Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Contribuţii la salvarea şi dezvoltarea culturii româneşti în Basarabia (II)

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXII, 2012

Pentru tipar

După editarea cărţilor Scriitori de la „Viaţa Basarabiei” (alcătuitori Alexandru Burlacu şi Alina Ciobanu) în 1990, Testament pentru urmaşi de Pantelimon Halippa şi Anatolie Moraru în acelaşi an şi Publicistică de Pantelimon Halippa în 2001, s-a conturat de-a binelea tabloul luptei şi, parţial, al realizărilor elitei culturale româneşti est-prutene în domeniul salvării şi dezvoltării culturii noastre naţionale la începutul secolului al XX-lea şi, îndeosebi, după Marea Unire din 1918. Ce-i drept, ne-am limitat la prezentarea succintă a contribuţiei în domeniu a lui Pantelimon Halippa, ceea ce nu umbreşte activitatea în aceeaşi albie a lui Constantin Stere, Ştefan Ciobanu, Alexei Mateevici, Petre Cazacu, Alexandru Boldur, Petre Ştefănucă şi a altor oameni de cultură ataşaţi cauzei noastre naţionale (româneşti). Activitatea tuturor acestor fii demni ai poporului nostru a reflectat un nivel nici măcar bănuit până la Marea Unire din 1918 al limbii, literaturii, teatrului, cinematografiei şi, în genere, al culturii acestui spaţiu. „Lumea în care am nimerit la liceu, apoi la Conservatorul «Unirea», al cărui director era soprana Anastasia Dicescu şi prim-regizor Mitru Dumitriu, era o lume cu totul aparte, se destăinuia odinioară Eugeniu Ureche. Ce oameni! Ce cultură! Unul fusese elevul lui Aleksandr Glazunov, altul făcuse studiile sub îndrumările lui Nicolai Rimski-Korsakov, al treilea cântase cu Fiodor Şaleapin... Am cântat şi eu câţiva ani buni în corul Catedralei, dirijat de preotul, compozitorul, pictorul, profesorul Mihail Berezovschi... În anii ’20 frecventam circul Kalamandi... Pe scena Naţionalului chişinăuian am vizionat «Cadavrul viu» şi «Învierea» de Lev Tolstoi, «Fraţii Karamazov» şi «Idiotul» de Fiodor Dostoievski, «Ovidiu», «Fântâna Blanduziei» şi «Despot-Vodă» de Vasile Alecsandri, «Răzvan şi Vidra» de Bogdan-Petriceicu Hasdeu, «Apus de soare» şi «Luceafărul» de Delavrancea, toate piesele lui Ion Luca Caragiale... Teatrul acelor mari actori, cu timp scurt pentru repetiţii, cu planuri financiare şi repertoriale stricte, era un adevărat far al culturii basarabene” (Apud: Pavel Proca, Şi noi eram o ceată tristă..., Editura Bons Offices, Chişinău, 2012, p. 9, 10).
Dar a venit neagra zi de 28 iunie 1940, care a pus începutul unei politici de denigrare a tot ce se realizase valoros în cei 22 de ani cât Basarabia făcuse parte din România. O primă victimă a acestei politici a fost alfabetul latin, interzis oficial la 10 februarie 1941 şi înlocuit peste noapte cu alfabetul rusesc. Limba română însăşi, îndată după „eliberare”, a început să fie substituită forţat cu un jargon ruso-român, împestriţat cu elemente ale graiului moldovenesc din stânga Nistrului. După 28 iunie 1940 a început coşmarul răspândirii politicii proruse şi antiromâneşti, dominantă în stânga Nistrului din 1924, când fusese înfiinţată R.A.S.S.M., cu toate ororile, dramele şi tragediile ei, şi asupra fostei Basarabii. Puterea sovietică, ideologia comunistă au fost „prin definiţie” un duşman, declarat, nemilos şi perseverent, faţă de tot ce era românesc. Cu toate că iniţial „grupul de iniţiativă nu urmărea, prin formarea R.A.S.S.M., crearea unei noi limbi şi a unui nou popor, considerând că «limba moldovenească» vorbită în Transnistria nu este decât un «dialect românesc»” (Gheorghe Negru, Politica etnolingvistică în R.S.S. Moldovenească, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2000, p. 15) şi chiar M. Serghievski, ideologul limbii moldoveneşti independente, o considera „un dialect al limbii române” (Ibidem, p. 16), pe măsură ce lua proporţii teoria (şi practica) „luptei de clasă” deveneau tot mai intolerabile ideile despre românitatea „limbii moldoveneşti” vorbite în Transnistria, s-a purces la o reformă ortografică, scopul căreia era refuzul de a folosi cuvinte româneşti, declarate „burgheze”, „boiereşti”. Crearea de cuvinte noi, calchiate din limba rusă, era un principiu dominant în activitatea unui filolog ca Leonid Madan, de exemplu, care recomanda să se scrie acrariu şi apariu (pentru cuvintele ruseşti кислород şi водород, oxigen şi hidrogen). Apar manuale cu titluri deocheate, ca Învăţălnic pi fizikî (1931). Dar în 1932, în plină ascensiune a noii „limbi moldoveneşti”, Biroul Comitetului Regional Moldovenesc al P.C.(b) din Ucraina adoptă hotărârea privind trecerea scrisului din R.A.S.S.M. la grafia latină. Însuşi figura autoritară a lui Iosif Stalin a apărut curând (1932) în ipostaza „teoreticianului” care susţinea că moldoveneasca nu este o limbă ca atare, ci doar unul dintre dialectele moldo-române (cf. Gheorghe Negru, op. cit., p. 19). Dar entuziasmul cu care fusese întâmpinat alfabetul latin în R.A.S.S.M. a fost curmat neîntârziat, când clasa politică a epocii a conştientizat pericolul molipsirii tineretului de „microbii” naţionalismului românesc în urma studierii operelor lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coşbuc şi ale altor „scriitori români burghezi” şi învăţării limbii române autentice. De aceea la 27 februarie 1938 scrisul moldovenesc din R.A.S.S.M. a fost trecut din nou la grafia rusă. Drept urmare, a continuat să înflorească, ca şi până la 1932, un jargon româno-rusesc incalificabil. Un amănunt tragic în epopeea lingvistică transnistreană este faptul că odată cu alfabetul latin, în 1937-1938, au fost împuşcaţi majoritatea susţinătorilor lui – pedagogi, savanţi, scriitori şi chiar Grigore Starâi, primul preşedinte al Executivului R.A.S.S.M.
În urma acestei terori cine ar mai fi cutezat să se opună teoriei proletcultiste despre cele două limbi (şi literaturi) diferite: moldovenească, pe de o parte, şi română, pe de altă parte? Or, după 28 iunie 1940 aceasta începuse să fie implementată de zor şi în R.S.S.M. Ideologul principal al limbii moldoveneşti din stânga Prutului, I. D. Ceban, filorus ardent şi românofob înrăit, este promovat în fruntea „constructorilor” limbii moldoveneşti după ce majoritatea învăţătorilor din Basarabia ocupată se refugiaseră peste Prut, iar cadrele „noi” din domeniu erau recrutate din rândurile ruşilor şi transnistrenilor. Acest filolog de papură „nu putea accepta cuvintele utilizate în ziare, manuale, în teatru şi la radio: cauză (lucru), forţă (putere), mireasmă (miroznă), calapod (calup), externă (străinătate) şi multe altele care, în opinia sa, puteau fi foarte uşor înlocuite cu cuvinte moldoveneşti” (cf. Gheorghe Negru, op. cit., p. 29).
Ieşirea în prim-plan a „specialiştilor” din stirpea lui I. D. Ceban era favorizată de faptul că generaţia de intelectuali care a reprezentat sufletul mişcării de renaştere naţională şi a pregătit Unirea din 1918 a fost distrusă aproape în întregime de maşina diabolică a sistemului comunist şi nu prea avea cine opune o rezistenţă activă şi perseverentă ideilor şi teoriilor lipsite de temei ştiinţific, iar puţinii intelectuali de marcă, formaţi până la 1940, din cadrul revistei „Viaţa Basarabiei”, de exemplu, au fost arestaţi şi deportaţi în Siberia, ca Nicolai Costenco şi Mihail Curecheru, ori trimişi pe front în războiul care începuse în 1941 şi şi-au pierdut viaţa, ca Teodor Nencev şi Alexandru Robot. Trebuie să adăugăm şi faptul că o problemă propriu-zis ştiinţifică, după cum e aceea a limbii şi literaturii, a fost trecută oficial în categoria problemelor politice, la 10 februarie 1941 fiind publicat un decret oficial despre trecerea limbii populaţiei băştinaşe din R.S.S.M. la grafia slavonă (rusă) şi conform căruia, începând cu 1 martie 1941, pe teritoriul R.S.S.M. urma să fie folosită în exclusivitate grafia chirilică. La 10 martie (acelaşi an), la indicaţia forurilor de conducere, a fost organizată o consfătuire a intelectualilor care au pus în discuţie un şir de probleme lingvistice. „Drept consecinţă, arată o bună cercetătoare a faptelor şi fenomenelor epocii, a început operaţia de arestare în masă a intelectualilor” (mai detaliat a se vedea: Mariana Ţăranu, Teroarea comunistă din Basarabia în primul an de ocupaţie sovietică (1940-1941), în revista „Destin românesc”, nr. 3-4, 2010, p. 56 ş.a.). Au fost exterminaţi sau ostracizaţi savanţi de mare prestigiu în plan naţional, ca Petre Ştefănucă, scriitori şi publicişti talentaţi, ca Vadim Pirogan, Paul Vatamanu ş.a.
În ajutorul pseudosavanţilor moldovenişti au sărit autori ruşi ca M. Serghievski şi N. Derjavin, care din prea mare zel patriotic rusesc au „fundamentat” teoria limbii moldoveneşti, deosebită de limba română, cel de-al doilea susţinând chiar, într-un articol din 1940, că „limba moldovenească este de provenienţă slavă” (a se vedea revista „Советская наука”, nr. 12, 1940, p. 27-28).
Acest punct de vedere era împărtăşit de I. D. Ceban şi de Andrei Borşci, ajunşi, pe rând, la conducerea Institutului de Cercetări Ştiinţifice din cadrul Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe din U.R.S.S. Este adevărat că scriitorii Emilian Bucov şi Andrei Lupan, oamenii de litere Vasile Coroban, Gheorghe Bogaci, Victor Comarniţchi îşi permiteau luxul de a nu-i susţine, mai târziu acestora adăugându-li-se Ion Vasilencu, Ion Tofan ş.a.
Au urmat câteva conferinţe şi simpozioane necesare cu participarea unor mari savanţi din Rusia, ca Victor Vinogradov, Vladimir Şişmariov, Samuil Bernştein, Ruben Budagov, Dmitri Mihalci, Rajmund Piotrowski şi alţii, la 3-7 decembrie 1951, apoi la 17-19 octombrie 1955 şi la 19-21 iunie 1961, la care au fost discutate probleme complicate privind originea şi evoluţia limbii moldoveneşti, caracterul identic şi unitar al limbilor „moldovenească” şi română, a fost propusă spre dezbatere problema revenirii la alfabetul latin (iniţiativa în această privinţă revenindu-i lui Ion Vasilencu în 1961, conform informaţiei consemnate de Gheorghe Negru, op. cit., p. 44).
Astfel că problema salvării şi creării unor condiţii normale de dezvoltare a limbii române la est de Prut are o istorie complicată, îndelungată, cu martiri şi înfrângeri, dar şi cu unele succese, mai ales în contextul politicii de restructurare şi transparenţă, iniţiată de Mihail Gorbaciov în 1985, când se fac auzite şi chiar citite luări de atitudine odinioară inimaginabile. La 18 martie 1988 autorul acestor rânduri, pe atunci secretar al Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova, într-o cuvântare din cadrul comemorării a două centenare de la naşterea lui Gheorghe Asachi, în prezenţa conducerii de vârf a republicii, atinge problema decretării limbii noastre drept limbă oficială a statului şi a revenirii scrisului est-prutean la alfabetul latin (a se vedea: Ion Ciocanu, Reflecţii şi atitudini, Editura Hyperion, Chişinău, 1992, p. 5-9), iar în aprilie (acelaşi an) în revista „Basarabia” de sub conducerea lui Dumitru Matcovschi a văzut lumina tiparului excelentul eseu al lui Valentin Mândâcanu Veşmântul fiinţei noastre, lucrare intrată imediat în fondul de lecturi al unei întregi armate de intelectuali basarabeni, bucovineni, transnistreni etc. Ulterior acelaşi autor ne-a dat o carte valoroasă: Spărturi în gheaţa tăcerii (Chişinău, 2008; ediţia a II-a, 2009).
N-a trecut mult timp şi s-a smuls din captivitatea ideologiei comuniste, în care fusese ţinut timp îndelungat, academicianul Nicolae Corlăteanu. Şi-a dezlănţuit energiile spirituale care zăcuseră decenii în şir în adâncul fiinţei unui alt distins filolog basarabean, academicianul Silviu Berejan. În rezolvarea unor probleme complicate ale limbii române la est de Prut s-a impliclat cu multă dedicaţie profesorul universitar, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Moldova, Anatol Ciobanu. S-au afirmat prin activitate teoretică şi practică autori din generaţiile de mai târziu, ca Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş, Vasile Melnic, Teodor Cotelnic, Ion Eţcu, Alexandru Dârul, Anatol Eremia, Maria Cosniceanu, Constantin Tănase, Vlad Pohilă, Irina Condrea, Ion Melniciuc, Vladimir Zagaevschi, Petru Butuc, Vasile Pavel, Lidia Codreanca, Gheorghe Popa, Alexei Palii ş.a., toţi – şi cei mai în vârstă, şi discipolii lor – avându-l drept susţinător de nădejde pe marele român, basarabean prin obârşie, Eugeniu Coşeriu.
Deşi rezistenţa celor care se consideră astăzi români, a celor care locuiesc adevărul istoric prin reprezentarea identităţii şi culturii naţionale se datorează în mare măsură contribuţiei elitei intelectuale basarabene, mai sunt necesari paşi importanţi în vederea aplanării conflictelor sociale, inclusiv interetnice, pe care le intensifică factorii politici prin mijloace fals-legale (limba „moldovenească” figurând ca limbă de stat în Constituţia Republicii Moldova etc.). Intelectualitatea noastră ar trebui să se polarizeze în jurul unor instituţii de impact social. Revista „Limba Română” ar putea constitui un mijloc al angajării noastre pentru obţinerea unor rezultate palpabile, printre care se numără deja întreaga colecţie a publicaţiei, îndeosebi volumul Limba Română este Patria mea. Studii, comunicării, documente. Antologie de texte publicate în colecţia Biblioteca revistei „Limba Română” (ediţia I – 1997, ediţia a II-a – 2007), cărţile datorate redutabililor lingvişti Nicolae Corlăteanu (Testament. Cred în izbânda limbii române, 2010), Silviu Berejan (Itinerar sociolingvistic, 2007), Anatol Ciobanu (Reflecţii lingvistice, 2009), Nicolae Mătcaş (Calvarul limbii române din Basarabia. Studii. Articole. Comunicări, 2011), editate în cadrul unui proiect de anvergură al revistei (autorul proiectului, selecţia textelor, coordonatorul şi prefaţatorul tuturor volumelor – Alexandru Bantoş, redactor-şef al revistei „Limba Română”). Cărţile amintite constituie la ora actuală o culme a realizărilor noastre şi un imbold pentru continuarea activităţii lingviştilor români din Republica Moldova în aceeaşi albie ştiinţifică şi... practică.
 
 
* Continuare. Începutul în nr. 5-6, 2012, p. 182-189.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog