Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Eugeniu Coşeriu şi problema «stilurilor funcţionale»

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Domnului Profesor univ. dr. Stelian Dumistrăcel,
în semn de omagiu, cu ocazia împlinirii vârstei
de 75 de ani
 
1. Am afirmat în mai multe rânduri (vezi Munteanu 2012: 65)1, referindu-mă la taxonomia stilurilor funcţionale, că – cel puţin pentru mine –, în această privinţă, clasificarea cea mai coerentă şi mai bine justificată din punct de vedere teoretic este cea aparţinându-i lui Stelian Dumistrăcel. Mă convinsese, printre altele, şi faptul că, în delimitarea acestor stiluri funcţionale, cercetătorul ieşean pornea de la distincţiile operate de trei iluştri înaintaşi: Aristotel, Ion Heliade Rădulescu şi Karl Bühler. Astfel, în baza relaţiei dintre „funcţii” (după Bühler – denotarea, manifestarea şi apelul2), „úzuri” (după Aristotel – uzul ştiinţific, cel poetic şi cel practic), respectiv „limbi” (după Heliade Rădulescu – „limba ştiinţelor sau a duhului”, „limba inimei sau a simtimentului” şi „limba politicii”)3, rezultau doar trei stiluri funcţionale (primare): stilul tehnico-ştiinţific, stilul beletristic şi stilul comunicării publice şi private (vezi Dumistrăcel 2006: 37-51)4.
1.1. Dar motivul principal pentru care consider că avem de-a face aici cu cea mai pertinentă clasificare a stilurilor funcţionale (de până acum) îl constituie raţiunea fundamentală care conduce la această distincţie tripartită, şi anume finalitatea (care se vădeşte mai ales în conceptul de «funcţie»; vezi Munteanu 2010: 121-122). Ştim de la Coşeriu (care pornea de la cele patru cauze aristotelice: eficientă, materială, formală şi finală) că discursurile, ca fapte omeneşti intenţionale, nu se pot defini prin structura lor [expresivă] (ce constituie cauza lor materială), ci numai prin cauza finală, determinantă în activităţile umane. În cultură, structura trebuie să fie întotdeauna în acord cu finalitatea şi nu invers (Coseriu 1990: 91; cf. şi Coşeriu 1997: 176-177).
1.2. Sunt, într-adevăr, interesante intuiţiile lui Heliade Rădulescu în această direcţie (cu sesizarea celor trei „limbi”), deşi sunt amestecate, inconsecvent, două criterii de delimitare: pe de o parte, obiectul (corespunzător „ştiinţelor” sau „politicii”), pe de altă parte, dimensiunea conştiinţei (fie că-i vorba de „duh”, fie că-i vorba de „inimă / simtiment”). Însă, pe linia celor spuse la 1.1. (apropo de finalitate), mult mai importantă, în economia şi pentru justificarea clasificării de mai sus, este atragerea în discuţie a funcţiilor identificate de K. Bühler şi a „úzurilor” / „modurilor de actualizare” / „modalităţilor de utilizare” a limbii, aşa cum le-a înţeles Coşeriu în impresionantul său efort hermeneutic dedicat operei aristotelice (vezi, recent, şi Coşeriu 2011: 125). Reamintesc că, la Aristotel, limbajul semantic (lógos semantikós) este limbajul în esenţa sa (adică limba / langue), fără alte determinări ulterioare, în timp ce limbajul apofantic (lógos apophantikós – enunţ, judecată; poate fi „adevărat” sau „fals”), limbajul poetic (lógos poietikós – uzul limbii ca expresie a imaginaţiei) şi limbajul pragmatic (lógos pragmatikós – uzul limbii ca formă de acţiune) sunt, de fapt, tipuri de discurs, adică „limbaj determinat ulterior”.
2. Pentru Profesorul Stelian Dumistrăcel (şi pentru majoritatea elevilor pe care i-a format ori îndrumat), Eugeniu Coşeriu reprezintă un reper epistemologic solid şi constant. De altfel, chiar în cartea în care este propusă şi teoretizată clasificarea invocată (Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale [2006]), trimiterile la Coşeriu sunt frecvente, fie că-i vorba de critica modelului comunicaţional al lui R. Jakobson prin comparaţie cu Organon-ul semiologic al lui K. Bühler, fie că-i vorba de distingerea acelor logoi aristotelici (úzuri), fie că-i vorba de o serie de concepte coşeriene esenţiale, precum «stiluri» şi «niveluri» de limbă, «discurs repetat» ş.a.m.d. Toate dovedesc o bună înţelegere şi asimilare a teoriei lingvistice elaborate de Magistrul de la Tübingen.
2.1. În timpul vieţii lui E. Coşeriu, Stelian Dumistrăcel s-a bucurat de aprecierea acestuia5. Ar fi fost cu adevărat extraordinar dacă învăţatul de origine basarabeană ar mai fi trăit câţiva ani şi ar fi apucat să se pronunţe şi cu privire la temeinicia proiecţiei lingvistului ieşean referitoare la structura stilurilor funcţionale. Dar oare n-ar putea-o face încă şi altfel, prin ceea ce ne-a lăsat deja? Cred că E. Coşeriu ar fi fost de acord cu demersul lui St. Dumistrăcel şi voi arăta imediat pe ce mă bazez făcând o asemenea presupunere.
2.2. Eugeniu Coşeriu este mereu surprinzător nu doar prin rigoarea şi luciditatea sa, ci şi prin vastitatea preocupărilor sale. În plus, se ştie că era cea mai informată persoană din domeniul lingvisticii. În consecinţă, întrucât multe dintre lucrările sale, scrise în diverse limbi, ne sunt [în continuare] inaccesibile, ne putem întreba dacă nu cumva distincţiile pe care le-am operat sau le operăm astăzi în cercetările noastre au fost făcute sau intuite de genialul savant înaintea noastră. Să fi făcut şi Coşeriu, bunăoară, legătura între funcţiile lui Bühler, úzurile (tipurile de lógos) aristotelice şi anumite stiluri / limbaje funcţionale? Sunt semne că el se gândise la aşa ceva, încă din 1952, în studiul La creación metafórica en el lenguaje (publicat abia în 1956). Iată câteva citate relevante:
[1] „...putem distinge în conformitate cu funcţia predominantă (sau, mai bine-zis, conform finalităţii, din punctul de vedere al vorbitorului şi al efectului obţinut la ascultător), mai multe tipuri de limbaj, care adesea se prezintă [adică sunt prezentate de alţii, n.m. C.M.] ca fiind tot limbajul, ca esenţă a sa, deşi acestea nu se manifestă niciodată sau aproape niciodată în stare pură.” (Coşeriu 1956/2009: 177).
[2] „Fără îndoială, triada funcţională stabilită în această privinţă de K. Bühler – Kundgabe sau Ausdruck (manifestare [în orig. sp.: manifestación anímica ‘manifestare psihică’, n.m. C.M.], expresie, exteriorizare), Darstellung (reprezentare) şi Auslösung sau Appell (acţiune asupra ascultătorului, apel) – aduce precizări esenţiale realităţii limbajului. Într-adevăr, conform prevalării uneia sau alteia dintre aceste funcţii, distingem: un limbaj reprezentativ sau enunţiativ sau informativ, în care finalitatea este, mai ales, aceea de a informa cu privire la ceva exterior atât pentru vorbitor, cât şi pentru ascultător [...]; un limbaj expresiv (afectiv sau emotiv), în care finalitatea principală e aceea de a exprima o stare psihică, «sentimentală» a vorbitorului; şi un limbaj apelativ (sau volitiv), a cărui finalitate o reprezintă obţinerea unui comportament anumit al ascultătorului.” (ibid.).
[3] „În plus, «limba» nu poate fi identificată cu nicio funcţie particulară, pentru că este un sistem abstract şi, ca atare, indeterminat: funcţiile se manifestă în vorbirea concretă. [...] Filozoful şi omul de ştiinţă îşi creează un limbaj propriu în egală măsură ca oratorul sau poetul.” (ibid.: 178)6.
Cel de-al treilea citat (prezent, în studiul amintit, în imediata vecinătate a celorlalte două) ne îndreptăţeşte să afirmăm că E. Coşeriu înţelegea prin limbajul filozofului şi al omului de ştiinţă tocmai logosul apofantic (sau, în termeni actuali, stilul tehnico-ştiinţific), prin limbajul oratorului, chiar logosul pragmatic (sau stilul comunicării publice şi private), iar prin limbajul poetului, logosul po[i]etic (sau stilul beletristic).
3. Cele spuse mai sus nu au nicidecum scopul de a diminua meritele profesorului Dumistrăcel, dimpotrivă: pe de o parte, precizările lui Coşeriu confirmă demersul corect proiectat al lingvistului ieşean (care nu cunoscuse pe atunci afirmaţiile în cauză)7; pe de altă parte, ceea ce la Coşeriu se găseşte doar menţionat ori schiţat, la St. Dumistrăcel apare ca fiind dezvoltat, rafinat şi suplimentar justificat. De pildă, pe aceeaşi linie, Dumistrăcel stabileşte corelaţii şi cu alte distincţii tripartite: cu „împărţirea trinitară a psihologiei”: „inteligenţă – sensibilitate – voinţă” (observată de D. Caracostea ca reflex în concepţia lui K. Bühler, aspect ce l-ar fi condus pe învăţatul vienez la deosebirea celor trei funcţii ale limbajului) ori cu cele trei „limbaje” („logic sau intelectual”, „afectiv” şi „activ”) la J. Vendryes etc. (vezi Dumistrăcel 2006: 41). De altfel, un argument în plus l-a reprezentat şi o altă observaţie coşeriană. Amintindu-l – într-o prelegere de filozofia limbajului – pe Juan Luis Vives, un important umanist spaniol din secolul al XVI-lea, Coşeriu citează (din memorie) teza fundamentală a acestuia: „lingua est speculum hominis universi, et rationis, et affectus, et voluntatis – «limbajul este oglinda omului întreg, şi a raţiunii, şi a afectivităţii, şi a voinţei»; avem deci indicate limpede cele trei dimensiuni esenţiale ale conştiinţei.” (Coşeriu 1994: 21).
3.1. Există totuşi o nepotrivire în acest tablou... Spre deosebire de celelalte serii de concepte (funcţii, dimensiuni ale conştiinţei, tipuri de lógos etc.) ce justifică armonios autonomia stilului tehnico-ştiinţific şi al celui al comunicării publice şi private, în cazul stilului beletristic seria conceptuală nu mai este la fel de omogenă. Este considerată relevantă funcţia expresivă (sau emotivă ori „manifestarea”, la Bühler), pusă în relaţie cu afectul (affectus, la Vives), cu limbajul „afectiv” (la Vendryes), cu „sensibilitatea” (la Caracostea) şi cu „limba inimei sau a simtimentului” (la Heliade Rădulescu). Ruptura se produce când vine vorba de lógos-ul aristotelic corespondent, adică lógos-ul poietikós, ce are de-a face, înainte de toate, cu fantezia (este „uzul limbii ca expresie a imaginaţiei”), şi nu cu afectul8.
3.2. Mai mult decât atât, oricât de convenabilă ar fi, în cadrul expus, citarea aproximativă a cuvintelor lui Vives (vezi supra, 3.), trebuie spus că, de fapt, în redarea lui Coşeriu, citatul în cauză este inexact. În studiul Acerca de la teoría del lenguaje de Juan Luis Vives, Coşeriu reproduce fragmentul originar (din lucrarea De anima et vita), de unde se şi vede – dincolo de formularea sensibil diferită – că Vives avea în vedere patru dimensiuni ale conştiinţei: „voces in homine signa sunt animi universi, et phantasiae, et affectuum, et intelligentiae, et voluntatis, in belluis autem tantummodo affectionum, quemadmodum in nobis voces inconditae, quaeque a Grammaticis interjectiones nominantur” (apud Coseriu 1971: 65). Trăsătura specifică a discursului literar (ca literatură artistică), a logosului po[i]etic, este aceea de a construi lumi posibile, or, pentru aceasta este nevoie, în primul rând, de imaginaţie (phantasia). În literatura autentică, expresivitatea (generată de afect) nu este esenţială / primară, ci secundară.
3.3. Să remarcăm şi un alt aspect. Nici în cazul lui Vives nu este încă vorba de lógos (ca discurs), ci de cuvinte izolate (voces, ca semne [signa] ale dimensiunilor conştiinţei); referindu-se la phantasia şi affectus, umanistul spaniol va fi avut în vedere, probabil, aşa-numitele „cuvinte expresive”. El anticipa, astfel, stilistica lui Iorgu Iordan (ce încerca să împace stilistica lui Ch. Bally cu cea a lui L. Spitzer), având ca obiect de cercetare „cuvintele şi construcţiile expresive, înţelegând prin aceasta elemente lingvistice produse ale afectului şi fantaziei [sic!] subiectelor vorbitoare [subl. m. – C.M.]” (Iordan 1975: 16).
4. În fine, aş dori să mai atrag atenţia asupra faptului că în tabloul de corespondenţe realizat de Stelian Dumistrăcel avem de-a face cu o relaţie (şi nu cu o identificare) a „úzurilor” [adică a tipurilor de „discurs”] cu „stilurile” (cum are grijă să sublinieze chiar St. D., vezi supra, 1.). De aceea, mi se pare nimerit să închei reluând o constatare personală: „La o primă vedere, judecând contemporan lucrurile, relaţia dintre stil funcţional (ori limbaj) şi text / discurs specializat este ca aceea dintre limbă şi vorbire (discurs), respectând opoziţia in abstracto vs in concreto. Cu toate acestea, sfera conceptului de «discurs specializat» a ajuns astăzi să interfereze cu cea a «stilului funcţional» sau chiar să se suprapună acesteia: trăsături ale discursului specializat sunt preluate de unii cercetători în caracterizarea stilului funcţional (când, de fapt, unele particularităţi discursive nu au cum să figureze în limbă şi, prin urmare, nici într-un stil funcţional).” (Munteanu 2012: 71).
 
Note
1 Vezi şi Cristinel Munteanu, [recenzie la] Stelian DUMISTRĂCEL, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale [Iaşi, Institutul European, 2006, 278 p.], în „Philologica Jassyensia”, an III, nr. 1, 2007, Editura Alfa, Iaşi, 2007, p. 329-330.
2 Terminologia provine din prima formă a teoriei lui Bühler. Denotarea este, de fapt, funcţia de reprezentare (sau referenţială), manifestării îi corespunde funcţia expresivă, iar apelului, evident, funcţia apelativă.
3 Profităm de prilej pentru a adăuga – tot în spiritul tradiţiei – că şi cele trei genuri ale elocinţei, aşa cum sunt descrise de Quintilian (Arta oratorică, XII, 10, 58-65), puteau constitui încă o coloană de corespondenţe în acest tabel.
4 Utilizând criterii suplimentare, Stelian Dumistrăcel încadrează riguros, în sfera celui din urmă stil funcţional, o serie de sub-stiluri funcţionale (pe care le numeşte „limbaje”), precum limbajul conversaţiei, limbajul epistolar, limbajul publicisticii, limbajul publicităţii, limbajul instrucţiei şcolare, limbajul organizaţiilor politice, limbajul juridico-administrativ şi limbajul religios.
5 Iată, ca dovadă, şi o mărturisire a lui Stelian Dumistrăcel: „Să-mi fie permis să amintesc două aprecieri de care m-am bucurat enorm (în pofida vârstei, destul de înaintate, la care le-am primit, dar faţă de un astfel de Profesor te simţeai mereu ca un elev ce-şi aşteaptă nota!): după ce a citit, într-o noapte, la Tübingen, Expresii româneşti, m-a gratulat (am martori!) prin cuvintele «frumoasă carte ai scris!» (ca semn de preţuire, mi-a sugerat, fireşte, mai multe completări şi corectări, de care am ţinut seama în ediţia a doua a dicţionarului, aducându-i, şi în Prefaţă, îndatorate mulţumiri). Când, la «Colocviile filologice gălăţene», ediţia din octombrie 2001, ce i-a fost dedicată, am prezentat o primă comunicare având ca obiect modificarea enunţului aparţinând discursului repetat din perspectiva «quadripartita ratio», prin care am stabilit că, în ciuda multitudinii de variante la care se ajunge prin cultura, îndemânarea şi fantezia vorbitorilor, a scriitorilor şi gazetarilor, toate acestea pot fi ordonate şi analizate după regulile lui Quintilian, la discuţii, subliniind esenţialul abordării, Magistrul m-a felicitat: «Domnule Dumistrăcel, ne-ai copleşit!» (în tezele doctoranzilor săi acest aspect privind modificarea EDR nu a fost luat în consideraţie).” („Cercetarea lingvistică îi poate favoriza cititorului lecturi de conştientizare, pe diferite planuri, a înseşi condiţiei umane” (interviu cu Stelian-Traian Dumistrăcel, realizat de Cristinel Munteanu”), în „Limba Română”, Chişinău, anul XVII, nr. 7-9, 2007 p. 99-112).
6 Despre tipurile de lógos aristotelice, care îi erau foarte clare încă de la începutul perioadei uruguyane (sau poate chiar din Italia), E. Coşeriu a vorbit explicit şi in extenso, prima dată (probabil), în studiul Logicism şi antilogicism în gramatică (vezi Coşeriu 1957/2004: 250-251 şi 253).
7 Conform unui principiu foarte preţuit de Coşeriu: Intersubiectivitatea este garanţia obiectivităţii lucrurilor. Şi Coşeriu avusese, la rându-i, astfel de „surprize” citindu-i pe clasici, dar îşi însuşise apoi o idee de-a lui Croce, potrivit căreia trebuie să ne facă plăcere dacă descoperim că ceea ce am gândit noi a gândit, bunăoară, şi Platon. Pentru numeroasele surprize pe care le-am avut chiar eu la contactul cu opera extinsă a lui Coşeriu, vezi Cristinel Munteanu, Când Coşeriu (pare că) greşeşte (articol în curs de publicare).
8 De altfel, într-o primă formulare, Coşeriu (1957/2004: 250) îl numea pe acesta logos „fantastic” (din gr. phantastikós).
 
Bibliografie selectivă
Coşeriu 1956/2009 = Eugeniu Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj, în Idem, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Antologie, argument, note, bibliografie şi indici de Dorel Fînaru, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, p. 167-197.
Coşeriu 1957/2004 = Eugeniu Coşeriu, Logicism şi antilogicism în gramatică [1957], în Idem, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Ediţie în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 239-264.
Coseriu 1971 = Eugenio Coseriu, Acerca de la teoría del lenguaje de Juan Luis Vives [1971], în Idem, Tradición y novedad en la ciencia del lenguaje. Estudios de historia de la lingüística, Editorial Gredos, Madrid, 1977, p. 62-85.
Coseriu 1990 = Eugenio Coseriu, Información y literatura [1990], în Eugenio Coseriu, Óscar Loureda Lamas, Lenguaje y discurso, EUNSA, Pamplona, 2006, p. 85-99.
Coşeriu 1994 = Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), ca supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, T. XXXIII, 1992-1993, Seria A, Lingvistică, Iaşi, 1994.
Coşeriu 1997 = Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Versiune în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
Coşeriu 2011 = Eugeniu Coşeriu, Istoria filozofiei limbajului. De la începuturi până la Rousseau, Ediţie nouă, augmentată de Jörn Albrecht, cu o remarcă preliminară de Jürgen Trabant, Versiune românească şi indice de Eugen Munteanu şi Mădălina Ungureanu, Cu o prefaţă la ediţia românească de Eugen Munteanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011.
Dumistrăcel 2006 = Stelian Dumistrăcel, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale, Editura Institutul European, Iaşi, 2006.
Iordan 1975 = Iorgu Iordan, Stilistica limbii române (ediţia a II-a), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.
Munteanu 2010 = Cristinel Munteanu, Reflecţii privind „funcţia criptică” a limbajului medical, în „Limba română”, Chişinău, anul XX, nr. 1-2, 2010, p. 120-128.
Munteanu 2012 = Cristinel Munteanu, O clasificare antică a «stilurilor funcţionale» în opera lui Diogenes Laertios, în „Limba Română”, Chişinău, anul XXII, nr. 1-2, 2012, p. 64-73.
Quintilian, Arta oratorică = M. Fabius Quintilianus, Arta oratorică (traducere de Maria Hetco), vol. I-III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog