Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Cu Eugeniu Coşeriu despre literatură, istorie şi politică

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXII, 2012

Pentru tipar

1. Spuneam cândva, într-o anume împrejurare1, că opera ştiinţifică a lui Eugeniu Coşeriu conţine numeroase „filoane de aur” care trebuie neapărat exploatate şi prelucrate. Mai ales că, spre deosebire de aurul de la Roşia Montană care, în prezent, poate fi extras doar cu mare dificultate, implicând tehnici ce periclitează serios mediul înconjurător, aurul lui Coşeriu se află la vedere şi este benefic mediului nostru cultural. Mai mult decât atât – întrucât ştiinţa este o activitate liberă (în sens filozofic, adică infinită), cum este cultura, de altminteri –, o astfel de resursă nu se epuizează, rodind în minţile vrednice ori de câte ori este nevoie. Dar pentru aceasta se cuvine să ştii că ceea ce ţii în palme este aur. Or, tare mă tem că (şi) în cazul lui Coşeriu procedăm asemenea vechilor amerindieni: uităm de valoarea aurului nostru, lăsându-ne amăgiţi de mărgelele de sticlă colorată aduse din alte zări...
Renunţând la exprimarea metaforică, vreau doar să subliniez că este necesar ca tinerii lingvişti de azi (români, îndeosebi) să se aplece cu mai multă hotărâre asupra lucrărilor lui Coşeriu. Nu e vorba de a adera necondiţionat la teoria sa. O receptare lipsită de critică l-ar fi nemulţumit profund pe savantul care-şi îndemna discipolii să fie independenţi în gândire. Se vor găsi însă mereu principii, distincţii şi concepte în lingvistica sa ce pot fi aplicate cu succes la problemele spinoase ale limbajului.
Răspunsul cel mai frecvent pe care l-am primit, atunci când le-am sugerat unor colegi să citească şi cărţile lui Coşeriu, a fost: „E prea dificil!”. Cred totuşi că ceea ce scria Benedetto Croce despre Enciclopedia lui Hegel i se potriveşte şi operei lui Coşeriu: „Desigur că această carte nu este o carte uşoară, nici ea însăşi şi nici prezentarea pe care i-o fac. Dar cred că, pentru oamenii care gândesc, dificultatea constituie mai curând un motiv de atracţie decât de respingere”2. Tot aici aş adăuga şi principiul (menţionat adesea de savantul român) al unui alt important pedagog şi filozof italian, Giovanni Gentile, potrivit căruia mai mult se înţelege dintr-un text dificil, care forţează învăţarea să progreseze, decât dintr-un text simplu, în care se găseşte, de altminteri, ceea ce ştim deja.
Cu siguranţă, mai cu seamă lingvistica românească are nevoie de contribuţiile teoretice ale lui Coşeriu, dar şi cultura noastră in genere, estetica etc. ar avea de câştigat de pe urma gândirii sale. În plus, Coşeriu este un exemplu de urmat şi un factor inspirator în numeroase privinţe: te învaţă care este atitudinea corectă în ştiinţă, îţi impune să nu accepţi nimic fără critica de rigoare, te obligă să te întorci la fondatori, să citeşti operele marilor gânditori, îţi stimulează inteligenţa şi creativitatea ştiinţifică, te provoacă în permanenţă să faci legături între domenii / aspecte ale realităţii ş.a.m.d. Tocmai de aceea, în acest material, mă voi referi mai puţin la lingvistică, încercând să pun la lucru unele idei coşeriene despre literatură, istorie şi politică într-o alcătuire (pe cât posibil) unitară.
2. În capitolul IX al Poeticii sale, Aristotel afirmă că „datoria poetului nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului şi ale necesarului.”3. Şi, în continuare, vorbind despre deosebirea dintre istoric şi poet, Stagiritul precizează că diferenţa nu constă în aceea că „unul se exprimă în proză şi altul în versuri (de-ar pune cineva în stihuri toată opera lui Herodot, aceasta n-ar fi mai puţin istorie, versificată ori ba), ci pentru că unul înfăţişează fapte aievea întâmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întâmpla.” (Poetica, IX, 1451 b). De aici ar rezulta şi caracterul mai filozofic şi mai aparte al poeziei (adică al literaturii) în raport cu istoria: „pentru că poezia înfăţişează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul” (ibid.).
2.1. Ne vom întoarce la cuvintele lui Aristotel ceva mai târziu. Deocamdată, ca punct de plecare, propun spre lectură poezia Corabia pe care autorul, Matei Vişniec, a citit-o, pe la începutul anilor ’80, la Cenaclul de Luni al lui N. Manolescu (provocând astfel desfiinţarea cenaclului):
„Corabia se scufunda încet noi ziceam / şi ce dacă se scufundă corabia şi mai / ziceam orice corabie se scufundă / într-o zi ne strângeam mâinile / ne luam rămas bun // dar corabia se scufunda atât de încet / încât după zece zile noi cei care / ne-am dat mâinile încă ne priveam ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i / o corabie care se scufundă mai încet / dar până la urmă se scufundă iat-o // dar corabia se scufunda atât de încet / încât după un an încă ne era ruşine / nouă celor care ne-am dat mâinile şi / în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul / măsuram apa hm nu mai e mult se / scufundă încet dar sigur // dar corabia se scufunda atât de încet / încât după o viaţă de om încă / mai ieşeam unul câte unul şi priveam / cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi / şi spuneam asta nu e o corabie / asta e o... / asta e o...”.
Nicolae Manolescu este intrigat de faptul că, după mai bine de două decenii de la lansarea Corăbiei, Alex. Ştefănescu, în masiva sa Istorie a literaturii, o caracterizează ca fiind o „poveste simplă şi totuşi misterioasă, plină de un fel de tristeţe cosmică”, dar şi „comică”. În realitate, spune Manolescu în a sa (la fel de masivă) Istorie..., nu aceasta ar trebui să fie receptarea, fiindcă „nu era vorba de nicio tristeţe metafizică, fie şi impregnată de un comic de situaţie. Corabia era cronica unei morţi aşteptate şi anume a comunismului, trepidând de nerăbdare şi decepţionată de amânare.”4.
Desigur, într-un anume sens, Manolescu are dreptate. El cunoaşte „istoria” acestei poezii, ştie în ce împrejurări a fost scrisă şi recitată (care este contextul istoric căreia îi aparţine) şi la ce face referire (în acel context istoric). Într-un alt sens (acesta fiind însă cel care interesează estetica), Manolescu nu are dreptate. Ca să fie literatură adevărată (adică pentru a întruni exigenţele artei autentice), poezia lui Vişniec trebuie să fie (să înceapă să fie) atemporală. Dacă poezia este (după cum spune Coşeriu pe urmele lui Aristotel şi ale lui Croce) „aprehensiune a universalului în individual, obiectivare a conţinuturilor intuitive ale conştiinţei”5, atunci ea ar trebui să se refere la orice regim politic de tip opresiv (deci, nu neapărat comunist), de oriunde şi dintotdeauna, sau chiar la orice stare de fapt (nu neapărat politică) al cărei sfârşit este anticipat şi sperat. Judecând din această perspectivă, opinia / interpretarea lui Alex. Ştefănescu nu mai este atât de condamnabilă.
În mod cert, Corabia lui Vişniec reprezenta, la momentul la care a fost scrisă, un exemplu de comunicare esopică, putând avea mai mult decât o finalitate artistică. Istoria literaturii înregistrează capodopere cu intenţii mixte la origine, dar ceea ce face ca ele să fie socotite opere de artă este finalitatea lor internă. O subliniază şi Coşeriu: „Poezia este poezie numai în această obiectivare a subiectului [i.e. a autorului, n.m. – C.M.], independent de timp, de loc, de alte persoane care se află în acelaşi context istoric ş.a.m.d. Eu obişnuiesc să dau aici exemplul Georgicelor lui Virgiliu şi spun că, fără îndoială, această operă a lui Virgiliu e un elogiu adus vieţii la ţară şi agriculturii ş.a.m.d. Însă această operă a fost scrisă şi ca instrument politic. Anume Virgiliu voia să susţină, prin această operă, politica lui August, care voia să stăvilească înmulţirea proletariatului urban, concentrarea lui în oraşe. August voia să trimită mai multă lume la ţară şi la munca agricolă, fiindcă era şi nevoie pentru imperiu. [...] Însă nu din acest motiv sunt Georgicele o operă de artă. Noi le considerăm ca operă de artă şi nu ne interesează deloc că Virgiliu voia cu asta să susţină politica lui August. [...] Poetul ca poet se află în operă. Ce voia să facă el cu opera e cu totul altceva, rămâne în afara operei, deşi activitatea a fost, fără îndoială, o activitate mixtă – era politică şi poezie...”6.
2.2. Nu ştiu dacă Eugeniu Coşeriu a avut prilejul să citească poezia Corabia scrisă de Vişniec. Bănuiesc însă că i-ar fi plăcut. Am şi unele dovezi care mi-ar îndreptăţi bănuiala. Una dintre ele o constituie partea finală a unei conferinţe ţinute la Barcelona în 1991, Periodismo e historia, în care savantul a vorbit despre raportul dintre jurnalism şi istorie7. Ultimul paragraf se referă la aşa-zisa „capacitate” a istoriei de a prevedea fapte viitoare.
Coşeriu argumentează că, în realitate, istoria nu poate prevedea evenimente, aşa cum nicio altă ştiinţă nu o poate face (nu există o ştiinţă a viitorului8), întrucât obiectul de care se ocupă nu prezintă necesitate9. Ceea ce poate face însă o asemenea disciplină este să prevină posibilităţi, în baza cunoaşterii generale a normelor după care se conduce comportamentul uman şi în temeiul celor întâmplate deja în istorie. Dacă istoricul este obligat să vorbească numai despre posibilităţi, în schimb, jurnalistul trebuie să-şi asume riscul de a prevedea cumva evenimente sau acţiuni tocmai prin faptul că-şi alege ştirile şi le apreciază ca relevante sau irelevante. Şi, desigur, adesea se întâmplă să vorbească despre posibilităţi care nu se realizează niciodată.
2.2.1. În acest punct al discuţiei, Coşeriu introduce următorul exemplu care merită toată atenţia: „Li s-a reproşat jurnaliştilor şi altor experţi faptul de a nu fi prezis perestroika şi căderea regimului stalinist din Uniunea Sovietică. Dar ar fi putut ei, oare, să o facă? Într-un anume sens, da. Înţelepciunea populară ne zice că nu există rău care să dureze mai mult de o sută de ani şi, de aceea, se putea prevedea că la un moment dat trebuia să înceteze. Şi nu mă refer la vreo ideologie sau la vreo doctrină, ci la regimul ori la tipul de guvern ca atare. Însă era necesar să se ştie inclusiv că [acest lucru] constituia un rău şi era nevoie să fie cunoscut (= trăit [expl. lui E.C.]) în mod efectiv. Tatăl meu, care trăia sub acel regim, fireşte că prevăzuse aşa ceva şi-mi scria în diverse scrisori despre asta, bazându-se pe un raţionament foarte simplu. Spunea: «Nu poate să dureze acest regim, fiindcă este un regim în care doar cincisprezece la sută din populaţie lucrează. Nu e posibil ca cincisprezece la sută din populaţie să lucreze, iar ceilalţi să fie membri de partid care nu muncesc, agenţi de poliţie ori soldaţi. La un moment dat, asta va trebui să înceteze tocmai din aceste raţiuni de economie şi de distribuţie a muncii.» Dar era limpede că tatăl meu – şi era tatăl meu! – nu putea anticipa când se va întâmpla aceasta. El vorbea de zece ani... şi au trecut patruzeci şi cinci. Nu putea calcula cu precizie rezistenţa omenească şi viaţa trăită cu acea speranţă şi cu acea răbdare infinită care, uneori, nu se frâng nici după o sută de ani.”10.
2.2.2. Aşadar, se poate prevedea că ceva anume se va petrece, însă fără a se putea determina şi momentul exact când se va întâmpla. Coşeriu îşi evoca părintele, în relatarea de mai sus, deoarece acesta avusese o intuiţie corectă legată de posibilitatea încetării regimului politic de tristă amintire. Dar trebuie remarcat că tatăl lui Coşeriu a avut şi presimţirea venirii răului respectiv, mai bine-zis, a întrevăzut (fiindcă învăţase din istorie, probabil) care ar fi fost soarta unui tânăr intelectual într-o Basarabie ocupată de sovietici. De aceea, în pofida durerii sufleteşti, Ion Coşeriu şi-a îndemnat fiul, cu fermitate, să părăsească ţinuturile natale: „Plecarea de acasă a fost dureroasă. Dar a fost norocul meu că am plecat la timp. De aceea spuneam altundeva că îi sunt recunoscător tatei care în a treia sau a patra zi după ultimatum, întorcându-se din sat, mi-a spus: «Tu nu poţi rămâne aici, trebuie neapărat să pleci în lume, deşi aceasta ne doare pe toţi». Şi, într-adevăr, m-a însoţit până la Prut, am trecut podul desculţ la Ştefăneşti şi din ultimii bani, pe care îi mai avea, mi-a cumpărat o pereche de sandale.”11.
Nu după mult timp, răul instalat în această parte a lumii începea să-şi facă tot mai agresiv simţită prezenţa. Într-un alt interviu, lingvistul român rememorează un detaliu cutremurător: „Când eram eu de vreo 13-14 ani, se citea o Epistolie a Maicii Domnului. Eram foarte curios, fiindcă istoria Epistoliei era conţinută în aceasta: a căzut la Suta de Movile o piatră neagră din cer, mică era la vedere, dar grea la ridicare. Şi în această Epistolie spunea Maica Domnului, spunea: «Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă că se apropie vremea de apoi şi să ştiţi că atunci când va ajunge la Suta de Movile sângele la pieptul calului o să fie vremea anticristului.». Eu scriam ceva mai târziu o Scrisoare, pe care mi-ar fi scris-o tata în 1951. Tata zicea: «Tare ni-i greu fără voi care aţi plecat, dar să nu vă întoarceţi, că la Suta de Movile sângele acoperă calul şi călăreţul.» Aşa că, prin ’51, în Basarabia sângele acoperea calul şi călăreţul.”12.
3. Să revenim acum la Aristotel. Aşa cum (şi atât cât) prezintă Stagiritul lucrurile în Poetica, s-ar părea că nu se pot trage învăţăminte din istorie şi că disciplina istoriei înseşi n-ar avea capacitatea de a prevedea posibilităţile de care am vorbit. Să fi greşit filozoful grec? Coşeriu obişnuia să atragă atenţia asupra temeiniciei raţionamentelor şi a observaţiilor aristotelice: „Adică eu spun aşa, că, dacă ceea ce ne pare o greşeală o întâlnim la Aristotel, atunci trebuie să spunem că probabil că nu-i o greşeală, că n-am înţeles noi, şi să vedem ce spune într-adevăr Aristotel. [...] Şi Aristotel poate greşi, însă greşeşte mai puţin decât alţii, mult mai puţin.”13. Să vedem, aşadar, dacă nu cumva filozoful antic va fi fost interpretat reducţionist sau altfel decât s-ar fi cuvenit.
3.1. Încredinţat că ştiinţa autentică este doar cea a universalului, Aristotel îi refuza istoriei / istoriografiei calitatea de ştiinţă, deoarece domeniul acesteia îi apărea ca fiind unul al contingentului şi al accidentalului. Unii specialişti au fost surprinşi de faptul că marele gânditor nu face nicio referire, nicăieri, la capodopera Războiul peloponesiac a lui Tucidide, scrisă cu câteva decenii înaintea Poeticii aristotelice şi pe care Stagiritul o va fi cunoscut, neîndoielnic, prea bine. Nedumerirea este îndreptăţită, întrucât, spre deosebire de Herodot (şi de alţi istoriografi de până la Aristotel), Tucidide credea că istoria are capacitatea de a atinge universalul. De aceea, el a încercat să pună în evidenţă ideea de cauză, operaţie în care ar sta întregul preţ al istoriei.
Cel care pare să fi explicat cel mai convingător care va fi fost motivaţia unei asemenea omisiuni este D. M. Pippidi, care, la sfârşitul traducerii Poeticii lui Aristotel, adaugă, printre altele, şi un studiu intitulat Aristotel şi Tucidide. În marginea Cap. IX al Poeticei14. D. M. Pippidi consideră că istoria îi apărea filozofului altfel decât nouă astăzi, de aici şi neînţelegerile noastre. Cu excepţia, cu totul singulară, a lui Tucidide, istoriografia greacă de până la Aristotel nu fusese altceva decât „o neîntreruptă căutare de date, o lacomă înstăpânire asupra lumii înconjurătoare, de cele mai multe ori prin explorare directă (nu-i oare acesta înţelesul iniţial al termenului ἱστορία?)”15.
Suntem însă lămuriţi că, în viziunea lui Aristotel, istoria trebuia să servească politicii, aceasta din urmă deţinând, după acelaşi filozof, locul de frunte între ştiinţele sociale. Stagiritul însuşi, înainte de a redacta Politica, făcuse muncă de istoric adunând şi colaţionând (ajutat şi de discipoli) constituţiile a 158 de state. Nu insistăm aici asupra tuturor argumentelor plauzibile pe care D. M. Pippidi le aduce în sprijinul opiniei sale. Faptul că Aristotel a trecut sub tăcere Războiul peloponesiac (capodoperă înzestrată „cu toate calităţile pe care un spirit filozofic putea năzui să le afle într-o prezentare a trecutului”) se explică prin „simpla presupunere că, în judecata Stagiritului, aceasta nu era simpla cronică a unui conflict oricât de important, ci o încercare de filozofie politică, întemeiată pe convingerea, care era şi a lui, că aceleaşi cauze produc de fiecare dată aceleaşi urmări.”16. În concluzie, Aristotel, omiţându-l pe Tucidide din acel paragraf al Poeticii, îi aducea, de fapt, un râvnit omagiu, înscriindu-l printre gânditorii politici.
3.2. Să presupunem că Aristotel ar fi avut posibilitatea să trăiască şi în secolul al XX-lea. Ar fi putut el oare, bazându-se pe datele istoriei, să facă previziuni cu privire la ceea ce avea să urmeze, politic vorbind, în spaţiul nostru geografic? Ca să răspund la o asemenea întrebare, îmi permit să reproduc in extenso câteva fragmente din Politica sa:
„Există însă şi prescripţii vechi în vederea menţinerii tiraniilor, atât cât este posibil: împiedicarea oamenilor superiori, îndepărtarea celor inteligenţi, interzicerea ospeţelor publice, a asociaţiilor, a educaţiei, şi a altora de felul acesta. Apoi, să se păzească <tiraniile> de tot ceea ce conduce de obicei la inteligenţă şi încredere. Să fie interzise şcolile şi să nu se ivească nicio altă formă de conversaţii elevate, ci să se depună toate eforturile pentru ca niciun cetăţean să nu îi cunoască pe ceilalţi, deoarece cunoaşterea conduce mai degrabă la încredere reciprocă. Apoi, locuitorii să stea întotdeauna la vedere şi să îşi petreacă vremea pe la uşile <palatului>. Căci în acest fel ei nu ar face nimic pe ascuns şi, fiind mereu în sclavie, se vor obişnui cu umilinţa. [...] Apoi, să se depună un efort pentru a nu lăsa nesupravegheat ce anume poate spune sau săvârşi vreunul dintre supuşi, ci să existe spioni, cum erau la Siracusa aşa-numitele turnătoare, precum şi iscoadele trimise de Hieron peste tot acolo unde era vreo adunare sau vreo conversaţie. [...] Pe urmă, revine tiraniei să îi sărăcească pe supuşi pentru ca ei să nu poată întreţine o gardă şi, preocupaţi de cele cotidiene, să nu aibă răgazul de a unelti. Model pentru aşa ceva sunt piramidele din Egipt, monumentele Cypselizilor, templul din Olimp ridicat de Pisistraţi şi, dintre cele de la Samos, lucrările lui Polycrate.” (Aristotel, Politica, XI, 1313 b)17.
4. Într-adevăr, unele lucruri par să nu se fi schimbat prea mult de-a lungul timpului... Tot cu o interogaţie îşi pregăteşte şi Coşeriu încheierea conferinţei sale Periodismo e historia: de ce fac oamenii răul în general, de ce durează răul ca atare, dintotdeauna şi în orice loc? Răspunsul vine astfel: „Aceasta este o altă problemă. O problemă care deja nu mai ţine nici de teoria istoriei, nici de cea a jurnalismului, ci de antropologie sau, poate, de teologie.”18.
 
Note
1 Este vorba despre o comunicare în plen ţinută, în luna septembrie 2011, la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, pentru a marca (în cadrul unei manifestări ştiinţifice) 90 de ani de la naşterea lui E. Coşeriu.
2 Apud Tullio de Mauro (care, la rându-i, face referire la Cursul lui Saussure), în Introducere la Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 18.
3 Aristotel, Poetica, studiu introductiv, traducere şi comentarii de D.M. Pippidi, ediţia a III-a îngrijită de Stella Petecel, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2011.
4 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 1391.
5 Eugeniu Coşeriu, Teze despre tema „limbaj şi poezie”, în Idem, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, antologie, argument, note, bibliografie şi indici de Dorel Fînaru, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, p. 165.
6 Lingvistica integrală, interviu cu Eugeniu Coşeriu, realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 126.
7 Eugenio Coseriu, Periodismo e historia [1991], în Eugenio Coseriu, Óscar Loureda Lamas, Lenguaje y discurso, EUNSA, Pamplona, 2006, p. 101-111. În prima parte a conferinţei sale Periodismo e historia, Coşeriu se ocupă de disertaţia lui Tobias Peucer (redactată în 1690, prima teza de doctorat din lume dedicată jurnalismului), după ce, în prealabil, stabileşte că „jurnalismul este istorie în sincronie, istorie sincronică şi, tocmai de aceea, istorie în mod necesar parţială şi provizorie” (ibid., p. 102).
8 „Istoria ca atare nu este ştiinţă a viitorului, deoarece viitorul pe care ea îl studiază aparţine deja trecutului: este viitor în raport cu un trecut anterior sau, eventual, este încheierea (cel puţin, încheierea provizorie) a unui proces istoric.” (ibid., p. 110; traducerea noastră).
9 Preluând o distincţie a lui Kant, Coşeriu încadrează omul (ca fiinţă spirituală) în lumea libertăţii şi a finalităţii, în opoziţie cu lumea necesităţii şi a cauzalităţii din care fac parte obiectele naturale.
10 E. Coseriu, Periodismo e historia, p. 110 (traducerea noastră).
11 Eugeniu Coşeriu, Există o etică particulară a ştiinţei şi a omului de ştiinţă [interviu cu Eugeniu Coşeriu, realizat de Eugenia Guzun], în „Sud-Est”, 3/2001 (http://www.sud-est.md/numere/20010922/ecoseriu/).
12 Eugeniu Coşeriu, Universul din scoică [1998 şi 2001], interviuri realizate de Gheorghe Popa, Maria Şleahtiţchi şi Nicolae Leahu, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004, p. 25.
13 In memoriam Eugeniu Coşeriu, Extras din „Fonetică şi Dialectologie”, XX-XXI, 2001-2002, p. 5-192, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004, p. 122.
14 Vezi Aristotel, Poetica (ediţia citată), p. 237-245.
15 Ibid., p. 241.
16 Ibid., p. 244. Unul dintre argumentele lui D. M. Pippidi se bazează pe un paragraf din Retorica (I, 4, 1360 a 2-5), în care Aristotel aprecia că pentru a dobândi competenţa cuvenită în materia militară „e neapărat necesar să fi făcut un studiu speculativ nu numai al războaielor purtate de propria cetate, dar şi al războaielor susţinute de alţii, precum şi al rezultatelor obţinute: căci e normal ca pricini asemănătoare să prilejuiască de fiecare dată urmări asemănătoare [s.n. – C.M.].” (apud D. M. Pippidi, art. cit., p. 242-243). Din ultima frază, D. M. Pippidi deduce următoarele: „Ceea ce se desprinde din ea e convingerea filozofului despre posibilitatea unei ştiinţe a societăţilor umane, în stare să abstragă din cunoaşterea temeinică a trecutului legile dezvoltării lor viitoare. În ochii lui Aristotel, această ştiinţă e politica, dar e evident că informaţia pe care o presupune şi pe care îşi întemeiază rezultatele e oferită de o disciplină distinctă, care e istoria, în îndoitul înţeles de ştiinţă a trecutului naţional şi de ştiinţă a neamurilor străine.” (ibid., p. 243).
17 Aristotel, Politica, ediţie bilingvă, traducere, comentarii, note şi index de Alexander Baumgarten, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010.
18 E. Coseriu, Periodismo e historia, p. 111.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog