Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Despre baladescul deviat în Vânătoarea cu şoim de Ştefan Aug. Doinaş

Mihaela DOBOŞ

Alte articole de
Mihaela DOBOŞ
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXII, 2012

Pentru tipar

O lectură transversală a baladelor lui Ştefan Aug. Doinaş revelează existenţa a două mari câmpuri stilistice şi tematice în care se situează acestea, corespunzătoare „baladelor de tinereţe” – sintagmă deja consacrată în critica literară – şi, am spune, baladelor târzii, scrise sau, cel puţin, publicate de Doinaş începând de prin anii ’80, dar anunţate de texte mai vechi, cum este Five-o’clock. Este cert, de asemenea, că metamorfozele baladelor urmează schimbările generale din lirica autorului, trepte de evoluţie asemănătoare ca viziune înregistrându-se în poeme şi în sonete, dacă este să ne referim, păstrând criteriul genericităţii, doar la două dintre direcţiile operei sale poetice. Deşi nu se înregistrează, nici în interiorul baladelor, seisme lirice care să le transforme fundamental, există totuşi mutaţii sensibile ale timbrului poetic ce coordonează „lirica narativă” (Vladimir Streinu) a autorului.
Astfel, din prima serie de balade răzbate echilibrul compoziţional, reflexivitatea şi vizionarismul, dizolvate într-o veritabilă retorică a armoniei celebrând universalul, departe de „tentaţiile lumeşti ale emoţionalului dermic şi epidermic, ţintind o înfiorare a spiritului, nu a substructurilor sale, o revelare a străfundurilor ideatice ale lumii şi nu o etalare a suprafeţelor ei pitoreşti”1. Acum poetul se arată preocupat de tipare eterne, caută idealul, cercetează repetabilitatea principiilor în aparenţa fenomenelor, gândeşte şi creează la o scară planetară şi arhetipală, departe de toate convulsiile istoriei (Acela-care-nu-se-teme-de-nimic, Mistreţul cu colţi de argint, Strajă zadarnică, Viţă de vie la paralela 80, A cerului pădure răsturnată, Balada celor trei puncte de vedere, Alexandru refuzând apa, Funeraliile lui Demetrios, Soarele şi scoica, Balada întrebării lui Parsifal, Regele, fiul copacului). În drumul către baladele târzii, poetul execută o fandare ludică, adoptând în unele texte noi categorii estetice şi morale, precum grotescul, urâtul, monstruosul, miraculosul, burlescul, satiricul (Crai de ghindă, Sfântul Gheorghe cel Fals, Forma omului, Lucullus pe ruinele cetăţii Amisus, Five-o’clock).
Ceea ce aduce nou cealaltă categorie de balade, reprezentată de Vânătoarea cu şoim, care „indică o presiune a realului asupra idealităţii, o agresivitate şi un triumf al decepţiei asupra sublimului”2, este poziţionarea lucidă şi, de aici plecând, critică, ironică şi satirică a poetului în faţa realităţii percepute acum la o scară heraclitiană, în opoziţie cu viziunea eleată din etapa anterioară. Autorul caută acum „întemeierea etică” (Virgil Ierunca) a lucrurilor şi, mai ales, a relaţiilor, se arată „înzestrat cu facultăţile apostrofei” (Aurel Pantea), practică „absurdul ironic” (Virgil Nemoianu), într-un evident proces al „dezidealizării” (Al. Cistelecan) lumii care îl îndepărtează, totodată, de specificul baladescului. De aceea, volumul amintit ar reprezenta, în opinia noastră, încheierea carierei de baladist a lui Doinaş, deşi unii comentatori vorbesc de supravieţuirea baladescului şi în volumele Interiorul unui poem (1990) şi Aventurile lui Proteu (1995) – care nu includ balade vechi – ataşat sau asimilat altor categorii lirice3.
Un adevărat punct de cotitură al baladescului doinaşian se produce, aşadar, odată cu balada Vânătoare cu şoim din 1985, text esenţial pentru poezia lui Doinaş din anii ’80, comparabil, din acest punct de vedere, cu Mistreţul cu colţi de argint din anii ’40, la care trimite, de altfel, intertextual, iar din acest motiv vom recurge la o analiză comparativă, în oglindă, a celor două texte.
Deşi simetrice în organizarea ritualică, în tematica primară, în profilul instanţelor lirice intratextuale şi în relaţiile dintre acestea, cele două texte ipostaziază, fără doar şi poate, două atitudini diferite ale poetului în sfera raporturilor din seria eu – univers, real – ideal, unu – multiplu, individ – societate, supuşi – conducător etc. Mistreţul... prezintă vânătoarea în sine, înaintarea febrilă a prinţului către vânatul ideal, narată într-o tonalitate solemnă de către o voce impersonală, pe când celălalt poem surprinde povestea unei vânători nemaivăzute („mai mare-n evul ce mi s-a predat / o altă întâmplare nu există”), rostite de protagonistul acesteia, „un prinţ al vânătorii”, care, iată, supravieţuise acestei experienţe. Servitorul obraznic, raţional şi cinic din primul text, care îl avertizează „isteţ”, „îndrăzneţ” şi, finalmente, „cu dispreţ” pe stăpân că aleargă după o himeră este înlocuit sau evoluează în Vânătoare cu şoim către identitatea unui „grămătic”, un fel de cronicar ce are misiunea de a nota povestea relatată ca în transă, halucinat, de stăpânul lui. Intervenţiile sale demistificatoare sunt însă mult mai frecvente şi mai dure decât ale servitorului – dar la fel de nebăgate în seamă –, luând forma unui paratext constant, care evoluează în paralel şi independent structural de primul, în sensul că cei doi nu intră deloc în dialog, replicile lor succesive având, paradoxal, ţinuta unor solilocvii. Grămăticul – arhaism transmiţând ironia amară a autorului la adresa rolului scriitorilor, dar sugerând şi percepţia acestora de către societate şi de către putere – se întâlneşte totuşi cu servitorul în efectul ultim al acţiunii lor: acela de a transmite mai departe, unul suflând în corn, altul scriind cu pana şoimului, fapta exemplară. Miza vânătorii este, de asemenea, schimbată, pentru că „mistreţul cu colţi de argint, fioros” este substituit nu de şoim – care e pretextul şi inspiraţia prinţului –, ci de plăcerea sau, mai degrabă, de beţia vânătorii în sine, ca formă de putere absolută şi iraţională: „parcă vânam prin mine urmărind / pe dincolo de orice cuviinţă / o pasăre ce zboară ca pe-un grind / ce mă răsfrânge-n ape o fiinţă / ce mă-ntrecea şi mă urma în timp / şi vălurea cu-o ritmică aripă / oglinda unui aprig anotimp / în care toate concentrate-n clipă / mă proslăveau liturgic împrejur”.
Mesajul acestei „antibalade” – îndrăznim să o numim astfel, pe de o parte, prin similitudine cu termeni precum „antiliteratură” sau „antipoezie”, iar pe de altă parte, datorită răstălmăcirii voite, într-o baladă „răsturnată”, a tuturor simbolurilor consacrate de categoria baladescului – este concentrat, în primul rând, în natura discursului celor două personaje, prinţul şi grămăticul, care trădează idealul de viaţă al fiecăruia, ca ecou artistic al unor straturi diferite, chiar opuse, ale umanului. Textul devine, astfel, teatrul unui joc verbal cu cheie, în care aluziile la prezent sunt cât se poate de transparente: „«în colivia-i strâmtă fără somn / lipsit de zări murea de trândăvie» / – sunt zări care se nasc mărite domn! / şi scapără cumplit în colivie / «aidoma cu el tânjeam spre cer / să-ndestulez vederile-mi înguste» / – stăpâne! poftele măririi cer / cât nu e-n stare limba ei să guste / «atunci l-am scos din laţ!» – ba nu l-ai scos! / «ştiam simţind cum muşcă din mănuşă / ce patimi poartă-n pliscul fioros» / – aşa-i! dar nu ştiai ce poartă-n guşă / «cuprinsu-ntreg părea ca scos din minţi / deşi nu-l tulburau măcar zefirii» / – stăpâne! nu se cade să te minţi: / lăuntrul iscă tulburarea firii / «hăitaşii-aveau pe chip surâs felin / de câini zeloşi care-şi confirmă faita» / – mărite domn! golanii simt din plin / când ura de la curte-asmuţă haita / «eram atât de mare» – un pigmeu (...)”.
Un periplu prin comentariile critice ale textului Vânătoare cu şoim evidenţiază pluritatea şi, din nou, eterogenitatea interpretărilor şi atestă, totodată, complexitatea operei: „baladă cinegetică”, balada „răscumpărării prin scris”, „expresie a dualităţii fiinţei”, variantă modernă a mitului lui Narcis, artă poetică având semnificaţia „unei recuperări a realului”4 etc. În ceea ce ne priveşte, considerăm că Vânătoare cu şoim este o pseudobaladă cinegetică, în care dublul referent – real şi livresc – deschide cel puţin două căi de receptare, care se susţin reciproc, înspre evidenţierea intenţiei autorului de realizare a unei satire politice şi sociale. Ne asociem, din această perspectivă, opiniilor critice aparţinând lui Virgil Ierunca şi Virgil Nemoianu, valorificându-le.
Virgil Ierunca observă că în acest text – ca, de altfel, în întreg volumul – Doinaş renunţă la „hieratismul sensului, distanţa de contingent”, poziţionându-se mai aproape de realitatea istorică a momentului, pe care o contemplă dezgustat şi critic. Vânătoare cu şoim ar fi, în această dinamică a creatorului, o „baladă singuratică”, „un prolog al împotrivirii”, „un manifest de conştiinţă”5. Pentru o interpretare asemănătoare optează şi Virgil Nemoianu, care avansează, primul, ideea angajării lui Doinaş, prin acest text şi prin multe altele, într-o luptă deschisă cu sistemul politic de atunci, pe care alege să-l condamne prin singurele mijloace ce-i erau la îndemână unui scriitor. Astfel, dacă prinţul egocentric ar fi imaginea conducătorului aberant, care trăieşte o autodivinizare, visând să devină un centrum mundi – „Prinţul de odinioară, trist, visător, subţire, a ajuns la cârma ţării, e ţapăn, rumen, vulgar şi sigur pe sine...”6 –, grămăticul „iute la minte şi răzvrătit din fire” este cărturarul, „intelectualul dizident”, care, deşi slujitor al idealului prin vocaţia sa, „se pomeneşte nevoit să se poarte ca păzitor loial al realităţilor”7 sau „conştiinţa umanităţii, partea trează din lume, istoria spusă răspicat şi scrisă drept”8.
Concluzionând această microanaliză, putem afirma că sublimei utopii din Mistreţul cu colţi de argint, în care idealul asumat până la capăt topeşte tragic fiinţa superioară a prinţului, i se opune în Vânătoare cu şoim „cacotopia arbitrarului şi a realităţii stâlcite”9, caricatura grotesc-ironică a unui ins ce doar mimează tragismul.
 
Note
1 Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 172.
2 Ibidem, p. 176.
3 Ne referim la criticul Ioan Holban, care, în Istoria literaturii române contemporane, vol. I, Editura Moldova, Iaşi, 2006, p. 14, notează: „Regăsim baladescul, nota particulară a liricii lui Ştefan Aug. Doinaş, în texte precum Interiorul unui poem, Cronica de la Osândiţi, Ipostazele vântului, N-ai să mă crezi; baladescul se înrudeşte cu epopeicul: mai exact, balada e un fragment (un poem) de epopee, partea sa «lirică»”.
4 O trecere în revistă a şase interpretări diferite ale textului realizează Ioan Derşidan, în Primatul textului. Cercetări metodice şi literare, Editura Cogito, Oradea, 1992, p. 145-148.
5 Virgil Ierunca, Ştefan Aug. Doinaş: spovedania sensului, în Subiect şi predicat, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 107.
6 Virgil Nemoianu, Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Fundaţia Culturală Secolul 21, Bucureşti, 2004, p. 194.
7 Ibidem, p. 197.
8 Ioan Derşidan, Primatul..., op. cit., p. 147.
9 Virgil Nemoianu, Surâsul..., op. cit., p. 194.
 
Bibliografie
Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987.
Ioan Derşidan, Primatul textului. Cercetări metodice şi literare, Editura Cogito, Oradea, 1992.
Ştefan Aug. Doinaş, Vânătoarea cu şoim, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985.
Ioan Holban, Istoria literaturii române contemporane, vol. I, Editura Moldova, Iaşi, 2006.
Virgil Ierunca, Ştefan Aug. Doinaş: spovedania sensului, în Subiect şi predicat, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
Virgil Nemoianu, Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Fundaţia Culturală Secolul 21, Bucureşti, 2004.
Aurel Pantea, Simpatii critice, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004.
Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.
 
 
Cercetările au fost finanţate din Fondul Social European de către Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 [proiect POSDRU/CPP 107/DMI 1.5/S/78342].
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog