Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Mariana Bojan. Fantezism şi melancolie

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Poetă de cea mai nobilă stirpe echinoxistă, Mariana Bojan scrie o poezie situată, foarte adesea, la confiniile gândului pur cu notaţia de o apăsată referenţialitate. Lumea, detaliul mundan de neabătută relevanţă întâlnesc o sensibilitate ce-şi arogă beneficiile şi riscurile trăirii în „interval”, un gând poetic încordat la maximum, ce percepe cu luciditate aporiile unui univers descentrat, cu contururi deplasate necontenit şi cu sensuri dezafectate. Semnele unui expresionism caligrafiat în culori pastelate – spre a folosi un oximoron –, unit cu delicateţea perceperii propriului destin în grila fantezismului uşor ironic, ar putea caracteriza, cu oarecari sorţi de adevăr, un astfel de spaţiu liric. Cărţile Marianei Bojan (Elegie pentru ultimul crâng, Judecătorul de păpuşi, Haina de cânepă, Ultima noapte a Şeherezadei, Expertul şi păsările) ne pun în faţa unei creaţii de certă disponibilitate stilistică şi de inepuizabilă atenţie spre detaliile lumii şi spre dimensiunile abisale ale fiinţei.
Poemele Marianei Bojan par să desemneze datele unei poetici a melancoliei fantaste şi ale unei retranşări în expresia de nu calofilă atunci măcar investind în vers o frumuseţe tensionată, o graţie ce ascunde devastarea, o revelaţie a spasmului camuflat dedesubtul amăgitoarelor forme exuberante ale lumii. Revelatoare pentru lirica Marianei Bojan sunt acele glisări ale tectonicii lumii, acele peisaje fluctuante, perpetuu schimbătoare, în care detaliul de acută pregnanţă referenţială se preschimbă în fior neliniştitor al fantasticului, în care faptul diurn capătă conotaţii ale misterului, iar cadrul se preschimbă, pe nesimţite, în loc al unor mutaţii spaţio-temporale ce se sustrag logicii diurne. Astfel e „licorna”, scăpată în „cetatea bălţată”, intruziune a misteriilor unei suprarealităţi pe care lumea contingentului nu o poate înţelege, căreia nu-i poate acorda decât determinaţiile proprii, ce amputează înţelesul inefabil şi surpă comprehensiunea adâncă a de-neînţelesului: „Cine ştie cum / a scăpat licorna în cetatea bălţată. / Căuta pădurea cu gâtul înalt / înfiorată de spaimă / când au năvălit acei gură-cască, / au atins-o, au plesnit-o a mirare, / au împodobit-o cu flori şi beteală, / şi-au aşezat odraslele răzgâiate / şi chisnovitele ibovnice / pe crupa ei albă... / A îngenunchiat licorna / în propria-i moarte, / dar ei au văzut aici / un semn de bunăvoinţă. / Apoi fiecare a luat pentru sine / un mic suvenir... Acel «concret» / fără de care oamenii / nu-şi pot împlini visele”. Mariana Bojan nu e o poetă a gestului abrupt ori a rostirii declamate cu patos afectiv, a retoricii abundente; dimpotrivă, versurile sale ne pun în prezenţa unei anumite discreţii a trăirii şi rostirii. Cuvântul are o înfiorare de taină, versul încifrează angoasa, linia poemului sugerează doar o durere ascunsă, revelaţia are ecouri ale străfundului abia ghicit. Lumea, aşa cum se străvede ea în poemele Marianei Bojan, are irizări ale necunoscutului şi cute de mister niciodată arătate pe deplin. E o lume în care lucrurile au, în exergă, o adevărată splendoare a neştiutului, cuvântul – cu toată încărcătura sa de referenţialitate şi de esenţialitate – căutând să reţină tocmai o astfel de magie a sensului arhetipal, singurul ce va să dea seamă de avatarurile perene ale unui univers halucinant, în care fiinţa poetei alunecă hieratic: „Mă leagăn cu amintirea ta / în penumbra morţii. / Cuvintele au dispărut, / Abia mai pot reţine / câteva gânduri esenţiale / pentru nunta mea cu tăcerea. / Sunt o vulpe ghemuită în rana sa. / Nici un miracol nu se va întâmpla, / nici un înger nu-mi va lua sufletul, / Doar acest vid pustiitor / decolorând Universul... / Ca o slujnică obosită / trupul meu dispare / în universul minor al casei” (Vulpe ghemuită).
N-aş putea spune că fantezismul cu aură livrescă e singura cheie de lectură ce ar putea descifra, cu sorţi de adevăr al judecăţii critice, sensurile unei astfel de poezii. Sunt unele poeme ce-şi arogă, în regimul lucidităţii şi al inclemenţei, o anume devoţiune faţă de demnitatea lucrurilor umile; făcând dreaptă parte lucrurilor şi fiinţelor de anvergură redusă, de semnificanţă atenuată, poeta recurge la acolada parabolei ori la subtextul eticizant, redând în filigranul pânzei poemului, ca într-o subtilă punere în abis, propriul contur ontic, spasmele unei sensibilităţi acute la realul oprimant. O Anticapodoperă, de pildă, pune în ecuaţie aporiile unui trup şi ale unui destin, marasmul zilelor ce trec, gustul revelaţiilor surpate într-un univers cu sensuri dezactivate, presimţirea destinului ori a apocalipsei de zi cu zi: „Nimic nu ajută sufletului meu să plutească / Nici sacagiii viitorului / Nici cămătăresele vârstei / Nici îngerii decăzuţi din sfinţenie / cântând în metrou cu gura închisă / ca şi cum cuvintele / i-ar putea condamna la moarte. / Ce zi amară / ce prăbuşire măreaţă / Ce dezastru minuţios! / O anticapodoperă a destinului / care îl modelează pe Zeu / din carnea Omului”. Scriitura Marianei Bojan e marcată şi de spiritul retractil al autocontemplării, dar şi de o necontenită vocaţie a căutării esenţei poeziei. Povara cuvântului încărcat de lirism, suferinţa atingerii unei zone de mister intens şi de decepţie a spiritului, reculegerea în faţa lumii şi retranşarea în abisurile sinelui, resimţirea substratului tragic al verbului, inconstant şi robust, fluctuant şi bun la toate – aceste aporii ale poeziei le găsim în Înger bolnav, poem de accent programatic oarecum, o artă poetică subtilă în care e descifrată condiţia creatorului şi drama cuvântului – mască şi expiere a gândului ultim, revelaţie a misteriilor şi resemnare în faţa unei lumi ce se refuză spunerii fără rest: „Mi-e teamă de tine Poezie / De tinereţea ta nărăvaşă / De frumuseţea ta vrăjitoare / De patima vulcanică a adâncurilor tale. / Nu ţi-am spus niciodată cuvinte de dragoste; / Ca un hamal credincios ţi-am purtat poverile / Ca un chelar sârguincios / ţi-am pus la adăpost giuvaierurile. / Acum trupul tău / S-a împlinit pentru dragoste... / Cum aş putea să te ating / Cu mâini nevolnice, cu ochi lăcrimoşi / Cu inima înfricoşată? / Desigur mai există acel înger bolnav / Pe care mi l-ai aşezat pe umeri / În tinereţe. / Când va veni vremea / El va acoperi inima mea cu pământ”.
Poemele având ca temă erosul capătă o alură transparentă, îşi diafanizează contururile, primesc irizările unei suavităţi netrucate. Iubirea, ca şi logosul întemeietor, instituie o stare de beatitudine şi de revelaţie fericită a fiinţei ce îşi percepe propriul statut ontologic sub spectrul numinosului, a unei stări ce transcende empiricul şi redă gesturilor de zi cu zi o amploare simbolică nebănuită. Neliniştea, angoasa în faţa alcătuirilor disparate ale lumii, sentimentul ascuţit al solitudinii – dispar în aceste poeme consacrate erosului, în care, dimpotrivă, trupul şi sufletul se înmănunchează într-o singură trăire deplină, necenzurată, nepervertită. Plenitudinea vieţuirii e transcrisă în imagini caligrafiate parcă în tonuri pastelate, într-o scriitură voluptuoasă ce se deschide şi spre gestul de anvergură empirică, şi spre dimensiunea sacralităţii abia bănuite: „Lasă bucuria să vină la mine / iubirea mea, / Nu te preschimba în plasă de fluturi / Mai bine fereastră de aer / prin care soarele să intre dansând / în sufletul meu. / Vreau să înţeleg şoapta / fină a pământului / îngropată de păsări în propriu-mi trup. / Ascultă!... Ar putea fi o rugă / un poem sau chiar un copil / Dă-te la o parte / când mă vizitează ginii şi efriţii / grădinilor suspendate în vis / Voi freca podelele mai târziu, / voi coace plăcinte, / poate chiar vom mânca pe ascuns / o bucată de stea reformată / Dar în seara aceasta / nu sunt decât un biet călugăr pribeag... / Dă-i bineţe şi un codru de pâine / pentru ca sufletul său să se încredinţeze / că drumurile exprimă / putinţa oamenilor de a se orienta în sine”. Prozele Marianei Bojan din volumul Ultima noapte a Şeherezadei mizează tot pe jocul subtil al contrariilor imaginarului: diurn – nocturn, real – fantastic, empiric – transcendent. Autoarea are o incontestabilă priză la real, cu menţiunea că nu e vorba de un real pur obiectiv, explicit, cu detalii decupate la lumina zilei, ci de un real inconstant, mereu fluctuant şi iluzoriu, ce-şi arată nenumărate chipuri şi imagini, un real polimorf, cu o statură proteică, în structura căruia pot fi bănuite fisurile din care răzbat zvonurile fantasticului, rezonanţele unei lumi misterioase, ce-şi expune latura de umbră şi de impalpabil. E o proză cu un simţ cert al aporiilor trupului şi al conştiinţei lăuntrului, în care e pusă în scenă, de pildă, relaţia atât de profundă şi de contradictorie dintre prezentul şi trecutul fiinţei, un trecut halucinant, de o irealitate flagrantă, ce nu se dezvăluie decât sub spectrul misterului şi al aleatoriului. Trăirile trecute, aduse la lumina prezentului de memorie, au irizări ale fabulosului, sunt crâmpeie ale unui eden pierdut, fragmente ale unei completitudini ce se lasă abia bănuită. Trecutul şi prezentul vin să întregească un autoportret fragmentar, o lume subiectivă ce nu se supune reflecţiei şi lucidităţii, ci, mai curând, visului şi proiecţiei himerice: „De bună seamă ţi s-a întâmplat şi ţie să capeţi despre tine însuţi ştiri noi, ciudate, îngropate în cea mai îndepărtată memorie, aceea a copilăriei. Aceste semnale sunt trimise adesea în momentele de letargie a spiritului, ori de reflecţie semiconştientă, când prin minte ţi se succed secvenţe imprevizibile, recunoscute brusc ori bântuite de-o perfidă insinuare «dintr-o viaţă anterioară», semnale pe care «eul» tău îmbătrânit şi posac le primeşte ca pe un dar al proniei. Odată recuperate, aceste date vin să-ţi întregească «autoportretul» sau ceea ce ştiai deja despre tine însuţi. E mult? E puţin?... Cu cât bătrâneţea e mai lungă, cu atât se prelungeşte copilăria”. Prozele Marianei Bojan au o alură simbolică şi fantezistă, în genul prozei lui Borges, cu liniile realului absorbite în arabescuri ale fantasticului şi livrescului. Scurte naraţiuni cu investitură parabolică, aceste proze pun în scenă situaţii şi caractere figurate în tuşe decise, sigure, concentrate, cu adevăruri morale camuflate îndărătul situaţiilor existenţiale tipice. Lumea trecutului, spaţiul mitologiei, fascinaţia orientului, retranşarea în zonele subconştientului, restituirea unei realităţi mai mereu dublată de lumea visului, a orizontului misterului – sunt topoii unei astfel de proze încărcată de materialitate, saturată de accente referenţiale, dar, în acelaşi timp, marcată de inflexiunile oniricului, ori ale fabulosului miniatural şi oarecum decorativ.
Lumea Orientului, pestriţă, policromă, cu contururi învălmăşite şi cu sensuri nediferenţiate, e plasticizată în tuşe sigure şi într-o cromatică abundentă, ce sugerează din plin luxurianţa, exotismul, devălmăşia unui astfel de spaţiu. Un fragment din proza omonimă a volumului, Ultima noapte a Şeherezadei, bucată încărcată de pitoresc şi de fabulos, în care o tornadă e văzută de un ochi nedeprins cu acest spectacol şi care acordă fenomenului o dimensiune fantastică, un înţeles fabulos, e cât se poate de revelator pentru disponibilităţile epice şi, mai ales, descriptive ale naratoarei, ce priveşte, fără nicio îndoială, realitatea cu ochiul plasticianului: „La o aruncătură de băţ de acel cap, văzui cum iese din pământ, în acelaşi chip, un braţ uriaş cu o ventuză în vârf, apoi altul şi altul şi tot astfel, de jur împrejurul capului, închipuind în cele din urmă un soi de caracatiţă întru totul înfricoşătoare şi hâdă. Braţele se iţeau în văzduh adulmecând la întâmplare... Şi numai ce văzurăm, mai întâi, o mulţime de lucruri netrebnice zburând prin aer, pentru a se lăsa apoi absorbite de acele ventuze: pahare, butelcuţe de tot felul, talgere goale sau încărcate, podoabe, unelte, iminei, baloturi de mătase şi stofă, hamuri, cuie. Zarzavaturi şi cam tot de poţi găsi pe tarabele sulului ori prin ogrăzile oamenilor. Încetul cu încetul, înfăţişarea obiectelor zburătoare se schimbă. Puteai vedea roţi, lectici, păsăret de tot felul, oi, asini, cai, cămile, buşteni şi multe altele. Şi astfel, peste trupurile noastre umilite la pământ, în care abia se mai ţinea un firicel de viaţă, se ghiftui acea fiinţă de neînţeles, ore în şir. Ci mai la urmă iată că mi-e dat să zăresc saraiuri şi palate şi printre ele, părând cu totul neînsemnată, fastuoasa caravană domnească alunecând în stomacul fără sfârşit al jigăniei”. Scriitura Marianei Bojan are o netă alură spirituală şi livrescă, cu o sensibilitate acută la avatarurile realităţii diurne, dar şi la universul de taină şi mister al visului, al oniricului de extracţie fantastică. Rafinamentul, culoarea delicat aşternută pe pânza poemului, zvonul esenţelor pe care îl bănuim aproape de fiecare dată în aceste versuri, fantasmele copilăriei colorate afectiv şi redate ca într-un joc de oglinzi paralele – sunt peceţile stilistice şi de viziune reprezentative pentru creaţia Marianei Bojan, atât pentru domeniul poeziei, cât şi pentru acela al prozei. Simţul culorii şi al proporţiilor, arhitectura întregului, clădită cu rafinament, trădează formaţia plastică a autoarei, capacitatea sa de a prinde în cuvântul evocator o întreagă lume, cu liniile, contururile şi cromatica sa inepuizabile.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog