Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Comisul Dimitrie Balica şi identitatea românilor

Constantin BURAC

Alte articole de
Constantin BURAC
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Dimitrie Balica a trecut aproape neobservat în istoriografia noastră. De fapt, el nici nu prezintă vreo importanţă în planul vieţii culturale sau politice a românilor. Despre acesta s-a consemnat într-un singur articol, intitulat Un scriitor basarabean necunoscut, scris de Alexandru Lapedatu şi publicat în „Convorbiri literare”1.
Numele de Balica este însă vechi în Moldova. El apare pentru prima dată în toponimul „prisaca lui Balica”, aflată pe Bahlui, în partea de jos a târgului Iaşi, pe care boierii Şendrică din Dorohoi şi Iaţco Hudici o dăruiesc, la 2(1) februarie 14612, Mitropoliei Sucevei. Ca nume de familie apare târziu, la sfârşitul secolului al XVI-lea, când este pomenit Balica hatmanul, alături de alţi boieri care hotărăsc să-l înlăture de la domnie pe Iancu Sasul Vodă, impunându-l pe tronul Ţării Moldovei, pentru a doua oară, pe Petru Şchiopul3.
Istoricii, pe baza izvoarelor documentare, l-au identificat pe acesta cu Melentie Balica, fiul lui Gherghina Buzescu, pitar din Ţara Românească, şi al Mariei, fiica lui Petru Rareş4. Ei au avut doi copii: Isac şi Gheorghe5. Despre Gheorghe Balica izvoarele interne tac, el fiind menţionat, alături de fratele său Isac, vornicul Nestor Ureche, hatmanul Orăş, logofătul Mauroţi şi Gheorghe Lozonschi, în listele publicate de Z. Wodowisewki privitoare la locuitorii Ţărilor Române aflaţi în Polonia din cauze politice, care au primit privilegiul de indigenat polon în 16076. Probabil că Gheorghe Balica a rămas în Polonia, ştergându-i-se urmele şi fără a mai avea vreo legătură cu fratele său Isac, din motive pe care nu le cunoaştem. Dat fiind faptul că el nu este menţionat printre moştenitorii averii lui Isac Balica7, putem lansa două ipoteze– fie că a murit înainte de a începe procesul recuperării acesteia de către urmaşii săi, fie că a fost omis cu bună ştiinţă de către beneficiari, între care Miron Costin. Privitor la Isac Balica se cunoaşte că a îndeplinit marea dregătorie de hatman, că s-a căsătorit cu Nastasia, fiica lui Nestor Ureche şi sora lui Grigore Ureche, că n-a avut copii şi că a fost ucis în lupta de la Cornul lui Sas împotriva lui Ştefan Tomşa8.
După aceste menţionări fugare se pare că paharnicul Constantin Sion a avut dreptate când a afirmat în Arhondologia Moldovei9 că acest „vechiŭ neam de boer mare... din liniea bărbătească n-au mai remas”. Totuşi izvoarele documentare publicate până în prezent şi cunoscute nouă pomenesc, imediat după dispariţia Baliceştilor şi împărţirea proprietăţilor rămase de la Isac Balica, despre un oarecare Balica, martor la vinderea unei părţi din satul Iugineţi (21 septembrie 1625)10, apoi despre un alt Balica, fiul lui Ionaşco Bâlco, care, împreună cu Dumitraşcu şi cu ginerele său Gavril, nepoţii lui Bâlco, vinde o roabă ţigancă lui Macri căpitanul cu 50 de taleri (circa 27 martie 1642)11. La 2 aprilie 1643 este pomenit Balica din Nicoreştii de Sus12, iar la 11 iulie 1671– Acsănie Balica din Negrileşti, probabil rudă, dacă nu chiar acelaşi cu cel de dinainte, martor la vinderea unei vii din satul Nicoreştii de Sus13, după care, timp de mai bine de jumătate de secol, izvoarele istorice nu mai amintesc nicio persoană cu acest nume. Toţi aceştia se pare că nu au avut nicio legătură cu marea familie de boieri Balica de la sfârșitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului următor.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, numele de familie Balica îşi face din nou prezenţa în documentele vremii. Astfel, la 6 mai 1738, într-un rezumat al unui zapis, este amintit popa Balica şi soţia sa, Catrina, care vând o casă pe Podul Vechi din Iaşi14, apoi probabil acelaşi vinde, la 22 septembrie 174315, o altă casă pe aceeaşi uliţă. Se pare că este vorba de tatăl lui Toma, blănar, care înstrăinează, la rândul său, la 15 august 175616, locul popii Balica, iar la 25 aprilie 176017 trei dughene cu loc cu tot, de dinaintea Bisericii Sf.Nicolae Domnesc, lui Coste Papafil. Urmează iar o perioadă de tăcere, fiindcă în nici una dintre Catagrafiile şi Sămile Visteriei Moldovei, publicate până în prezent de Gh. Ghibănescu, Ioan Caproşu, Corneliu Istrate şi alţii, nu figurează nicio persoană cu numele de Balica. La 1803 este amintit Iordache Balica în calitate de proprietar al satului Ştreanga din ţinutul Herţa. Nu se cunoaşte până în prezent dacă aceştia din urmă au sau nu vreo legătură cu familia Balica din care făcea parte comisul Dimitrie Balica.
După căutări îndelungate, fără vreun rezultat cât de cât satisfăcător, care să ne pună pe o direcţie bună, am găsit, în cele din urmă, un manuscris intitulat Lista rangurilor de boeri de obşte în stare de acum, anul 1835, ghenarie 28, unde printre boierii comişi este înregistrat, la poziţia 290, comisul Dimitrie Balica18. Comisul despre care este vorba îl mai găsim apoi într-un Izvod pentru rangurile boierilor cercetate de Generalnica Obicinuita Adunare pentru „despăgubirea scutelnicilor pe şvertul al 3-lea, iulie, august şi septembrie 1834”, în care se arată că Dimitrie Balica nu are moşii sau alte proprietăţi. Conform reglementărilor de atunci, comişii, spre deosebire de celelalte ranguri boiereşti, aveau drept la 22 de scutelnici, iar pentru că nu avea moşii, deci nici scutelnici, primeau ca despăgubire suma de 330 de lei19.
Continuând investigaţiile, am avut şansa să dăm peste trei manuscrise la Biblioteca Academiei Române, în care am găsit câteva însemnări olografe ale comisului Dimitrie Balica20. Aici descoperim că odată cu declanşarea mişcării eteriste din 1821, probabil din Iaşi, a fugit în Bucovina, unde a compus prima variantă a poeziei La ruinele cetăţii Suceava. Asupra acesteia va reveni şi o va definitiva în vara anului 1860, când se va afla la Chişinău, însoţind-o şi de o gravură care mărturiseşte că Dimitrie Balica se stabilise, în 1821, pentru o vreme la Suceava, lângă Biserica Sf. Ilie21. Altă însemnare, tot a lui Balica, arată că se găsea în oraşul Bălţi, fără să ştim de când şi în ce împrejurări se stabilise aici, unde începuse din ianuarie 1843 să traducă din limba elino-grecească romanul istoric Poliodor şi Hariti pe „limba daco-romano-moldavă”. Traducerea o termină, după mărturisirile lui, în luna februarie 1848, închinându-o „marelui agă Costache Negruţi”22, pe care îl roagă să-l ajute în a o publica, fiind la mare strânsoare de mijloace financiare. Tot în acest an, găsind „un poem din vechime tipărit”, Dimitrie Balica a copiat din acesta mai multe anecdote şi istorioare morale pe care le considera „folositoare pentru giunime” şi pentru, precizează el, a nu se pierde cu „trecirea timpului”23. Mai târziu, în anii 1860-1861, îl întâlnim stabilit la Chişinău, unde, pe lângă definitivarea poeziei La ruinele cetăţii Suceava, a mai compus încă două poezii intitulate Unirii Principatelor Române. Anul 1859 şi Anul 1861, pe care le dedica lui Vasile Alecsandri, cum rezultă din scrisoarea24 pe care i-o trimite poetului cu rugămintea de fi publicate25. Din aceeaşi scrisoare aflăm că în anul 1858, deci în plină bătălie pentru Unirea Principatelor Române, Dimitrie Balica a fost în Iaşi, fără a cunoaşte motivul, dar nu a avut norocul, cum mărturiseşte el însuşi, să-l întâlnească pe marele poet.
În afara acestor date, sperând să revenim şi cu alte informaţii, atenţia asupra comisului Dimitrie Balica ne-a fost reţinută îndeosebi asupra sintagmei „daco-romano-moldavă”, folosită pentru a denumi locuitorii din spaţiul carpato-danubiano-pontic, limba şi lexicul utilizat de aceştia, pentru denumirea ţării din care provenea, precum şi a naţionalităţii sale26.
Expresia se înscrie în panoplia ideilor din prima jumătate a secolului al XIX-lea, caracteristice preocupărilor de unire ale elitei politice româneşti27. În aceeaşi măsură, diplomaţia europeană credea tot mai mult că numai organizarea Principatelor Române într-un stat tampon ar duce la rezolvarea problemei orientale.
Interesantă se pare că este îndeosebi problema apariţiei şi evoluţiei ideii de apartenenţă seculară a locuitorilor celor trei provincii româneşti la acelaşi neam, în conţinutul scrierilor băştinaşilor români de la Est de Carpaţii Orientali. Excursul nostru nu are drept obiectiv rediscutarea şi reconstituirea problemei, ci doar să definească mai exact contururile acesteia, să precizeze succesiunea etapelor istorice pentru înţelegerea mai amplă a sensului expresiei „daco-romano-moldavă”.
Grigore Ureche este, din acest punct de vedere, primul dintre cronicarii români care subliniază că cele trei ţări, Ardealul, Ţara Românească şi Moldova, s-au dezvoltat împreună în cadrul Sciţiei28, iar după cele latineşti „au fost tot un loc şi o ţară”, numită Valahia, „...că s-au tras de la un izvod”29. Afirmaţiile sunt întemeiate şi de limba pe care o vorbesc, fiindcă „graiul”, cum spunea cronicarul, deşi are lexicul îmbogăţit cu multe cuvinte din cel „al vecinilor de prin prejur”, îşi are originea în cel al „râmlenilor”, adică în „limba latinească”30.
Urmaşul său Miron Costin, având o documentaţie mai bogată şi diversificată, arată cu mai multă tărie şi precizie că „pe pământul acesta, unde sunt acum moldovenii sau valahii... şi acolo unde sunt acum ungrovlahii sau muntenii... şi în acea ţară care se numeşte acum Transilvania, au locuit în vremile vechi dacii... pentru că şi până astăzi istoricii le numesc Dacia”31, ca apoi să adauge că sub acest nume „au trăit aceste ţări” până la descălecatul lui Dragoş Vodă32.
Despre locuitorii acestei ţări, Dacia, Miron Costin notează: „Ca şi noi (moldovenii – n. C.B.) şi muntenii se numesc rumâni, ceea ce este acelaşi lucru ca romani. Şi dintre ei sunt mulţi în ţara Transilvaniei şi peste tot ţinutul Maramureşului şi al Oltului în munţi, de asemenea un ţinut al ţării Transilvaniei”33. Menţiunile celor doi cronicari arată că „rumânii” acopereau întreg spaţiul geografic locuit altădată de daci, în care munţii Carpaţi deveneau, după expresia geografului Emmanuelle de Martonne, „cei mai umani şi mai plini de istorie mută”34. Mai târziu geograful I. Conea, remarcând legătura indisolubilă dintre poporul român şi geografia sa, afirma că istoria românilor este „expresia pământului lor”35, adânc împlântată în geografia lui.
Numele de rumân/ român, care desemna locuitorii de acum ai Daciei, este „cel mai adevărat, autentic..., acest popor, susţine cronicarul, l-a păstrat întotdeauna între dânşii... până astăzi. Un alt nume ei înşişi nu au primit între dânşii niciodată”36. Denumirile date de către străini: vlahi, valahi, volohi, olahi etc. constituie o dovadă în plus că aceştia recunoşteau originea lor romană, ca a italienilor pe care îi „numesc cu acelaşi nume”37.
Cum s-a ajuns la denumirea de român ne-o spune chiar Miron Costin. El arată că între retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia Traiană (275) şi constituirea statelor medievale româneşti (începutul secolului al XIV-lea) se înregistrează mai multe evenimente majore, care au definitivat conturul teritoriului şi poporului de astăzi. Unul dintre acestea este retragerea „coloniilor lui Traian” în munţi, în special în acele locuri de unde va porni mai târziu procesul „descălecării”38. În vremea aceasta, care „a ţinut multe veacuri”39, limba a suferit unele modificări, încât nu mai semăna cu limba „latină curată”40, iar numele de roman „a devenit rumân41. Denumirile de astăzi de moldovean şi de muntean s-au format pe parcursul procesului numit descălecat şi al constituirii statelor medievale româneşti, când, spune cronicarul, „şi-au schimbat numele de rumâni... în muntean şi moldovean”, fără a remarca vreo deosebire etnică sau de limbă. După acelaşi cronicar numai cei din Ardeal, care fiind „mult mai numeroşi ca ungurii”, şi-au „păstrat neschimbat numele cel vechiŭ şi se mândresc şi azi cu numele de rumâni”42.
În baza celor susţinute de înaintaşii săi, dar şi a altor informaţii, Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin, concluzionează: „...neamul acesta”, adică al românilor, trăitor în cele trei ţări româneşti, are ca „nume dereptu şi mai vechiu” de „român, adecă râmlian de la Roma..., iară streinii den prejur le dzic vlah, de pe vloh”, cum sunt numiţi italienii43.
Până acum cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin şi Nicolae Costin au demonstrat originea romană a românilor şi a limbii lor; că s-au format în spaţiul locuit astăzi de români, adică în fostul teritoriu care în vechime îl forma Dacia. El este, totodată, singurul popor neolatin care şi-a păstrat numele de român din cel de roman.
Cuvântul român, după aprecierea lui Vasile Arvinte, ascunde „o întreagă istorie”44, el arată nu numai originea, vechimea, dar şi continuitatea poporului în spaţiul geografic aparţinător cândva dacilor. Cronicarii pomeniţi au scos în evidenţă, totodată, că românii niciodată nu s-au numit ei înşişi decât români, cum, de fapt, au subliniat şi unii străini care i-au cunoscut mai îndeaproape45. De asemenea, şi numele de vlahi, valahi, volohi, olahi etc., utilizate de străini pentru români, n-au pus vreodată la îndoială originea şi limba lor.
Cu Dimitrie Cantemir lucrurile se schimbă mult, în sensul că eruditul domn caută să introducă de data aceasta formarea poporului român în cadrul mai larg al procesului de formare al popoarelor Europei. El poate fi considerat drept cel care pune pentru prima dată într-o ecuaţie modernă formarea poporului român, care premerge apariţiei conștiinței şi naţiunii române. Pe baza izvoarelor istorice ajunge la aceeaşi concluzie ca şi înaintaşii săi, că „românii din Dachia, care astădzi sint moldovenii, muntenii şi ardelenii”, sunt singurii şi „adevăraţii moştenitori... şi cu curat singele fiilor săi”46, adică a romanilor aduşi de Traian în Dacia, în comparaţie cu celelalte popoare ale Europei. El arată că acestea din urmă, „măcar că astăzi <sunt> mari, tari şi evghenisite”, ele nu-şi pot cunoaşte „alţi părinţi... fără numai pe gothi, vandali, unni (huni – n. C.B.), sclavini”47. Şi pentru a sublinia mai mult acest lucru afirmă că Italia, patria romanilor, a cunoscut „atâta zămintitură şi amestecătură de varvari”, încât cu greu „cineva a-l cerca mult să să osteniască şi de-abiia să-l nemeriască, ca din varvari să-l poată alege”48. Istoricul domn a căutat să demonstreze că gradul de romanitate al românilor este mai mare decât al celorlalte popoare neolatine, idee preluată şi aprofundată de Şcoala Ardeleană.
Mergând pe aceeaşi linie, Dimitrie Cantemir afirmă că neamul romano-moldo-vlahilor „de-i vom căuta cea mai pre urmă vărstă (de când adecă Traian împăratul din Roma, împărătiasa cetăţilor, alegând cetăţeni romani în Dachiia i-au trecut), îl vom afla de pe anul tocmirii firii omeneşti 107 să fie început”, deci mai vechi decât celelalte popoare ale Europei al căror început îl pune de abia în secolul al V-lea, după aşezarea migratorilor49, ceea ce este şi adevărat.
Pentru urmaşii coloniştilor lui Traian din Dacia a urmat apoi o perioadă de prefaceri, de naştere a unui popor nou, ce va fi cunoscut începând cu secolul al VIII-lea sub numele de vlahi, adică români. În această perioadă s-a produs, după eruditul domn, „schimbarea sau mai adevărată tălmăcirea numelui Dachiia în Valahia”, timp în care „era supt o stăpânire şi un singur domn”50, nume sub care s-a numit „multă vreme toate trei ţărâle pomenite”51, adică Ardealul, Ţara Muntenească şi Moldova.
În vremea lui Radu Vodă Negru şi a lui Dragoş Vodă, Valahia s-a împărţit, după Dimitrie Cantemir, în două, în care „partea Valahii cea mai mare, de pe apa Moldova... s-au numit Moldova, singura Ţara Muntenească, cu numele Valahii rămăind”52.
Cele prezentate demonstrează că poporul şi limba română s-au format pe teritoriul întregului regat al Daciei, care a fost denumit de străini, înainte de constituirea statelor medievale româneşti, Valahia, denumire luată de la locuitorii ei. Numai odată cu „descălecatul” lui Radu Vodă Negru şi a lui Dragoş Vodă, ei, spre a se deosebi între dânşii, s-au numit întâi moldoveni de la râul Moldova, iar pe cei de la Sud de Carpaţii Meridionali i-au numit munteni, de la munte, iar ţara lor, Ţara Românească, păstrându-şi numele de Valahia. Străinii încă multă vreme le-au consemnat sub acest ultim nume, adăugând epitetele „mare” sau „mică”, ceea ce deseori a produs confuzii.
Dimitrie Cantemir, unul dintre cei mai erudiţi oameni de la începutul secolului al XVIII-lea, nu numai al românilor, dar şi al Europei, îşi expune întreaga sa concepţie despre caracterul unitar al locuitorilor vechii Dacii în chiar titlul lucrării sale, intitulată Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în 1717, fiind considerată una dintre scrierile sale cele mai documentate. Titlul lucrării indică dintru început că romanii „sint moşii, strămoşii noştri, ai moldovenilor, muntenilor, ardelenilor şi a tuturor, oriunde să află, ...şi limba cea părinţască (care din româniască sau lătinească iaste) nebiruit martur ne iaste”53.
Lucrările lui Miron Costin, dar şi ale lui Dimitrie Cantemir, care constituiau în lumea culturală de atunci un factor hotărâtor în formarea conştiinţei de neam, şi-au găsit ecouri şi prin cabinetele diplomatice ale marilor puteri. Ele însele erau destinate acestora, după cum afirmă chiar autorii, şi întocmite la cererea lor. „Credinţa în latinitate şi preţuirea nobleţei de origine i-au fost poporului român, susţine pe bună dreptate istoricul Gh.Platon, ajutor mântuitor în împrejurări care n-au seamăn, poate, în istoria lumii”54.
Pe fondul discuţiilor generate de dezmembrarea Imperiului Otoman, problemă anticipată încă de către Dimitrie Cantemir, care a şi scris Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului otoman, Rusia propunea în cadrul tratativelor de la Nemirov (Polonia) din 1736 ca Moldova şi Ţara Românească să fie unite într-un „stat independent sub garanţia Rusiei”55. Problema a fost reluată în 1770, motivându-se de data aceasta constituirea din cele două state româneşti extracarpatice (Moldova şi Ţara Românească) a unui „stat tampon” între cele trei mari imperii: Imperiul Habsburgic, Rusia şi Imperiul Otoman56. Fiind tenace în demersul ei, Ecaterina a II-a îi dezvăluia, doisprezece ani mai târziu, printr-o scrisoare împăratului Iosif al II-lea proiectul „de a forma din Principatele Române un stat independent, cu numele de Dacia”57. Acest proiect era inacceptabil pentru moment în judecata diplomaţiei austriece, fiindcă între graniţele Imperiului Habsburgic se aflau provincii întregi din vechea Dacie, locuită în majoritate de către români. Ca urmare, proiectul a căzut încă de la conceperea lui.
Din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea, termenul „Dacia” capătă, sub impulsul revoluţiei de la 1821, dar şi al evenimentelor ce au urmat, noi dimensiuni în sensul generării unei preocupări dominante a societăţii româneşti, cu precădere a tinerei generaţii de pe ambele părţi ale Carpaţilor, pentru unirea românilor într-un stat dacic. Atmosfera aceasta a fost surprinsă şi de către diplomatul francez Bois-le-Comte care, călătorind în Principatele Române, află de la sursele cele mai autorizate ale elitei politice româneşti că aceasta din urmă avea ca aspiraţie prioritară de a învăţa „din ce în ce mai mult poporul să se considere ca aparţinând aceleiaşi familii... de români, care e numele generic al întregii rase romano-dacice”58.
Zvonurile reconstituirii vechii Dacii stârnise o oarecare îngrijorare şi în rândul autorităţilor austriece, care a devenit evidentă prin măsurile drastice luate privitoare la toate mişcările românilor din Transilvania sau la vizitele unor confraţi de peste Carpaţi. O notă a autorităţilor din Braşov consemna, la 14/26 aprilie 1848, că „trei străini suspecţi, veniţi din Moldova şi Ţara Românească” ar fi emisari români care ar pune la cale „restabilirea regatului Daciei”59.
În preajma revoluţiei de la 1848, termenul Dacia apare tot mai frecvent, alături de cel deja generalizat de român, românesc, cum indică o serie de lucrări elaborate în această perioadă: Istorie pentru începutul românilor în Dacia a lui Petru Maior, apoi Geografia veche a Daciei, întocmită de francezul J.A.Vaillant, al cărei manuscris îl deţinea la 1844 Nicolae Bălcescu60. La acestea adăugăm apariţiile unor publicaţii, cum ar fi „Dacia literară”– în 1840, la Iaşi sub îngrijirea lui Mihail Kogălniceanu; „Magazin istoric pentru Dacia”, coeditat la Bucureşti de către Bălcescu şi Laurian la 1845; la care înscriem şi proiectul unei foi intitulate „Dacia veche şi nouă”, lansat în 1835 de inginerul din oraşul nou Severin, Alexandru Popovici.
În paginile acestor publicaţii apar colaboratori români de pretutindeni, nu numai din cele două Principate Române, dar, mai ales, din Transilvania, prezenţă semnificativă în prevestirea penumbrelor întrevăzute peste marginile cele mai depărtate ale pământului românesc. Tot aici au venit, în contextul înfiinţării prin Regulamentele Organice a mai multor şcoli după tipar european, unii ardeleni, precum Aron Florian, Ioan Maiorescu, August Treboniu Laurian, Papiu Ilarian, Simion Bărnuţiu ş.a.
În deceniile patru şi cinci ale secolului al XIX-lea, s-au produs mutaţii vizibile în mentalul societăţii româneşti, când succesele culturale se transformă în manifestări politice, în care un rol principal l-a avut Ion Ghica. Acesta a publicat în limba franceză, în 1838, broşura intitulată Poids de la Moldavie dans la question d’Orient, susţinând, totodată, o serie de conferinţe la Academia Mihăileană despre promovarea ideii unităţii românilor.
Toate acestea converg în a demonstra transformările care s-au produs la nivelul mentalului românilor, pornind de la sădirea convingerii mai întâi a principiului unităţii culturale, pus în evidenţă de limbă, origine, obiceiuri, tradiţii etc., proces desfăşurat în cadrul vechiului teritoriu al statului dac, fără de care nu se putea impune, apoi, cel al unităţii politice de România.
În acest curent al promovării unităţii româneşti nu putea să nu se integreze şi românii din Basarabia rusificată, care formau majoritatea populaţiei şi care cu greu se puteau desprinde de cei din dreapta Prutului, legându-i o istorie întreagă. Chiar unii savanţi ruşi, între care R.A. Budagov, recunoşteau „unitatea limbii pe care o vorbeau muntenii, moldovenii, bucovinenii etc.”61.
Încercările autorităţilor ţariste de a impune prin legea din 1818, prin Aşezământul din 1828 şi prin alte asemenea acte denumirea de „limbă moldovenească”, în locul celei de română, n-a făcut decât să întărească conştiinţa apartenenţei locuitorilor dintre Prut şi Nistru şi mai mult la Moldova medievală a lui Ştefan cel Mare. Nimeni n-a putut să şteargă de-a lungul anilor din memoria generaţiilor amintirile şi faptele marelui domn, apartenenţa la Ţara Moldovei, iar prin aceasta la întregul neam românesc.
Un rol important, oricât de controversat, l-a avut, ca şi confratele său bucovinean episcopul Dositei Herescu62, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Prin intervenţiile făcute la autorităţile ruseşti, acesta a reuşit să înfiinţeze, în 1813, pentru instruirea copiilor preoţilor şi slujitorilor bisericii, Seminarul teologic de la Chişinău. În adresa de motivare către Sinodul rusesc, din 4 noiembrie 1812, mitropolitul Gavriil justifica necesitatea acestui locaş de învăţământ nu numai pentru învăţarea limbii ruseşti, ca limbă „a stăpânirii”, cât şi, în principal, pentru însuşirea limbii „naţionale moldoveneşti”, ca „să poată propovădui poporului cuvântul lui Dumnezeu”, precum şi, îndeosebi, „acea latinească, fiindcă din ea se trage şi se poate îmbogăţi acea naţională”63. Erau argumente redutabile în faţa cărora autorităţile ruseşti n-au putut să nu cedeze. Chiar dacă ar fi să luăm în consideraţie numai această din urmă atitudine a înaltului ierarh român, în ciuda colaboraţionismului său cu autorităţile ruseşti, ar fi suficient pentru a nu-i imputa că şi-a trădat poporul, limba şi, mai ales, originea sa română. Mai mult, el propune ca Episcopiei Chişinăului să-i fie alipită o parte din Episcopia Ecaterinoslavului, anume regiunea Ociacovului, care era locuită de români, greci, bulgari şi de foarte puţini ruşi64.
În teritoriul dintre Prut şi Nistru, intrat în stăpânirea Rusiei, unde a căutat să impună în administraţie limba rusă, noile autorităţi s-au văzut neputincioase în îndeplinirea atribuţiilor, fiindcă marea majoritate a populaţiei era vorbitoare şi cunoscătoare de limba română. În faţa acestei situaţii, guvernatorul civil Pavel Ivanovici Fedorov a fost nevoit să permită din 1836, în ciuda instrucţiunilor de la Petersburg, folosirea limbii române în instituţiile statului. Cu un an înainte convenise să admită introducerea limbii române ca obiect de studiu la Liceul de băieţi din Chişinău, iar din 1840 şi în şcolile din judeţul cu acelaşi nume, pentru ca din 1842 să extindă această opţiune pentru şcolile din judeţele Hotin şi Bălţi.
Apartenenţa locuitorilor dintre Prut şi Nistru la comunitatea românească n-a fost niciodată abandonată ci, din contră, ea a continuat să fie în permanenţă prezentă prin publicarea neîntreruptă a unor lucrări şi manuale în limba română65. Multe dintre acestea conţin în titlurile lor etnonimele vlaho-moldav66 sau daco-romano-moldav. Acesta din urmă se întâlneşte, după cunoştinţele mele, doar în Cuvântul lui Dimitrie Balica adresat tinerilor, care prefaţa traducerea romanului Heliodor şi Hariti67. Folosirea numelui daco-romano-moldav chiar şi numai de către o singură persoană demonstrează că ideea unităţii politice pătrunsese adânc şi în rândul basarabenilor, dacă ne gândim că totuşi traducătorul romanului greco-elin aparţinea unui grup cu preocupări intelectuale, deşi nu se înscria la nivelul elitelor. Existenţa denominativului sugerează faptul că în vorbirea curentă, cu siguranţă şi în mediul elitelor româneşti, era utilizată în mod frecvent. Ea prezintă, totodată, gradul până la care ajunseseră prefacerile la nivelul conştiinţei înregistrate de societatea românească la acea vreme. Expresia daco-romano-moldav indică, pe de o parte, că Ţara Moldovei şi locuitorii ei aparţineau unei formaţiuni politice mult mai mari, numită Dacia, care fusese cucerită de Traian şi colonizată cu romani. Mai mult, aceasta din urmă, pe lângă faptul că trezea sentimentul apartenenţei locuitorilor de la Est de Carpaţi la marea familie română, ea atrăgea atenţia asupra Europei, ceea ce a înlesnit înmugurirea în mintea politicienilor de atunci a ideii şi posibilităţii de creare a unui singur stat al acestei naţiuni.
În concluzie, demersul nostru s-a dorit a arăta cum s-a format şi a evoluat în mentalul românilor ideea că moldovenii, muntenii, ardelenii au aceeaşi origine romană şi sunt cunoscuţi de străini sub numele general de vlahi, cu variantele date de limba şi pronunţia străină, că vorbesc aceeaşi limbă, la care ar trebui să mai adăugăm aceleaşi tradiţii, obiceiuri, religie etc. Că ideea existenţei unei mari familii a românilor a pornit de la lupta cronicarilor de a arăta atât confraţilor lor, cât şi europenilor că moldovenii nu sunt singurii români, că la fel ca ei sunt şi muntenii şi ardelenii, că toţi au făcut parte dintru început din același neam, care numai odată cu „decălecarea” şi-au dat între ei nume diferite, spre a se deosebi unii de alţii în funcţie de locurile unde erau stabiliţi. Pentru a întări cele afirmate de cronicarii noştri, redăm un citat al unui cronicar sas, Johann Filstich, cu studii universitare, bun cunoscător al românilor, trăitor printre aceştia, care a şi scris în vremea lui Dimitrie Cantemir lucrarea Încercare de istorie românească68. Iată ce spune autorul: „Moldovenii nu se deosebesc de munteni decât prin nume, întrucât sunt de aceeaşi stirpe, având acelaşi grai, credinţă şi port, nedeosebindu-se decât prin lucruri pe care vecinii lor leşi cată a le schimba”69. Numai vremurile şi împrejurările politice au făcut şi fac încă şi astăzi, în ciuda adevărului istoric, să se adâncească artificial, cum sugera clar Johann Filstich, speculând slăbiciunile oamenilor, aşa-zisele deosebiri dintre aceştia.
 
Note
1 „Convorbiri literare”, 1912; vezi şi Alexandru Lapedatu, Un mănunchi de cercetări istorice, 1915, p. 121-124.
2 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I.
3 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi note de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1955, p. 200.
4 Gh. Ghibănescu, Buzeştii – Balica – Catargieştii, în „Arhiva”, XXIX, 1912, nr. 1, p. 106-108;Alexandru I. Gonţa, Mănăstirea Balica din Iaşi – o ctitorie din veacul al XVI-lea a boierilor Buzeşti din Ţara Românească, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XI (1964), nr. 5-6, p. 278-280; Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, p. 291-292; Ştefan S. Gorovei, Nepoţii Balicăi, săminţenia Movileştilor, în „Arhiva Genealogică”, I (IV), 1994, p.3-4, p. 124; Maria Magdalena Székely, Boieri hicleni şi înrudirile lor, în „Arhiva Genealogică”, I (IV), 1994, nr.1-2, p.224.
5 Constantin Rezachevici, Privilegii de indigenat polon acordate locuitorilor din Ţările Române, în „RdI”, 28, 1975, nr. 7, p. 1095-1098; idem, Indigenatul polon – o formă însemnată de integrare a nobilimii româneşti în cea europeană în Evul Mediu, în „Arhiva Genealogică”, III (IV), 1996, nr.3-4 p. 215; Ştefan S. Gorovei, Steme moldoveneşti augmentate în Polonia, în „Arhiva Genealogică”, II (VII), 1998, nr. 1-2, p. 310.
6 Ibidem.
7 Ştefan S. Gorovei, Nepoţii Balicăi, săminţenia Movileştilor, în „Arhiva Genealogică”, I (IV), 1994, p. 3-4, p.126-130.
8 Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 278-280; Nicolae Stoicescu, op. cit, p. 340-341; Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, ediţie cu introducere, note, indici şi glose alcătuită de Corneliu Istrati, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, p. 546.
9 Constantin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi Note, publicată de Gh. Ghibănescu, Iaşi, 1892, p. 30.
10 Documenta Romaniae Historica, A, vol. XVIII, doc. nr.374.
11 Ibidem, vol. XXVI. Doc. nr. 382.
12 Ibidem, XXVII, doc. nr. 66 şi XXVIII, doc. nr. 491 şi 558.
13 Catalogul documentelor moldoveneşti. Supliment I, 1975.
14 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. IV, doc.nr. 339 şi 343.
15 Ibidem, doc. nr. 408
16 Ibidem, vol. VI, doc. nr. 53.
17 Ibidem, doc. nr. 280.
18 Biblioteca Academiei Române, ms. rom. nr. 8, f. 21.
19 Ibidem, f. 26.
20 Biblioteca Academiei Române (prescurtat BAR), ms. rom. nr. 3128, 4156 şi 5041.
21 BAR, ms. rom. nr. 5041, care are filele nenumerotate.
22 BAR, ms. rom. nr. 4156, f. 1r-v – 2r.
23 BAR, ms. rom. nr., 3128, f. 1r-v.
24 BAR, ms. rom. nr. 5041.
25 Pentru că nu au valoare poetică ele nu au fost niciodată publicate. De asemenea, nu se cunoaşte nici dacă „marele trubadur” i-a răspuns la scrisoarea care însoţea poeziile lui Dimitrie Balica.
26 BAR, ms. rom. Nr. 4156, f. 1r, f. 3r, f. 4r-v.
27 Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională (1834-1849), Bucureşti, 1967.
28 „Sţitia sau Schithia, pre limba slovenească... coprinde loc mult, nu numai a nostru (adică Ţara Moldovei– n.C.B.), ce închide şi Ardealul şi Ţara Muntenească şi câmpii peste Nistru, de coprinde o parte mare şi de Ţara Leşească” (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1955, p. 59).
29 Ibidem, p. 60.
30 Ibidem, p. 61.
31 Miron Costin, Opere. Ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 203.
32 Ibidem, p. 261.
33 Ibidem, p. 204.
34 Em. De Martonne, La nouvelle Roumanie dans la nouvelle Europe, Bucarest, 1922, p. 19.
35 I. Conea, Geografie şi istorie românească, Colecţia „Luceafărul”, Bucureşti, p. 42.
36 Miron Costin, op. cit., p. 207.
37 Ibidem, p. 208.
38 Ibidem, p. 206, 225-227.
39 Ibidem, p. 206.
40 Ibidem.
41 Ibidem.
42 Ibidem, p. 229.
43 Nicolae Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi de la 1709 la 1711, Iaşi, 1976, p.55.
44 Vasile Arvinte, Numele etnic Român şi crearea statului naţional România, în „Cronica”, nr. 27 (544), an. XI, 2 iulie 1976.
45 Călători străini despre ţările române, vol. I, p. 322.
46 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, în idem, Opere. Texte, cronologie, glosar, referinţe critice şi introducere, Stela Toma, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 886-887.
47 Ibidem, p. 882.
48 Ibidem.
49 Ibidem, p. 883-884.
50 Ibidem, p. 1221.
51 Ibidem.
52 Ibidem, p. 1229.
53 Ibidem, p. 987.
54 Gh. Platon, Ideea Daco-României în conştiinţa generaţiei de la 1848. Geneză şi continuitate, în „AIIA – Iaşi, XIV, 1977, p. 335.
55 Veniamin Ciobanu, 1699-1815, în România în relaţiile internaţionale. 1699-1939, Iaşi, 1980, p. 30.
56 Ibidem, p. 38.
57 Ibidem, p. 46.
58 N. Iorga, Dezvoltarea ideii unităţii politice a românilor, Bucureşti, 1915, p. 48.
59 Istoria românilor, vol. VII, tom. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 21.
60 Cornelia Bodea, op. cit., p. 36.
61 R.A. Budagov, Vivat, crescat, floreat, în „Limba Română”, Chişinău, 1991, nr. 1, p. 3.
62 Episcopul Dositei Herescu, perceput de autorităţile habsburgice ca un om şi funcţionar ecleziastic devotat intereselor Curţii imperiale, a încercat să încadreze clerul bucovinean în structurile instituţionale imperiale cu cât mai puţine prejudicii în planul religios ortodox şi naţional. Vezi teza de doctorat Mitropolia Bucovinei şi rolul ei cultural-naţional (1880-1920), elaborată de Simina-Octavia (Iftimiu) Stan, 2012.
63 Cf. Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia, p.38.
64 Ibidem, p 39.
65 Vezi Mihail Zamfira, Limba română în scrieri parenetice din Basarabia (1812-1865), Bucureşti, 2001.
66 La 1840 I. Hinculov tipărea în limba rusă o gramatică vlaho-moldovenească (Cf. M. Zamfira, op. cit., p. IX): în acelaşi an Ion Hâncu, probabil un urmaş al sărdarului Mihalcea Hâncu de Orhei, a publicat lucrările: Adunare de scrieri şi traduceri în proză şi viersuri pentru exerciţii în limba valaho-moldavă... şi Schiţarea regulelor gramaticei valaho-moldave, iar în 1847 Concluzii de gramatică valaho-moldavă (Gh. Bezviconi, Profiluri de ieri şi azi, p.177-178).
67 BAR, ms. rom. Nr. 4156, 3r-4v.
68 Johann Filstich, Încercare de istorie românească. Studiu introductiv, ediţia textului şi note de Adolf Armbruster. Traducere de Radu Constantinescu, Bucureşti, 1979.
69 Ibidem, p. 39-41.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog