflectă în aspectul sediului Muzeului Naţional de Artă Plastică, în mizeria în care se zbat unii artişti talentaţi, cu ale căror lucrări s-ar putea mândri orice ţară, orice societate normală. La noi unii artişti şi-au schimbat meseria. Un pictor grafician talentat s-a făcut, de exemplu, taximetrist, nişte colegi iau masa de două ori pe săptămână la o cantină pentru săraci a companiei Union Fenosa. În prezent, procesul creator şi omul de creaţie nu mai este supravegheat, pas cu pas, de regimul politic actual, ca în perioada dominaţiei regimului totalitar, dar autorităţile nu conştientizează importanţa artei şi, în consecinţă, a rezultat o societate spoită sub aspect material, lunecând în incultură, ignoranţă şi degradare morală şi spirituală inimaginabile. Aş spune că statul care nu investeşte în instituţiile de cultură şi de învăţământ va fi nevoit să construiască penitenciare şi puşcării. În învăţământ, literaturii şi muzicii li se acordă mai multă atenţie decât desenului, artelor plastice. Abecedarele au fost concepute fără a se lua în calcul şi ABC-ul artelor plastice.
Autorităţile au mai multă grijă de reprezentanţii altor domenii decât de oamenii de cultură.
De aceea, înainte de a-şi începe studiile în domeniul artelor, le-aş recomanda tinerilor să mediteze profund şi realist. Doar dacă tentaţia este puternică şi omul simte că Dumnezeu l-a dotat cu har şi că va putea să învingă greutăţile şi privaţiunile posibile, să urmeze această cale!
– Cum aţi ajuns autor de steme, blazoane şi drapele? Heraldica este o artă sau o ştiinţă?
– Aş vrea să răspund, întâi, la a doua parte a întrebării. Dicţionarul explicativ al limbii române spune că heraldica este o „disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul stemelor statelor, blazoanelor etc.”. În acest context, ar fi trebuit să fie menţionată, în primul rând, crearea Stemelor de Stat. Definiţia din dicţionar se referă mai mult la teoria heraldicii, la aspectul ei ştiinţific şi istoric. Simbolurile heraldice statale, stemele, emblemele sunt produse de sinteză, rezultatul colaborării specialiştilor din domeniile istoriei, artelor plastice şi administraţiei (guvernării). Drapelul, stema, imnul şi sigiliul de stat, împreună cu valuta naţională, constituie însemne naţionale, atribute indispensabile suveranităţii şi independenţei.
În perioada mişcării de renaştere şi emancipare naţională, participanţii la demonstraţiile din anii 1989-1990 purtau drapele tricolore, pe unele dintre acestea erau aplicate steme desenate neîndemânatic, neprofesionist. Imaginile, în majoritatea lor, evocau Stema istorică a Ţării Moldovei, elementul dominant fiind capul de bour, în unele cazuri – capul de zimbru. Prin folosirea acestor simboluri demonstranţii protestau inclusiv împotriva simbolicii statale sovietice, a drapelului şi stemei R.S.S.M., care au fost realizate de specialişti străini, după modele indicate de Moscova, ele nu aveau nici o legătură cu tradiţiile noastre istorice, naţionale şi erau întemeiate doar pe valorile materiale...
După destrămarea imperiului sovietic toate fostele republici unionale au revenit la simbolurile heraldice concepute potrivit tradiţiilor lor naţionale şi istorice, în unele state care şi-au redobândit independenţa elaborându-se simboluri heraldice noi. Doar în Bielarusi, după o scurtă perioadă de timp, s-a revenit la drapelul şi stema din perioada sovietică.
În Republica Moldova, după recunoaşterea oficială a Tricolorului ca Drapel de Stat, în ziua de 27 aprilie 1990, la prima sesiune a S.S. al R.S.S.M. s-a pus problema elaborării unei noi variante a Stemei de Stat a Republicii Moldova, iar la 11 mai 1990 a fost anunţat, în acest scop, un concurs.
La 12 mai 1990, Sovietul Suprem a desemnat, în vederea desfăşurării concursului, un juriu alcătuit din 13 deputaţi, preşedinte fiind numit Mircea Snegur. Din juriu făceau parte Ion Borşevici, Nicolae Dabija, Mihai Cotorobai, Gheorghe Mazilu, Alexandru Moşanu şi alţii.
Istoria desfăşurării concursului, procesul elaborării şi adoptării Stemei de Stat a Republicii Moldova sunt reflectate, pe baza materialului documentar, de către Silviu Andrieş-Tabac în lucrarea Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei.
În această carte cititorii interesaţi pot găsi informaţii utile referitoare la acest subiect. Din păcate, ea conţine şi afirmaţii ce nu corespund adevărului. Voi face, în calitate de participant direct la acele evenimente, unele precizări, iar la o eventuală reeditare a lucrării inexactităţile ar trebui înlăturate: din cei şapte artişti plastici care, împreună cu un grup de savanţi, au fost convocaţi la secţia pentru ideologie şi cultură a C.C. al P.C.M. în primăvara anului 1990, doar cinci s-au angajat în elaborarea proiectelor Stemei, deci nu toţi au realizat proiecte, aşa cum se afirmă în text (vezi pag. 140). Acolo se mai spune: „...În Iugoslavia a fost tipărit un afiş care a fost prezentat la judecata Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M., iar mai târziu şi a Sovietului Suprem...” (vezi pag. 145). Această afirmaţie nu corespunde adevărului. Nimeni nu s-ar fi încumetat atunci să tipărească un afiş cu o Stemă neaprobată..., unde? – în Iugoslavia! Primul afiş cu Stema de Stat a fost tipărit după data de 3 noiembrie 1990, dată la care S.S. al R.S.S.M. a adoptat-o. În afiş imaginea policromă a fost micşorată în raport cu varianta de bază, având diametrul de 38 cm. Afişul a fost tipărit la tipografia Editurii Universul într-un tiraj de 20.000 de exemplare, la solicitarea cotidianului Moldova Suverană. Al doilea afiş a fost tipărit, într-adevăr, în Iugoslavia, în oraşul Kranj, dar mai târziu. Iniţiativa realizării acestui afiş aparţinea directorului firmei „Zimbru” – o asociaţie cu activitate economică externă. În acest afiş imaginea are diametrul de 52 cm şi este identică cu varianta de bază, realizată în proiect. Afişul respectiv reprezintă o adevărată capodoperă de artă poligrafică, de o calitate deosebită, sub aspect poligrafic rămânând, până în prezent, de valoare unică. Iată încă o afirmaţie la care trebuie să dau răspuns. În compartimentul Critica Stemei, la pag. 151, se spune: „...în cadrul discutării proiectelor Vrabie şi Mudrea la Comisia Naţională de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a României s-a pus problema plasării acvilei pe câmpul galben al Drapelului de Stat şi astfel culorile aveau să se contopească. (Tot pe fâşia galbenă a Tricolorului a fost amplasată Stema şi în proiect (n.n. – Gh.V.).) Aici J. N. Mănescu a propus ca acvila să fie colorată într-un aur brun, diferit de galbenul tricolorului. Pictorul, probabil, nu a înţeles bine şi a desenat-o brun, cafeniu închis...”.
Adevărul e că despre „sugestia” domnului J. N. Mănescu am aflat abia când am citit pasajul acesta după apariţia cărţii!...
Culoarea naturală (maro) a acvilei în varianta Stemei actuale de Stat a propus-o doamna Maria Dogaru, după cooptarea ei în calitate de coautor al concepţiei teoretice!... Am fost de acord ca acvila din Stemă să aibă culoarea aurului brun sau chiar culoarea bronzului.
În seara zilei de 2 noiembrie 1990 Stema a fost prezentată membrilor Prezidiului Sovietului Suprem, şedinţa fiind prezidată de Alexandru Moşanu. S-au implicat în discuţii deputaţii A. Arseni, I. Borşevici, M. Cotorobai, Gh. Mazilu, P. Soltan, V. Puşcaş, A. Moşanu, I. Vatamanu, toţi susţinând proiectul. Pe data de 3 noiembrie 1990, în a doua parte a zilei, la sesiunea a cincea a S.S. al R.S.S.M., prezidată tot de A. Moşanu, s-a discutat chestiunea referitoare la Stema de Stat. Şedinţa era transmisă în direct la TV. Deputatul Ion Ţurcanu a prezentat raportul explicând deputaţilor, mulţi dintre care erau membri ai P.C.M., motivele pentru care în ansamblul Stemei au fost introduse anumite simboluri, el insistând, în mod special, asupra simbolului creştin, Crucea, chemându-i pe deputaţi să aprobe Stema. La începutul dezbaterilor dădeau tonul deputaţii care erau împotriva proiectului, majoritatea vorbitori de limbă rusă. Deosebit de agresiv a fost P. Şornicov. Invocând necesitatea respectării adevărului istoric, dânsul afirma că ni se potriveşte mai mult o stemă cu..., dar este ireproductibilă aici obrăznicia lui. Indignat de comportamentul revoltător al acestui individ, poetul Grigore Vieru, care se afla la balconul din partea dreaptă a prezidiului, a strigat: „Vor să ne fure istoria!...”.
„Primul care a susţinut proiectul în această avalanşă de atacuri ale rusofonilor a fost deputatul Constantin Tănase, care a spus clar că «trebuie să adoptăm această Stemă»” (op. citată). Au pledat apoi în favoarea Stemei deputaţii P. Soltan şi Gheorghe Ghimpu, ulterior secretar al Prezidiului Sovietului Suprem, fiecare venind cu argumentele sale.
Ultimul a luat cuvântul deputatul Petru Lucinschi, primul secretar al C.C. al P.C.M. Cuvântarea începută în româneşte şi terminată în ruseşte, să recunoaştem, a avut o anumită importanţă. Au confirmat-o şi cei ce au urmărit şedinţa la televizor, şi cei ce au asistat în sală. Lucinschi i-a „convins” pe deputaţii care şovăiau să voteze proiectul Vrabie-Dogaru. Fiind propus spre aprobare, proiectul a fost votat de 243 deputaţi, 2 au fost „împotrivă”, 11 s-au abţinut.
Pe lângă problemele inerente procesului creator, legate de elaborarea unei lucrări complicate, trebuia să lupt şi cu agresivitatea şi viclenia unor indivizi implicaţi în concurs. Iată doar câteva episoade în acest sens: nu ştiu dacă cineva s-a întrebat vreodată de ce doamna Maria Dogaru, coautor al concepţiei teoretice a Stemei, care în acea zi era în Chişinău, nu a participat la Sesiunea plenară a Sovietului Suprem din 3 noiembrie, la care a fost adoptată Stema, pentru că anume ea ar fi trebuit să prezinte şi să explice deputaţilor concepţia teoretică a lucrării, nu eu. N-a participat, deoarece atunci când a fost căutată la hotel, pentru a fi invitată la şedinţă, nu a fost găsită. Concurenţii noştri s-au dus, dimineaţa, pe data de 3 noiembrie, la hotel, au căutat-o, au găsit-o şi au intimidat-o, reproşându-i că nu este treaba ei să se implice în adoptarea unei Steme care „va provoca tensiuni interetnice”!... Mai e ceva: la scurt timp după adoptarea Stemei, la Uniunea Artiştilor Plastici s-a desfăşurat un congres. Concurentul meu din ultima etapă a concursului, ieşind la tribună, a rostit un discurs în care m-a învinuit că am plagiat Stema României. A făcut şi o xerocopie a acesteia, acoperind cu alb de zinc cei doi lei şi scutul pe care este amplasată acvila, adaptând varianta românească la configuraţia Stemei pe care am elaborat-o eu. După ce şi-a încheiat discursul, majoritatea participanţilor au aplaudat îndelung. A fost unica dată când i-am văzut pe colegii de la U.A.P. ovaţionând!...
Evident, nu aveau idee despre esenţa ascunsă a lucrurilor.
M-a şocat totuşi bucuria acestora vizavi de ordinara mârşăvie a oponentului şi plăcerea lor de a vedea cum se urăsc între ei moldovenii. S-a ridicat colegul Gr. Plămădeală şi a dat citire unui protest, semnat de mai mulţi artişti plastici, toţi exprimându-şi revolta împotriva insinuărilor nedrepte. După congres, pictorul L. Grigoraşcenco, despre care nu se poate spune că a fost un mare prieten al istoriei şi culturii românilor, a încercat să mă liniştească, dându-şi seama, chiar şi el, despre sensul adevărat al acelei manifestări. Spiritele însă nu s-au potolit şi atacurile au continuat: într-o zi s-au prezentat în atelierul meu doi tineri, o telejurnalistă şi un cameraman, spunându-mi că vor să realizeze un material despre Stema de Stat. Mi s-a părut ceva suspect în comportamentul lor. Când am vizionat ulterior emisiunea, m-a mirat mult „montajul”. Înainte de a filma în atelierul meu, ei lucraseră deja în atelierul concurentului, acela afirmând că el ar fi inventat steaua cu opt raze pe care eu, chipurile, i-aş fi furat-o!..
Toate stelele folosite în arta heraldicii se cunosc de foarte mult timp şi este explicată semnificaţia lor simbolică. Steaua cu opt raze figurează în Stema de Stat a Moldovei din timpul domniei dinastiei Movileştilor, fiind introdusă şi în ansamblul Stemei Domnitorului Dimitrie Cantemir. Este considerată steaua Maicii Domnului, în iconografia bizantină artiştii o reprezintă, într-o formă stilizată, pe acoperământul Maicii Domnului. Steaua cu opt raze este o variantă a stelei călăuzitoare de la Betleem. Acesta a fost motivul pentru care am introdus în Stemă varianta respectivă şi nu pe cea cu cinci raze, care, să nu uităm, a fost simbolul Armatei Sovietice.
Concurentul care a ocupat locul al treilea în concurs s-a dovedit şi el perfid. Peste treisprezece (!) ani de la adoptarea Stemei, într-un interviu acordat unui ziar de limbă rusă, el denaturează grosolan faptele afirmând că „...de trei ori respinsă de Comisia pentru heraldică, Stema a fost adoptată prin majoritatea de voturi a deputaţilor”.
Or, adevărul e altul: Stema a fost adoptată la 3 noiembrie 1990, iar Comisia Naţională pentru Heraldică a fost înfiinţată abia la 5 decembrie 1995, prin Decretul nr. 415 al Preşedintelui Republicii!... În interviul cu pricina, publicat în gazeta Время, nr. 126 (749) din 29 august 2003, intitulat Despre cum a fost substituită Stema, se falsifică istoria creării şi adoptării Stemei, se încearcă, iarăşi, discreditarea mea ca autor al concepţiei teoretice şi ca artist plastic realizator, este calomniată dna Maria Dogaru în calitatea ei de coautor al concepţiei teoretice, sunt ofensaţi membrii juriului şi ai Comisiei Naţionale pentru Heraldică a României, sunt umiliţi deputaţii care au votat proiectul, toţi cetăţenii care o recunosc, autorul afirmând că ar fi vorba de un simbol introdus în sala de şedinţe a Sovietului Suprem „prin uşa din spate!...”, expresia îi aparţine. Aceeaşi publicaţie îşi anunţă cititorii (atenţie!) că, între timp, a fost elaborat un nou proiect al Drapelului de Stat, care ar fi fost publicat într-un număr anterior al aceleiaşi gazete! În aceeaşi publicaţie este denigrat şi Drapelul de Stat, citez: „…Istoricii mai curioşi şi consilierii mai mult sau mai puţin cărturari îşi pot da bine seama că actualul Drapel oficial al Republicii Moldova este o copie al steagului de luptă al României Mari din timpul profascistului Ion Antonescu…”.
Iată metodele folosite de către răuvoitori pentru a dezorienta, tulbura şi induce în eroare nu numai cititorii creduli, ci şi demnitarii cu putere de decizie. Ei vor să ne schimbe simbolurile.
– În cartea dnei Maria Dogaru, intitulată Din Heraldica României, apărută la Editura I. I. F. în anul 1994, la secţiunea Stema actuală a României, pag. 165, sunt menţionaţi câţiva artişti plastici din România, S.U.A., Italia şi din Basarabia care au realizat proiecte pentru actuala Stemă de Stat a României, adoptată la 10 septembrie 1992. Printre autori este menţionat şi numele Dumneavoastră. Cum aţi fost solicitat să participaţi la elaborarea proiectelor pentru Stema României?
– În primăvara anului 1992 am avut o deplasare de lucru la Bucureşti. Într-o seară, am asistat la inaugurarea unei expoziţii de artă prezentată la Cercul Militar din Calea Victoriei, lucrările aparţinând senatorului Simeon Tatu, înaltă faţă bisericească. La inaugurare era prezent şi preşedintele României Ion Iliescu, venise însoţit de Preşedintele Camerei Deputaţilor, Oliviu Gherman. Deplasarea mea la Bucureşti era în consens cu hotărârile de colaborare pe care le adoptaseră Preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur şi Preşedintele României Ion Iliescu la întâlnirea lor de la Ungheni din toamna anului 1991, dacă îmi amintesc bine. La Cercul Militar venisem şi pentru a răspunde unei invitaţii a lui Radu Cârneci, poet şi traducător, cu care făcusem cunoştinţă la Chişinău, unde în 1991 a fost editat volumul Florile răului de Sharles Baudelaire într-o remarcabilă traducere semnată de domnia sa, carte pentru care executasem prezentarea grafică. În cadrul vizionării expoziţiei, poetul m-a prezentat Preşedintelui şi s-a înfiripat o discuţie. Pe atunci, se desfăşura conflictul provocat de separatişti în Transnistria, atmosfera era tensionată. Am explicat Preşedintelui României caracterul vizitei mele la Bucureşti. Aflând că sunt realizatorul Stemei de Stat a Republicii Moldova, dl Oliviu Gherman a zis că mă include în componenţa echipei care lucrează la proiectele Stemei României. Am acceptat, beneficiind, în procesul de lucru, şi de propunerile profesioniste ale doamnei Maria Dogaru, cu care colaborasem deja la elaborarea Stemei de Stat a Republicii Moldova în 1990.
Este firesc faptul că am vrut ca Stema României să fie concepută în într-un stil artistic similar celui al Stemei Republicii Moldova. În toate statele, în care există o societate cultă, această stare de lucruri se reflectă şi în arta şi în ştiinţa heraldicii, în expresia artistică elevată a stemei ţării sau a stemelor municipale şi regionale. În heraldica românească, îndeosebi în heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, nu există, din păcate, o astfel de unitate stilistică din cauza evenimentelor istorice conflictuale şi din cauză că multe lucrări de artă heraldică, drapele, embleme etc. au fost realizate de autori străini de istoria, cultura şi arta noastră. Experienţa acumulată în domeniul artei şi teoriei heraldice cred că mi-ar fi permis să realizez, la un nivel artistic valabil, şi proiectul final al Stemei actuale a României, dacă mi s-ar fi oferit onoarea! Ar fi fost o stemă asemănătoare cu Stema României Mari, adoptată în anul 1921, care a fost elaborată de către doi autori, heraldistul transilvănean Jozef Sebestyen de Keopecz, autorul imaginii vizuale, şi Paul Gore – heraldist basarabean, autorul concepţiei teoretice.
Dar, mă întreb: ar fi fost frumos să se întâmple aşa, să fiu eu autorul? România are destui artişti plastici capabili să materializeze concepţii heraldice de înaltă calitate.
Ştiu că toate ţările civilizate îşi tipăresc îndreptare, cu etaloanele Stemei de Stat, în variante monocrome, policrome şi în relief, care trebuie studiate şi respectate!
Toate încercările de a-i convinge pe responsabilii noştri de această necesitate imperioasă nu dau, la noi, nici un rezultat.
Mă întristează şi altceva: trecând prin Cluj, am văzut şi acolo scaune şi cutii de gunoi vopsite în culorile Drapelului Tricolor, ceea ce nu poate fi calificat altfel decât exces de zel, profanare.
Se mai practică şi aplicarea mărcilor de acciz cu Stema de Stat pe pachetele de ţigări şi capacele sticlelor cu băuturi alcoolice. După consumarea acestor produse, simbolurile statale şi naţionale sunt aruncate pe jos şi călcate în picioare de cetăţeni, pe toate străzile oraşelor şi drumurile satelor.
Păcat...
– Vă mulţumim.
 
21 august, 2005
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog