Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

TEATRU

Tancul lui Brad P.

Irina NECHIT

Alte articole de
Irina NECHIT
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Piesă consacrată războiului de pe Nistru din 1992, scrisă în cadrul proiectului „Manifestul teatrului cruzimii, citit de Smirnov”
 
Personaje:
Telejurnalista
Regizorul TV
Pavel, toboşar, fost combatant
Alexandru, fost combatant
Doctorul
Kravcenko, martor al unui caz de tortură din timpul războiului de pe Nistru
Eleonora, fost agent al serviciilor secrete din Chişinău
Maria, văduvă de război
Zina, mama unui băiat ce a călcat pe mină
Antonina, fiica unui dispărut
Cazacul-actor
Brad P.
Moartea
Lebădoiul Negru
Tiranul
Nora Tiranului
Zubakov, gardist de la Tiraspol
Pirojkov, gardist
Ministrul anonim
 
PARTEA I
MALUL DREPT
 
Prolog
Tiranul traversează scena cântând la saxofon. Tiranul seamănă cu Smirnov.
 
Scena 1
Un studio la televiziune. Se filmează o emisiune despre războiul de pe Nistru din 1992.
TELEJURNALISTA: A ajuns! Începem cu el.
REGIZORUL TV: Cum îl cheamă?
TELEJURNALISTA: Pavel.
REGIZORUL TV: De unde-i?
TELEJURNALISTA: Din Cocieri. Cânta în fanfara satului.
REGIZORUL TV: Cum cânta? Ce cânta?
TELEJURNALISTA: Bătea toba.
REGIZORUL TV: De ce l-ai chemat dacă bătea toba? Trebuia să chemi un combatant sau un poliţist. De ce-ai chemat un toboşar?
TELEJURNALISTA: El conducea fanfara. La Cocieri toţi oamenii ucişi de soldaţii lui Smirnov erau înmormântaţi cu fanfară. Îi îngropau cu muzică. Din principiu.
REGIZORUL TV: Oho! Din principiu.
 
Scena 2
Intră Moartea. Ea bate toba. Se opreşte într-un ungher.
REGIZORUL TV: Ai auzit?
TELEJURNALISTA: Ce să aud?
REGIZORUL TV: O tobă.
TELEJURNALISTA: Ce tobă?
REGIZORUL TV: Cineva a bătut toba.
TELEJURNALISTA: Când? Unde?
REGIZORUL TV: Undeva în coridor. Sau afară. Chiar n-ai auzit?
TELEJURNALISTA: Nu. Poate că în studioul cel mare se filmează un concert de muzică populară.
REGIZORUL TV: Nu era muzică populară. Domnule Pavel, intraţi! Luaţi loc.
 
Scena 3
Pavel se aşază la o masă pe care e pusă o vază. În vază e o floare.
REGIZORUL TV: Uitaţi-vă la mine... Sau la colega mea. Noi filmăm, iar dumneavoastră vorbiţi.
TELEJURNALISTA: Nu vă temeţi de camera de filmat. Vorbiţi liber.
PAVEL: Nu mă tem.
REGIZORUL TV: Perfect. Începem!
PAVEL: Eu am învăţat singur să cânt la tobă. Pot cânta şi la tobă mare, şi la tobă mică. Până în 1992 eram conducătorul fanfarei de la casa de cultură din Cocieri.
Din primele zile ale războiului au început să fie omorâţi oameni în Cocieri. Chiar pe 2 martie a ieşit de la unitatea militară rusească un BTR. Seamănă cu un tanc, dar nu e tanc. BTR-ul mergea cu viteză prin sat şi împuşca cu mitraliera în toate direcţiile. Atunci au fost ucişi câţiva oameni şi răniţi mai mulţi.
Noi nu ne puteam apăra, aveam doar un automat Kalaşnikov la 20 de bărbaţi. Dar am hotărât să-i petrecem cu onoare pe toţi morţii la cimitir. Îi petreceam cu fanfara. În fanfară eram vreo nouă muzicanţi. Uneori se întâmpla că separatiştii începeau să împuşte în timpul înmormântării. Erau şi atacuri cu minomioate.
TELEJURNALISTA: Stop! Cum e minomiot în limba română?
REGIZORUL TV: Aruncător de mine.
TELEJURNALISTA: Continuaţi, vă rog. Nu spuneţi minomiot, ci aruncător de mine.
PAVEL: Ei trăgeau cu... aruncă-, aruncă-ă-ă-ă, aruncătoare de mine. Iar noi ne împrăştiam ca găinile. Care se ascundea după o cruce, care după un monument, care în iarbă.
După ce împuşcăturile încetau, noi ieşeam din ascunziş şi cântam mai departe. Bine că în cimitirul nostru nu erau mine. Dar cimitirul din Corjova era minat, oamenii îşi îngropau morţii în grădină.
Acum nu mai avem fanfară la Cocieri. Trompetistul a murit, clarinetistul a murit, trombonistul a murit. Mai mulţi muzicanţi au murit.
Participanţii la războiul de pe Nistru nu au de lucru în sat. 9 combatanţi s-au sinucis. N-au rezistat psihic. S-au spânzurat. Mulţi au plecat peste hotare. Din 700 de combatanţi, 150 au murit.
Eu am rămas fără legitimaţie de combatant. Nu primesc nici un ajutor, trăiesc din pensie. Dar în ziua de azi pensia nu-ţi ajunge nici de sicriu... Chişinăul a uitat de noi. Ne simţim acolo izolaţi, ca pe o insulă. De jur împrejur militari, poliţie, miliţie, vameşi, grăniceri, patrule, soldaţi, pacificatori, carabinieri...
REGIZORUL TV: De ce v-aţi oprit? Vorbiţi mai departe.
PAVEL: Nu mai pot. În odaia asta mai este cineva.
REGIZORUL TV: Sunt eu şi colega. Şi operatorul.
PAVEL: Mai e cineva în spatele meu.
TELEJURNALISTA: Nu e nimeni în spatele dumneavoastră. Întoarceţi-vă capul şi-o să vedeţi că nu-i nimeni.
PAVEL: Nu, nu vreau să-mi întorc capul. Eu v-am spus tot ce-am avut de spus.
TELEJURNALISTA: Plecaţi? Atât de repede?... Nu, nu pe-acolo! Ieşirea e dincolo... Domnule Pavel, dumneavoastră aţi bătut toba pe coridor?
PAVEL: Ce tobă? Eu n-am venit cu toba. Am lăsat-o la Cocieri.
REGIZORUL TV: Da? Am crezut că aţi adus-o... m-da... mi s-a părut... La revedere, domnule Pavel.
Domnul Pavel iese.
 
Scena 4
TELEJURNALISTA: Ai citit ziarul? Uite-aici! Uite ce scrie!
REGIZORUL TV: Ce scrie?
TELEJURNALISTA: Brad P. şi-a cumpărat un tanc.
REGIZORUL TV: Un tanc? Ho-ho!
TELEJURNALISTA: Ascultă. (Citeşte ştirea din ziar.) „Actorul american Brad P. şi-a cumpărat la Budapesta un tanc din perioada sovietică. În timpul filmărilor pentru pelicula „World War Z”, Brad P. şi-a cumpărat un tanc de tip T-54. Acesta va fi transportat până la locuinţa din Los Angeles a actorului. Are 36 de tone şi a fost produs în serie din 1947, devenind principalul model de tanc al armatei sovietice”.
REGIZORUL TV: Asta-i lipsea lui Brad P. O jucărie de 36 de tone.
TELEJURNALISTA: Tu când o să-ţi cumperi un tanc?
REGIZORUL TV: Unde să-l pun? La balcon?
TELEJURNALISTA: Mare jigodie Brad P.
Moartea bate toba.
REGIZORUL TV: Ai auzit?
TELEJURNALISTA: Ce să aud?
REGIZORUL TV: Toba!
TELEJURNALISTA: Ce tobă, domnule? Toboşarul a plecat.
REGIZORUL TV: Bun. Poate mie îmi bubuie ceva în urechi.
TELEJURNALISTA (sună la telefonul mobil): Alo! A venit? Domnul Alexandru din Coşniţa a venit!
REGIZORUL TV: Intraţi, domnule Alexandru, intraţi.
 
Scena 5
Intră Alexandru, fost combatant din Coşniţa.
TELEJURNALISTA: Bună ziua. Vă rog, luaţi loc.
REGIZORUL TV: Doriţi un ceai?
ALEXANDRU: Nu.
REGIZORUL TV: O cafea?
ALEXANDRU: Nu.
REGIZORUL TV: Perfect. Începem...
TELEJURNALISTA: Povestiţi-ne despre 1992.
REGIZORUL TV: Vorbiţi liber. Spuneţi tot ce ştiţi.
ALEXANDRU:Până la 1992 eu am lucrat poliţist la Dubăsari. La începutul războiului am luptat mai întâi la Cocieri. În primele zile eram total dezarmaţi. Pe urmă am primit fiecare câte un automat Kalaşnikov şi zece magazii. Am organizat mai multe posturi, ca să nu le permitem separatiştilor să ocupe satele Cocieri, Molovata, Molovata Nouă, Doroţcaia, Pohrebea, Coşniţa, Pârâta.
TELEJURNALISTA: Ce înseamnă un post?
ALEXANDRU: Mai multe blocuri de beton puse unul peste altul. După blocuri stăteam noi. Separatiştii ne atacau cu maşini blindate BTR şi cu mitraliere. Prima dată un BTR s-a apropiat la vreo 70 de metri. Noi aveam doar câteva sticle cu cocteil Molotov. Dar cum să arunci un cocteil Molotov tocmai la 70 de metri distanţă? Gloanţele şuierau peste tot, treceau printre blocurile de beton. Câţiva băieţi au fost ucişi chiar în faţa mea...
REGIZORUL TV: Vă rog, uitaţi-vă la colega mea. Nu vă lăsaţi capul în jos.
TELEJURNALISTA: Continuaţi, vă rog.
ALEXANDRU: În vremea aceea prin satele de pe malul stâng al Nistrului umblau liberi cazacii. Erau înarmaţi până-n dinţi. Într-o zi, pe la ora şapte dimineaţa, ne-am ciocnit cu un grup de cazaci care veniseră până la marginea satului Cocieri cu un autobuz. Erau vreo treizeci, toţi beţi. Au început a împuşca în noi şi noi împuşcam în ei. Atunci din partea noastră a fost ucis un băiat din Bălţi. L-au nimerit drept în inimă.
TELEJURNALISTA: Cum arată un cazac?
ALEXANDRU: E om ca şi noi, doar că poartă uniformă de cazac, cu medalii de-ale lor, cu Crucea Gheorghievski la piept. Într-o zi a fost arestat un cazac în grad de locotenent. L-au prins la Corjova băieţii din grupul „Burunducii”. Cazacul locotenent avea epoleţi aurii şi trei Cruci Gheorghievscki la piept. Era foarte tânăr, de vreo 20 de ani. Cine ştie de unde luase Gheorghievsckie ale lui.
TELEJURNALISTA: Aha... Dar cine erau „Burunducii”?
ALEXANDRU: În detaşamentul „Burunducii” erau băieţi din Cocieri, Corjova, Coşniţa, de 15-16 ani. Erau un fel de cercetaşi, cunoşteau foarte bine locurile, ştiau fiecare râpă, cărare, pădurice. A mai luptat în nouăzeci şi doi şi grupul „Scorpionii”.
TELEJURNALISTA: „Scorpionii”?! De ce se numeau „Scorpionii”?
ALEXANDRU: Pe atunci erau la modă nişte muzicanţi din Germania...
REGIZORUL TV: „Scorpions”!
TELEJURNALISTA: Vă place muzica formaţiei „Scorpions”?
ALEXANDRU: Nu prea. Mie îmi plac cântecele lui Nicolae Sulac... Pot să vă cânt unul...
 
Scena 6
Alexandru cântă o bucată din „Tinereţe-tinereţe” de Nicolae Sulac.
ALEXANDRU (cântă): „Tinereţe, tinereţe / te sileşti la bătrineţe, / eu vreau sa te ţin pe loc, / da tu fugi parcă-ţi dau foc. / Aşa-i viaţa omului, / ca şi floarea teiului / în bătaia vântului/ iaca este, iaca nu-i”.
TELEJURNALISTA: De-ajuns! Vă rog, opriţi-vă. Nu avem timp de cântece.
REGIZORUL (către colegă): Întreabă-l de Coşniţa.
ALEXANDRU: La Coşniţa era grav, se împuşca din tunuri şi blindate. Ştabul se afla în clădirea Fabricii de conserve. Aici ne odihneam şi luam masa. Dimineaţa ne dădeau caşă, ceai, pâine, unt, la amiază borş, felul doi şi compot.
TELEJURNALISTA: Când au fost cele mai grele lupte pe platoul Coşniţa?
ALEXANDRU: Cele mai mari lupte au început în luna mai 1992. Să vă povestesc de noaptea de 9 spre 10 mai. Atunci am fost trimis într-o misiune specială. Lângă satul Dzerjinski era o carieră de piatră. Acolo se aflau două maşini militare „Ural” cu instalaţii „Grad”, care lansau rachete.
Eram un grup de vreo 10-15 băieţi, eu am fost numit conducătorul grupului. Trebuia să trecem printr-un câmp minat, între Pohrebea şi Dzerjinski. Ştiam că e minat.
Taman în noaptea ceea era lună, se vedea foarte bine. Înainte mergea un băiat cu un Kalaşnicov de un calibru mai mare. După el, la o anumită distanţă, mergeam noi, cu un aruncător de grenade. Am respectat strict o regulă – să mergem exact pe urma de şenilă a tractorului ce mersese ziua spre cariera de piatră.
La lumina lunii se vedea clar urma de şenilă. Dacă am fi observat că e săpată această urmă, înseamnă că e pericol – acolo putea fi pusă o mină. Am mers spre Dzerjinski pe urma de şenilă, am ajuns cu bine. Am găsit maşinile „Ural”. Noaptea ele nu erau păzite de nimeni. Le-am aruncat în aer şi ne-am pornit înapoi spre Coşniţa.
Dar poate că, de bucurie, am fost mai puţin atenţi la întoarcere. Când eram aproape să ieşim din câmpul minat, colegul Ghena, care mergea din urma mea, şi-a pus mâna pe umărul meu, vrând să-mi spună ceva la ureche. Într-o clipă de neatenţie, el a călcat cu vreo douăzeci de centimetri alături de urma de şenilă, iar acolo era îngropată o mină. A răsunat o explozie.
Am auzit un vuiet în cap, nu mai ştiu ce era cu mine. Iar Ghena striga „ce-i cu piciorul meu, am picior?”. Băieţii i-au spus „este piciorul, este!”. El a pipăit cu mâna şi a înjurat. Nu mai avea picior.
Eu am început a mă rostogoli, îmi căutam automatul. „Lasă automatul”, îmi ziceau băieţii. „Nu, eu automatul nu-l las, că pot să stau la închisoare”. Până la urmă, am găsit automatul şi am mers pe jos o jumătate de kilometru.
Apoi pe mine şi pe Ghena ne-a luat o maşină şi ne-a dus la spitalul de urgenţă din Chişinău. Sângele curgea şuvoi din mine, iar un doctor bombănea că din cauza noastră nu se poate duce la vilă. El zicea „la dace”.
Eram grav rănit la piept, la faţă, la piciorul drept, la piciorul stâng... Mi-au rămas mai multe schije în corp... Şi aici am o schijă, sub barbă... (arată cu un gest sub barbă).
TELEJURNALISTA: Domnule Alexandru, noi am vrea să ştim ce fel de mine foloseau separatiştii.
ALEXANDRU: Tot felul de mine. Erau mine împotriva armatei terestre şi mine de marca MON-100. Mina MON-100 e mare ca o farfurie şi are 2 kilograme de trotil.
Erau şi mine antitanc, pe câmpuri. O mină antitanc e umplută cu 8 kilograme de trotil. Dacă nimereşti pe ea, nu rămâne nici farş...
TELEJURNALISTA: Staţi puţin! „Farş”?
REGIZORUL TV: Carne tocată.
ALEXANDRU: Noi nu ziceam „carne tocată”. Ziceam „farş”.
TELEJURNALISTA: Vă rog, emisiunea aceasta va fi transmisă la televizor. O s-o vadă toată ţara. Să nu ne facem de râs. Vă rog, spuneţi „carne tocată”.
ALEXANDRU: Dacă nimereşti pe o mină antitanc, nu rămâne nici carne tocată.
REGIZORUL TV: Sună ca dracu’!
TELEJURNALISTA: Lasă, domnule! E OK! Mergem mai departe.
ALEXANDRU: Gardiştii au pus şi mine mai mici... Minele mici explodează când asupra lor apasă o greutate de 250 de grame. Am găsit capre moarte şi iepuri explodaţi. Un iepure când calcă pe o astfel de mină, sare în aer.
TELEJURNALISTA: Continuaţi, vă rog.
ALEXANDRU: Eu până azi nu am legitimaţie de combatant. Cei care au legitimaţii, primesc 15 lei compensaţie la gaz şi 17 lei pentru electricitate.
TELEJURNALISTA: De ce v-aţi oprit?
ALEXANDRU: Mi-au îngheţat picioarele. Nu mai pot...
REGIZORUL TV: Dar aici în studio e foarte cald!
ALEXANDRU: Din ungherul acela vine frig. Parcă-i deschisă o uşă...
REGIZORUL TV: Nu-i nicio uşă acolo...
ALEXANDRU: Mă trage curentul... Mă scuzaţi... Am înţepenit de frig... Eu mă duc... La revedere.(Alexandru iese în grabă.)
TELEJURNALISTA: La revedere. (Către regizor.) Las-că avem destul material cu el... Următorul! Să vină următorul!
 
Scena 7
Intră doctorul.
REGIZORUL TV: Bună ziua! Vă mulţumim că aţi venit.
TELEJURNALISTA: Luaţi loc, domnule doctor. Spuneţi-ne tot ce vă amintiţi despre primăvara lui 1992.
REGIZORUL TV: Doriţi un ceai, domnule doctor?
DOCTORUL: Nu.
REGIZORUL TV: O cafea?
DOCTORUL: Nu, eu mi-am adus o sticlă de apă. O să beau apă.
REGIZORUL TV: Perfect!
TELEJURNALISTA: Vă ascultăm.
REGIZORUL TV: Camera! Lucrăm!
DOCTORUL: Ţin minte un caz... Un locotenent de poliţie a fost adus la spital cu mâna stângă total dezmembrată. Nu avea carne pe ea. S-au păstrat doar oasele, nervul principal, artera şi vena. S-au mai păstrat şi degetuţele, putea să le mişte. Eu i-am propus exarticularea întregului braţ, din umăr. El nu a răspuns, fiindcă era în stare de şoc. I-am exarticulat braţul...
TELEJURNALISTA: Ce-aţi făcut?
DOCTORUL: I-am amputat braţul. Dacă nu i-l tăiam, întregul organism avea să se infecteze şi omul avea să moară. Avea 25 de ani, a fost rănit la Coşniţa, în aprilie.
TELEJURNALISTA: Dar în martie? Ce ţineţi minte din martie?
DOCTORUL: În martie erau aduşi la spitalul de urgenţă din Chişinău voluntari din sate, răniţi. Eu le ziceam „sneguraşii”.
TELEJURNALISTA: De ce „sneguraşii”?
DOCTORUL: Aşa le ziceam eu. Erau gălăgioşi, se îmbătau, făceau scandal, unii săreau la bătaie. Era un fel de adunătură.
Apoi au început să vină oameni serioşi. Nu se plângeau. Tăceau şi răbdau. N-am auzit de la răniţi să le pară rău că s-au dus la război. Ei s-au dus să-şi apere ţara.
Biroul meu de la etajul patru era plin cu automate, grenade, gloanţe, cartuşe. Armele băieţilor erau lăsate în birou, pe urmă şi le luau înapoi. Mulţi cereau să le dau gloanţele extirpate din corpul lor. Cele mai grele erau fracturile deschise, provocate de arme de foc. Energia glontelui care trece prin os e cumplită, fărâmă tot.
În iunie 1992 au început să aducă băieţi foarte tineri, grav răniţi, schilodiţi. Abia înrolaţi în rândurile Armatei Moldovei, au fost duşi imediat pe front. Nu au trecut niciun fel de instrucţie militară, dar au fost duşi pe pod la Bender. Tancurile Armatei a 14-a au mers peste ei şi i-au strivit, i-au făcut terci. Băieţii aceia au fost folosiţi drept carne de tun. Erau nişte copii de 17-18 ani, strigau „mama” şi „tata”, iar afară plângeau părinţii lor. Erau şi tineri cu faţa rănită, fără bucăţi de urechi, fără buze, fără nas, cu enucleaţie...
TELEJURNALISTA: Enu-u-u-u...?
DOCTORUL: Enucleaţie. Scoaterea din orbite a ochilor... Zi şi noapte eram în sala de operaţii. M-am deprins cu mirosul de sânge, eram ca un lup. După o noapte de operaţii, spre dimineaţă nu mai simţeam mirosul de sânge...
Moartea începe să bată toba.
DOCTORUL: Aţi auzit?
REGIZORUL TV: Ce să auzim?
DOCTORUL: Cineva bate toba.
REGIZORUL TV: Eu nu aud nimic.
TELEJURNALISTA: Nici eu nu aud nimic.
DOCTORUL : Scuzaţi-mă, am tensiunea ridicată. Hipertonie... Trebuie să iau nişte pastile. Am plecat... La revedere.(Doctorul iese.)
TELEJURNALISTA: La revedere.
REGIZORUL TV: Ia să mă duc să văd... Poate a început festivalul toboşarilor?
TELEJURNALISTA: Prostii! Numai la festivaluri te gândeşti. Ştii cât mai avem de lucru? Cheamă-l pe Kravcenko.
REGIZORUL TV: Domnule Kravcenko, vă rog, intraţi. Aşezaţi-vă.
 
Scena 8
Kravcenko ia loc în faţa camerei de filmat.
REGIZORUL TV: Putem să începem? Perfect.
KRAVCENKO: Am văzut cum Kostenko, împreună cu nişte soldaţi, l-au bătut pe poliţistul Valentin Purice, care căzuse prizonier la Bender. Kostenko era şeful cazarmei ruseşti din Bender.
Oamenii lui Kostenko i-au bătut cuie în mâini şi în picioare şi l-au răstignit de viu pe o cruce de scândură. Kostenko era beat. Îşi bătea joc de Purice. I-a scos steluţele de la epoleţi, le-a încins în foc. Soldaţii i-au înfipt steluţele în tâmple. Valentin Purice era încă viu. Apoi l-au aruncat în Nistru. Cadavrul poliţistului Valentin Purice, ucis la 29 martie, a fost scos din Nistru la 2 aprilie 1992.
REGIZORUL TV: Ce s-a întâmplat? Vă este rău?
TELEJURNALISTA: Sunteţi palid...
KRAVCENKO: Simt că se uită cineva la mine... Acuşi o să apese pe trăgaci!
TELEJURNALISTA: N-o să apese nimeni pe trăgaci! Nu e nimeni în studio. Doar noi şi dumneavoastră.
KRAVCENKO: Trebuie să plec. Nu vă supăraţi.
REGIZORUL TV: Dar nu ne supărăm deloc...
TELEJURNALISTA: Ce i s-o fi năzărit?
Apel telefonic.
Kravcenko iese.
TELEJURNALISTA (răspunde la mobil): Alo! A venit doamna Eleonora? OK! Spuneţi-i să intre.
 
Scena 9
Intră Eleonora.
TELEJURNALISTA: Doamna Eleonora! Mă bucur că aţi venit.
REGIZORUL TV: Aşezaţi-vă... Doriţi un ceai?
ELEONORA: Da. Cu zahăr.
REGIZORUL TV: Imediat!
TELEJURNALISTA: Staţi să vă pun microfonul. E bine-aşa?
REGIZORUL TV: Poftim ceaiul!
TELEJURNALISTA: Vă ascultăm, doamnă Eleonora.
ELEONORA: M-am aflat la Tiraspol în misiune specială timp de patru ani, între 1991 şi 1995. Am activat în cadrul Armatei a 14-a, ca sursă de informaţie pentru Chişinău. Comandantul suprem al gardiştilor de la Tiraspol era Ştefan Chiţac, un român născut în Bucovina. El nu ştia că lucrez pentru Chişinău. Dar cineva m-a vândut şi Chiţac m-a ameninţat că o secţie întreagă a statului major va lucra ca să mă descopere şi să mă prindă.
Eram foarte precaută când veneam să aduc informaţii la Chişinău. Aduceam diferite acte preţioase despre Armata a 14-a. Îndată cum soseam la Chişinău, eram dusă cu o maşină cu geamuri negre la Ministerul Securităţii Naţionale. Când intram în minister, pe coridoare nu umbla nimeni. Un colaborator special striga: „Toţi intraţi în birou, închideţi uşile”. Atunci treceam eu.
Odată, am adus documente despre nişte afaceri cu armament. Chişinăul vindea armament Tiraspolului.
Eu credeam că sunt protejată. Dar până la urmă, cineva m-a trădat. Erau prea mulţi trădători peste tot, şi în Ministerul Securităţii Naţionale, şi la Ministerul Apărării, şi la Ministerul de Interne.
Din cauza trădătorilor am fost arestată de gardiştii din banda lui Kostenko. Era pe la sfârşitul lunii mai. În ziua aceea eu treceam vama de la Bender. Mergeam pe jos. Din urmă m-a ajuns o maşină, un UAZ-ic. Au ieşit patru din maşină şi mi-au zis „Suie-te”. M-au dus în cetatea Bender, unde se afla detaşamentul lui Kostenko.
Soldaţii m-au închis într-o celulă. Eu le-am spus: „Să nu îndrăzniţi să vă atingeţi de mine, fiindcă eu sunt ofiţer în Armata a 14-a”. Seara gardiştii s-au îmbătat, au intrat în celulă, au început cu ameninţări: „Smotri kakaia ţâpocika. Esli mî ee eto samoie, nas peatero, hvatit li nam do utra?”. Eu aveam 33 de ani. Dar mă uitam la ei de sus. Bărbaţii sunt ca nişte câini. Dacă treci pe lângă un câine şi el simte că ţi-e frică, el începe a lătra şi sare să te muşte. Dar dacă te uiţi la el de sus şi nu dai semne că te temi, câinele te lasă în pace.
În celulă mi s-a întâmplat o chestie foarte ruşinoasă. De la stres mi s-a început ciclul. Îmi curgea sângele pe picioare, iar eu nu eram pregătită, n-aveam cu ce mă şterge, nu aveam ce rupe ca să-mi pun un pansament. Stăteam aşa şi sângele curgea... Mi-am şters palmele de pereţi... Gardiştii au intrat şi au început să râdă: „Mî ee ne tronem, ona greaznaia, suka, ne hotim pacikatsea”.
Ei au ieşit şi spre seară a intrat un bărbat, el mi-a adus nişte vată...
TELEJURNALISTA: Da-da, am înţeles... Continuaţi, vă rog.
ELEONORA: Gardistul care a intrat la mine în celulă era din Ocniţa. Şi eu sunt din Ocniţa. Verişoara lui era o prietenă de-a mea. Gardistul mi-a promis că mă va ajuta. După ora unsprezece noaptea el a deschis uşa, mi-a arătat cum să ocolesc patrula şi m-a scos din cetate. Am mers pe jos la Bender şi m-am ascuns în clădirea postului de poliţie moldovenesc. A doua zi m-am dus la Tiraspol, din nou la serviciu. Băiatul cela din Ocniţa m-a salvat. Uneori ruşii te ajută mai mult decât unii moldoveni de-ai noştri.
Eleonora se ridică în picioare.
ELEONORA: Scuzaţi-mă, nu mai pot sta pe scaun. Mă doare coloana vertebrală. Sunt invalidă. Doctorii mi-au spus să stau mai mult în picioare...
TELEJURNALISTA: Aţi fost rănită pe front?
ELEONORA: În martie 1992, lucrând în Armata a 14-a, am fost trimisă la Cocieri. Acolo am stat în tranşee, de rând cu ostaşii ruşi. Tranşeea era acoperită cu stâlpi de ciment. În timpul unui bombardament a căzut un obuz peste noi şi adăpostul s-a prăbuşit. Stâlpii au căzut peste mine şi m-au lovit la cap şi la coloana vertebrală. Peste un timp, din cauza loviturilor, mi s-a infectat măduva spinării.
Aveam o umflătură mare la coloana vertebrală, de sus până jos. Abia în 1995 m-am internat la spitalul militar din Chişinău. Umflătura era plină cu puroi. M-a operat un chirurg extraordinar, cu dar de la Dumnezeu. Dacă aş fi venit la spital cu o zi mai târziu, aş fi putut să mor. După operaţie am stat la pat şase luni de zile. Am stat neîntoarsă şase luni de zile.
Nimeni nu credea că o să mai pot merge. Dar totuşi m-am ridicat din pat. În afară de durerea fizică, eram cuprinsă de o ură fără margini. Îi uram pe gardişti, pe separatişti, pe cazaci. Îi uram şi pe combatanţii noştri, pe militari, pe cei de la Ministerul Securităţii Naţionale. Uram lumea întreagă, îi uram pe oameni, parcă eram paranoică.
Într-o zi mergeam pe strada Puşkin la vale şi mi-am pierdut cunoştinţa. Nişte femei m-au ridicat, m-au stropit cu apă. Când am deschis ochii, am văzut că sunt la Teodora. Eram exact în pragul bisericii Sfânta Teodora de la Sihla. Am intrat în biserică, m-am pus în genunchi şi am început a plânge cum n-am mai plâns în viaţa mea. După aceea am început să vin în fiecare duminică la Teodora şi, încetul cu încetul, am prins a mă vindeca de ură... Acum trăiesc la Paris. Fiul meu a emigrat la Paris.
TELEJURNALISTA: După războiul de pe Nistru aţi fost decorată? Aveţi un ordin, o medalie?
ELEONORA: Nu, n-am nimic. Nici compensaţii, nici ajutoare, nici facilităţi... Mă descurc singură.
REGIZORUL TV: Doriţi să vă odihniţi? Putem face o pauză.
ELEONORA: Nu, eu simt ceva... Simt miros de cadavru...
TELEJURNALISTA: Cadavru?
ELEONORA: Da, mirosul vine din colţul acela. Pute a mortăciune.
REGIZORUL TV: Pute? Eu nu simt nimic.
TELEJURNALISTA: Eu simt miros de parfum... vine din colţul acela... un parfum extrem de gingaş...
ELEONORA: La revedere!
Eleonora iese.
REGIZORUL TV: S-a dus...
TELEJURNALISTA: M-da.
REGIZORUL TV: Ce femeie minunată!
TELEJURNALISTA: Următorul! Cine-i următorul?
REGIZORUL TV: Următoarea... Încă o doamnă... Maria...
TELEJURNALISTA: Văduva?
REGIZORUL TV: Soţul ei este cavaler al Ordinului „Ştefan cel Mare”.
TELEJURNALISTA: Să intre.
REGIZORUL TV: Intraţi, vă rog.
 
Scena 10
Apare Maria.
REGIZORUL TV: Doamnă Maria, când v-aţi căsătorit cu Filip?
MARIA: În 1988. Ne-am întâlnit în parc. Eu mergem pe o alee, iar el mi-a ieşit în cale.
TELEJURNALISTA: A fost dragoste de la prima vedere?
MARIA: Da. Am trăit cu Filip numai trei ani, dar au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.
REGIZORUL TV: Povestiţi-ne despre Filip...
MARIA: Țin minte ziua când s-a hotărât să plece voluntar pe front. Era 16 martie 1992. Eu am stat afară la aer cu cei doi copii mici. Apoi am intrat în apartament. Soţul se întorsese deja din oraş, mă aştepta. Păşea nervos prin salon, se învârtea în jurul mesei şi nu găsea cuvinte să-mi spună că se duce la război. În cele din urmă s-a oprit şi mi-a spus: „Maria, eu trebuie să plec. În Afganistan am luptat pe pământ străin, iar acum trebuie să-mi apăr pământul meu. Dacă n-am să-l apăr eu, cine să-l apere?”.
Primăvara lui 1992 a fost cea mai neagră din viaţa mea. Tresăream la orice zgomot. Noaptea nu puteam dormi, mă duceam la fereastră să văd dacă nu vine Filip. El nu mi-a trimis nicio scrisoare de pe front.
Pe data de 19 mai, la ora 5 dimineaţa, Filip a fost ucis pe platoul de la Coşniţa. Împreună cu el au murit mai mulţi combatanţi. Au fost ciuruiţi de gloanţe pe un câmp de grâu. Un grâu verde-verde...
După ce l-am petrecut pe Filea, am stat în casă o lună de zile. Ieşeam doar să iau o gură de aer şi mă întorceam înapoi. Urmăream orice fluturaş care intra pe fereastră, crezând că fluturaşul e sufletul lui Filip. Am fost de câteva ori la cimitir până la răsăritul soarelui. Cineva mi-a spus că dacă mă duc la cimitir în zori de zi, aş putea să-l întâlnesc pe Filip. Nu l-am mai întâlnit. Doar o singură dată am observat că păhărelul cu vin pe care îl lăsasem pe mormânt era gol.
De la Filip mi-a rămas uniforma lui. Într-un buzunar am găsit o foaie de hârtie cu nişte versuri:
Roşu, galben şi albastru
Se numeşte tricolor,
Şi să ştie ei, cazacii,
Că Moldova nu-i a lor.
Noi în luptă mergem mândri
Pentru-al nostru scump popor,
Noi în luptă vom învinge
Ca să ştie de pe Don
Că Moldova nu-i a lor!
M-am descurcat greu cu doi copii. Lucrez merceolog la un magazin, dar nu putem trăi doar din salariul meu. De la stat primesc o pensie de 79 de lei pentru fiecare copil, plus o compensaţie de 200 de lei. Nu ne ajunge nici de pâine.
Pentru mine timpul parcă s-a oprit în loc. Vara trecută l-am visat pe Filip într-un câmp de flori. El stătea întins în iarbă, avea un zâmbet pe faţă. M-am gândit că e fericit acolo, în câmpul acela verde-verde...
REGIZORUL TV: Uf-f-f! Am filmat prea mult.
TELEJURNALISTA: Vor tăia jumătate din material.
REGIZORUL TV: O să vorbesc cu şeful. Poate ne dă voie să facem o emisiune mai mare.
MARIA: Mă aşteaptă feciorii. La revedere.
REGIZORUL TV: La revedere, doamnă Maria.
MARIA: Eu nu mă tem de ea (arată spre ungherul unde se află Moartea).
TELEJURNALISTA: De cine nu vă temeţi?
MARIA: De ea. Uitaţi-vă, e acolo... Aţi filmat-o şi pe ea?
REGIZORUL TV: Pe cine?
MARIA: Pe ea... Trebuie să plec. La revedere.
REGIZORUL TV: Vă mulţumim, doamnă.
Maria pleacă.
TELEJURNALISTA: Ce istorie.
REGIZORUL TV: Pe mine mă doare scăfârlia.
TELEJURNALISTA: Bun, să facem o pauză. Până te relaxezi, eu îţi citesc dintr-un ziar din 1992.
REGIZORUL TV: Ce ziar?
TELEJURNALISTA: „Sfatul Ţării”. În numărul din 29 mai 1992 a fost publicat un interviu cu un Burunduc.
REGIZORUL TV: Mai încet! Îmi spargi timpanele.
TELEJURNALISTA: Burunducul era un tânăr din grupul „Burunducii”. „Ziaristul întreabă: „Care e punctul tare al inamicului?” şi băiatul răspunde: „Detaşamentul «Delfin». Detaşamentul «Delfin» e alcătuit din ofiţeri, grăniceri şi câini. Sunt foarte periculoşi. Şi nu au milă”. „Ce nu vă convine în acest război?”. „Lipsa de coordonare. Noi o numim trădare. Când ne-am pornit spre Dubăsari, a fost trădare. Noi am ajuns la 150 de metri de barajul hidrocentralei. Lupta a fost corp la corp. Dar nu ne-a sprijinit nimeni din partea Chişinăului. Nici cu tehnică, nici cu oameni, nici cu foc”. „Ce strategie are detaşamentul vostru?”. „Să le cauzăm cât mai multe pierderi”. „Care e în prezent raportul de forţe?”. „Odată cu implicarea Armatei a 14-a, e cam trist”...
REGIZORUL TV: Gata! Ajunge! Nu mai citi! Până termin emisiunea, o să-mi crape căpăţâna asta genială. N-ai un paracetamol?
TELEJURNALISTA: Nu. Eu nu sunt farmacie ambulantă.
REGIZORUL TV: Nu vrei să-mi faci un masaj la ceafă?
TELEJURNALISTA: Nu, că nu sunt soră medicală.
REGIZORUL TV: Ho-ho, vine cineva!
Pe scenă dă buzna Cazacul.
 
Scena 11
CAZACUL: Dobrîi deni! Ia starşina Soiuza sibirskih kazakov. Ia voieval na Dnestre. Ia pisal stihi na voine. Ia napisal poămu dlea pavşih gheroev. Sluşaite.
CAZACUL (recită):
Dolî, nalitîie aloiu kroviu –
Smerti i toska.
Dolea kazacia v poleah Pridnestrovia –
Cesti kazaka.
Rodina-mati pomolilasi za sîna,
Volea krepka.
Bratia shoroneat gheroev v moghilu –
Boli u viska.
Budet pokrîta rodnoiu zemleoiu
Cesti kazaka.
Mesto j v stroiu budet zaneato drugom
Naverneaca.
Vmeste so spirtom razdelim po krugu
Cesti kazaka.
Slava Otecestva, Rodinî slava
V tveordîh rukah.
Snova, kak v stari, zasieaet po pravu
Cesti kazaka!
TELEJURNALISTA: Cine-i tipul? Tu l-ai invitat?
REGIZORUL TV: Nu! Habar n-am cum a ajuns aici!
TELEJURNALISTA: Cine sunteţi, domnule? Cine v-a dat drumul să intraţi în studio?
CAZACUL: Vî menea budete snimati? Menea priglasili na siomku.
REGIZORUL TV: Kakaia siomka?
CAZACUL: Tut snimaiut hudojestvennâi filim. Menea priglasili na kasting.
REGIZORUL TV: Kakoi kasting?
TELEJURNALISTA: Domnule, noi nu facem filme, nu facem casting. Aţi încurcat ceva.
CAZACUL: Zdesi kinostudia Dovjenko?
TELEJURNALISTA: Nu, domnule! Ieşiţi, vă rog.
CAZACUL: Zdesi Mosfilm?
REGIZORUL TV: Îşi bate joc de noi. Precis că-şi bate joc de noi.
CAZACUL: Zdesi Gollivud?
REGIZORUL TV: M-am prins! Pe tine te-au trimis de la KGB? Aşa-i? Te-au trimis de la KGB?
CAZACUL: Nu, eu sunt actor... Mama mea lucrează măturătoare la televiziune. M-am gândit că poate aveţi nevoie de un actor în emisiunea voastră. Nu aveţi nevoie de un actor? Eu am absolvit Academia de Teatru şi nu-mi găsesc de lucru. Sunt şomer... Teatrele noastre nu angajează actori tineri. Daţi-mi ceva de lucru, daţi-mi o slujbă. Vreau să muncesc, nu mai pot sta cu mâinile-n sân.
REGIZORUL TV: Poftim cartea mea de vizită. Sună-mă mâine ori poimâine. Nu! Mai bine săptămâna viitoare! La revedere.
CAZACUL: Dolî, nalitîie aloiu kroviu, Smerti i toska... La revedere.
Cazacul-actor iese din scenă.
TELEJURNALISTA: Are talent.
REGIZORUL TV: Are tupeu.
TELEJURNALISTA: Eu zic că are talent.
REGIZORUL TV: Ce folos că are?
TELEJURNALISTA: Eu l-am filmat când recita poemul.
REGIZORUL TV: L-ai filmat? Eu stăteam şi mă uitam la el cu gura căscată.
TELEJURNALISTA: Îl punem în emisiune?
REGIZORUL TV: Eu l-aş pune. Da’ ştii că nu eu decid. Decide şeful.
TELEJURNALISTA: Imbecilul ăla...
REGIZORUL TV: E ora două! Mai vine cineva?
TELEJURNALISTA: M-am înţeles cu doamna Zina să vină la două.
REGIZORUL TV: Care doamna Zina?
TELEJURNALISTA: Doamna Zina din Doroţcaia. Băiatul ei a călcat pe o mină.
REGIZORUL TV: Doamne fereşte!
Apel telefonic.
TELEJURNALISTA (răspunde la telefon): Doamna Zina? Aţi ajuns? Intraţi, vă rog.
 
Scena 12
Intră Zina.
REGIZORUL TV: Bună ziua, doamnă. Luaţi loc.
TELEJURNALISTA: Cum îl chema pe fiul dumneavoastră?
ZINA: Gheorghe.
TELEJURNALISTA: Sunteţi din Doroţcaia?
ZINA: Da, din Doroţcaia.
TELEJURNALISTA: Ce-i plăcea băiatului dumneavoastră? Cum învăţa la şcoală?
ZINA: Gheorghe s-a născut la 9 mai 1985. Atunci se sărbătorea Ziua Biruinţei. A crescut înalt şi frumos, era mai înalt decât băieţii de vârsta lui.
Gheorghiţă era îngrijit şi ascultător. Îi plăcea să pescuiască şi să se scalde în Nistru. Dar cel mai mult îi plăcea să construiască. I-am cumpărat un constructor şi se juca cu el, construia diferite clădiri.
Fiul nostru avea şase ani când a mers prima dată la şcoală. Învăţa foarte bine. Făceam cu el exerciţii acasă pe-o foiţă şi-i puneam notă. El îmi dădea foiţa încă o dată: „Mamă, hai să mai rezolvăm nişte exerciţii... să-mi pui iar notă!”.
Când s-a început războiul, şcoala s-a închis. Copiii au fost duşi peste Nistru, s-au evacuat şi mulţi oameni din sat. Doroţcaia a rămas aproape pustie. Eu cu soţul nu am plecat din sat. Am rămas să avem grijă de casă.
La 6 aprilie m-am pregătit să spăl. Îl căutam pe băiat să-i iau hainele la spălat, dar el nu era acasă. Era dus cu tatăl său pe malul Nistrului. Noi aveam acolo pământ. În ziua aceea bărbatu-meu vroia să pună în pământ. Ceapă, usturoi, cartofi... Dar Gheorghiţă a călcat pe o mină... O mină pusă sub mal de cazaci.
De la explozie copilul a fost rănit la picioare. Un picior i-a fost rupt cu totul. Celălalt picior abia se ţinea. Soţul l-a dus la spitalul din sat. Doctorii l-au luat pe băiat şi l-au trimis pe bărbatu-meu înapoi după picior.
Mergând înapoi spre malul Nistrului, soţul l-a întâlnit pe un măhălean şi l-a rugat să meargă cu el. Când au ajuns la locul unde a fost explozia, au călcat iar pe o mină. Altă mină. Amândoi au fost aruncaţi în aer. Măhăleanul a murit pe loc de la explozie, iar soţul meu a fost rănit.
La 7 aprilie Gheorghiţă a murit. În sat nu era lume, nu aveam cu cine-l îngropa. Peste o lună băiatul trebuia să împlinească 7 ani.
Acum ne ducem des la cimitir, în Doroţcaia. I-am făcut băiatului şi monument. Noi trăim greu, amândoi cu soţul suntem invalizi. Eu am fost operată la inimă şi mi-au dat grupă de invaliditate. Iar soţul a rămas invalid după explozie. Nu ştiu cum trăiesc acei care au pus mine în satele noastre. Noi din ziua când ne-a murit băiatul, nu ne-am oprit din plâns.
Moartea începe din nou să bată toba.
ZINA: Cine bate toba?
REGIZORUL TV: Auziţi şi dumneavoastră?
ZINA: Da, se aude din ungher. Dar nu văd pe nimeni acolo.
REGIZORUL TV: Nici eu nu văd pe nimeni.
TELEJURNALISTA: Probabil, orchestra televiziunii face repetiţii şi se aude prin perete. La revedere, doamnă Zina.
ZINA: Rămâneţi cu bine... Of, eram să uit... Eu am o nepoată. Fiica fratelui meu... Antonina!
Zina se duce spre culise.
ZINA: Vino încoace! Mai repede! Domnule regizor, noi venim rar la Chişinău. Ea este nepoata mea, Antonina... Ascultaţi-o pe Antonina. La revedere. (Zina iese.)
 
Scena 13
Intră Antonina, cu o cutie de carton în braţe.
ANTONINA: Bună ziua...
REGIZORUL TV: Vreţi să ne povestiţi despre război? Dar sunteţi prea tânără. Nici nu eraţi născută în ’92.
ANTONINA: Ba da, aveam un an.
TELEJURNALISTA: Şi?
ANTONINA: Tatăl meu a fost voluntar. Într-o seară a plecat şi nu s-a mai întors acasă. A fost dat dispărut.
TELEJURNALISTA: Biata de tine. Ai crescut fără tată.
ANTONINA: Mulţi au dispărut atunci. I-au găsit la abator... Aveau găuri în maxilare... Atârnau ca leşurile de vite.
REGIZORUL TV: O filmăm?
TELEJURNALISTA: Mai stai pe gânduri? Porneşte camera aia odată!
ANTONINA: Pe unii i-au băgat în saci de celofan şi i-au aruncat în Nistru. Peste câteva luni i-au găsit. Dar pe tatăl meu nu l-au găsit.
TELEJURNALISTA: Continuă, te rog. Vrei o caramelă?
ANTONINA: Nu, vă mulţumesc. Pot să pun cutia jos?
TELEJURNALISTA: Sigur. Ce ai în cutie?
ANTONINA: Nişte păpuşi.
TELEJURNALISTA: Păpuşi?!
ANTONINA (scoate păpuşile din cutie): Acesta e Făt-Frumos. Aceasta e Ileana-Cosânzeana.
TELEJURNALISTA: Uau, ce drăguţe!
ANTONINA: Vreau să fac un teatru de păpuşi la Doroţcaia. Am adunat un grup de elevi, am început repetiţiile. Făt-Frumos iese şi spune: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopul mere şi răchita micşunele, de când se luau de gât lupii cu mieii şi se sărutau”... Apoi Ileana-Cosânzeana iese şi spune: „De când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; de când se iscălea musca pe perete, mai mincinos cine nu crede”.
REGIZORUL TV: Mai mincinos cine nu crede!
TELEJURNALISTA: Mai ai o păpuşă în cutie. Arat-o şi pe ea.
ANTONINA (scoate cea de-a treia păpuşă):E Balaurul.
TELEJURNALISTA: Vai! Un Balaur grozav!
REGIZORUL TV: Uită-te mai atent! Seamănă cu cineva...
TELEJURNALISTA: Cu cine?
ANTONINA: Cu Smirnov.
REGIZORUL TV: Aşa e!
TELEJURNALISTA: Genial! O să faci un spectacol cu Smirnov?
REGIZORUL TV: Fată dragă, te joci cu focul.
ANTONINA: Ne mai trebuie şi alte păpuşi, ne trebuie decoruri, o cortină şi o scenă. Ajutaţi-mă să fac un teatru de păpuşi în satul meu.
TELEJURNALISTA: Căutaţi-vă un sponsor.
REGIZORUL TV: Televiziunea noastră e săracă.
TELEJURNALISTA: O ducem foarte prost. Nu vă putem ajuta cu nimic.
ANTONINA (îşi strânge păpuşile în cutie): Am crezut că la Chişinău e mai bine decât la Doroţcaia. Scuzaţi-mă că v-am deranjat. La revedere.
REGIZORUL TV: Nu-ţi uita Balaurul. Ia-l de-aici! Să nu-l vadă şeful.
TELEJURNALISTA: Mult succes! Când aveţi premiera? S-a dus...
Antonina iese.
 
Scena 14
Apel telefonic.
TELEJURNALISTA (răspunde la mobil): Alo! Da, lucrăm. Nu! Încă n-am terminat.
REGIZORUL TV: Cine-i?
TELEJURNALISTA: Şeful! (Continuă conversaţia telefonică.) Unde să plecăm? La Coşniţa? Acum? Chiar acum? Să trecem Nistrul cu bacul? Dar ce s-a întâmplat la Coşniţa?... Ce?! A venit Brad P.?
REGIZORUL TV: A venit Brad P.?!
TELEJURNALISTA: Vrea să cumpere tancul din Coşniţa?
REGIZORUL TV: Tancul din Coşniţa?!
TELEJURNALISTA: Dar tancul e pe teritoriul controlat de Tiraspol! E foarte periculos să mergem încolo!
REGIZORUL TV: Da, extrem de periculos!
TELEJURNALISTA: Să-l găsim din pământ pe Brad P.? Să facem cu el interviu? Bine, dar...
REGIZORUL TV: Bine, dar...
TELEJURNALISTA (înăbuşit): Fuck you. Fuck you. (Cu voce normală.) Am înţeles, domn’ director. Plecăm imediat.
REGIZORUL TV: Ne pornim chiar acum?
TELEJURNALISTA: Da, colega! A zis că e urgent.
Telejurnalista iese.
Moartea loveşte toba de câteva ori.
REGIZORUL TV (către Moarte): Ai înţeles, frumoaso? Noi plecăm la Coşniţa. Să-ţi aducem un autograf de la Brad P.?
MOARTEA: Nu.
REGIZORUL TV: Spune-mi măcar cine eşti!
MOARTEA: Moartea.
REGIZORUL TV: Foarte tare! Eşti tu Moartea cum eu sunt Brad P.
TELEJURNALISTA (din culise): Ce te mocoşeşti atâta? Vii odată?
REGIZORUL TV: Vin, vin!
Regizorul TV iese. Moartea ia floarea din vază, o miroase, apoi o rupe.
 
 
PARTEA II
MALUL STÂNG
 
Scena 1
VOCI DE COPII:
Tra-ta-ta!
Tu-du! Tu-du-du!
Te-am ucis!
Eu te-am ucis! Eu primul am tras!
Nu m-ai nimerit! Nu m-ai nimerit!
Te-am împuşcat în cap! Eşti mort.
Nu sunt mort! La pământ! Jos! Toţi la pământ!
Tu-du-du-dum!
Intră Telejurnalista şi Regizorul TV.
REGIZORUL TV: Îmi place să mă uit cum copiii se joacă de-a războiul.
TELEJURNALISTA: Şi noi ne jucam exact la fel.
REGIZORUL TV: Şi noi... Nu s-a schimbat nimic.
TELEJURNALISTA: Ba da. Părinţii noştri se jucau de-a ruşii şi nemţii. Noi ne jucam de-a poliţiştii şi teroriştii...
REGIZORUL TV: Iar ei se joacă de-a „Burunducii” şi „Scorpionii”.
TELEJURNALISTA: De unde ştii?
REGIZORUL TV: Vezi ce scrie pe maiourile lor? Scrie cu litere mari: „Burunducii” şi „Scorpionii”.
TELEJURNALISTA: Ce copii drăguţi! Vreau să-i filmez.
REGIZORUL TV: Te rog, nu ne băgăm în politică!
TELEJURNALISTA: Asta nu e politică. E munca noastră pe teren. Hai întreabă-i.
REGIZORUL TV: Ce să-i mai întreb?
TELEJURNALISTA: Unde-i tancul?
REGIZORUL TV: Îmi pare că-l văd.
TELEJURNALISTA: Unde-i?
REGIZORUL TV: Pe colina aceea.
TELEJURNALISTA: Da-da, iată-l! De aici pare un tănculeţ micuţ.
REGIZORUL TV: E cu ţeava îndreptată spre asfinţit.
TELEJURNALISTA: E cu ţeava îndreptată spre noi.
REGIZORUL TV: Să mergem. În zece minute suntem acolo.
TELEJURNALISTA: Chiar crezi că o să vină?
REGIZORUL TV: Cine?
TELEJURNALISTA: Brad.
REGIZORUL TV: Mai ştii? Eu unul nu cred, dar dacă şeful a zis...
TELEJURNALISTA: Măcar apă ai luat?
REGIZORUL TV: Eu duc camera.
TELEJURNALISTA: Iar eu duc aparatul de fotografiat. Crezi că e uşor?
REGIZORUL TV: Hai să facem schimb.
TELEJURNALISTA: Nu-nu! Ce zăpuşeală... Să cerem apă de la „Burunduci”.
REGIZORUL TV: S-au ascuns... Au dispărut...
TELEJURNALISTA: O să murim de sete, ai să vezi...
Regizorul TV şi Telejurnalista se duc în culise.
 
Scena 2
Tancul de la Coşniţa.
Din Tanc iese Lebădoiul Negru.
E îmbrăcat în costum de balerină, încălţat cu poante.
Pe cap are o coroniţă din puf de lebădă neagră, la piept are o stea roşie.
Lebădoiul Negru se piaptănă cu o cartuşieră.
De după Tanc apare Moartea.
MOARTEA: Dai grebeni.
LEBĂDOIUL NEGRU: Kakoi grebeni? Ăto patrontaş.
MOARTEA: Viju. Ne slepaia. Dai!
LEBĂDOIUL NEGRU: Beri.
MOARTEA: Priceşi menea.
LEBĂDOIUL NEGRU: Davai.
Moartea şi Lebădoiul Negru se piaptănă unul pe altul.
LEBĂDOIUL NEGRU: Mejdu dvumea beregami Dnestra prolita krovi. Bolişaia krovi.
MOARTEA: Oh kak tut gremelo... Kak tut bombili... Kak gorela trava... Kak gorela zemlea... A teperi tişina. Grobovaia tişina.
LEBĂDOIUL NEGRU: Da, tişina. A vesnoi deveanosto vtorogo goda, na levom beregu Dnestra peredavali po radio „Vstavai, strana ogromnaia”... (Cântă.) Kajdoe utro – „Vstavai, strana ogromnaia, vstavai na smertnîi boi”... „Vstavai, strana ogromnaia”...
MOARTEA: Nu hvatit, hvatit. Tebe medvedi na uho nastupil.
LEBĂDOIUL NEGRU: Ne nastupil! Tî pomnişi kak ia kriceal „Ura-a-a! Ura-a-a-a! Mi pobedili!”
MOARTEA: Vî pobedili? Ia pobedila!
LEBĂDOIUL NEGRU: A pomnişi valis? Moi ofitzerî tanetz pridumali.
MOARTEA: Pomniu, pomniu.
LEBĂDOIUL NEGRU: Kak plavno dvigalisi tanki po ătomu poliu.
MOARTEA: Valsul tancurilor.
LEBĂDOIUL NEGRU: Cito tî skazala?!
MOARTEA: După război, ofiţerii armatei de la Tiraspol ţi-au dăruit valsul tancurilor.
LEBĂDOIUL NEGRU: Ne govori na etom iazike! Nenaviju rumân!
MOARTEA: Nenaviju, nenaviju... Kakim tî bîl, takim ostalsea.
LEBĂDOIUL NEGRU: I tebea nenaviju!
MOARTEA: Las-o mai moale, iubitule. Hai mai bine să discutăm într-un limbaj universal.
LEBĂDOIUL NEGRU: Cito?! Ne ponimaiu. Govori na celoveceskom iazîke.
MOARTEA: Davai lucşe pogovorim na universalinom iazîke.
LEBĂDOIUL NEGRU: Na kakom na universalinom?
MOARTEA: Na iazîke tantza.
LEBĂDOIUL NEGU: Budem tantzevati, cito li?
MOARTEA: Da, iubitule, vom dansa.
LEBĂDOIUL NEGRU: A muzîka?
MOARTEA: Budet tebe i muzîka.
LEBĂDOIUL NEGRU: Nu cito-j... Dama tî moia cernobrovaia...
MOARTEA: Ciornîi lebedi tî moi...
LEBĂDOIUL NEGRU: Priglaşaiu tebea na tanetz.
MOARTEA: Cruji menea, cruji...
LEBĂDOIUL NEGRU: Dorogaia, tî leogkaia kak pero.
MOARTEA: Da, sunt uşoară ca o pană... Dans... Dans... Dans...
Moartea şi Lebădoiul Negru dansează în faţa Tancului.
 
Scena 3
Intră Brad P.
BRAD: Hello!
LEBĂDOIUL NEGRU: Ptiu! Ptiu! Napugal!
MOARTEA: Ai-ai-ai! Ui-ui-ui! Vai de mine şi de mine! Ce vânt te-a adus, frumuşelule!
LEBĂDOIUL NEGRU: Sluşai, mujik! Tî kto?
BRAD: I am Brad P.
LEBĂDOIUL NEGRU: Kto-kto?
MOARTEA: Brad P.! Nu-l ştii pe Brad P.? N-ai văzut filmul „Meet Joe Black”?
LEBĂDOIUL NEGRU: Kakoi Joe Black? Otstani ot menea, cernobrovaia!
MOARTEA: Bună ziua, Brad! Tu! Eşti chiar tu, în carne şi oase, aici, lângă mine, Brad, Brăduţ!
BRAD: Hi! I am very happy.
MOARTEA: Welcome to Coshnita!
BRAD: I am very excited. I am glad.
LEBĂDOIUL NEGRU: Cito on govorit? Nicego ne ponimaiu! Govori na celoveceskom iazîke.
MOARTEA: Oh my god!
BRAD: I want to buy this tanc.
MOARTEA: What?!
LEBĂDOIUL NEGRU: Ne ponimaiu! Cio tebe nado, mujik?
BRAD: I don’t understand. Speak english.
LEBĂDOIUL NEGRU: English?! Net! Net i net! Vesi mir doljen govoriti na russkom.
BRAD: Everybody should speak english! World should speak english!
LEBĂDOIUL NEGRU: Ia tebe dam english! Ia tebe mordu nabiu!
MOARTEA: Ruki! Uberi ruki, govoriu!
BRAD: Hei, mister! Please, listen to me. I want like to buy a tanc.
LEBĂDOIUL NEGRU: Da, ăto tanc. T-34. Nu i cito?
BRAD: How much is it?
LEBĂDOIUL NEGRU: Nu cito on hocet?
BRAD: How much?
LEBĂDOIUL NEGRU: Po morde hocet? Dostal!
MOARTEA: Ok, ok. Această intoleranţă... Această lipsă de comunicare... mă enervează la culme! Eu ştiu toate limbile de pe glob, iar voi nu ştiţi nici hello!, nici privet! Cine ştie rusa, nu vrea să înveţe engleza. Cine ştie engleza, nu vrea să înveţe rusa. Aceste neînţelegeri din cauza limbilor m-au plictisit... Da-da, m-au plictisit de moarte. Unde ne aflăm noi acum? În Republica Moldova. Aşa arată harta, uitaţi-vă. Iar limba de stat în republica asta e româna. Unii îi spun moldovenească, dar toţi ştiu că e română. Brad, dă-mi mâna! Aşa. Cât timp te afli pe acest pământ, vei vorbi româna. Iubite general! Dă-mi mâna! Nu, nu mai dansăm. Prin această atingere îţi transmit cunoştinţele mele de limbă română. De-acum încolo vei vorbi în română la fel ca în rusă. Toate limbile sunt egale în faţa morţii.
LEBĂDOIUL NEGRU: Bine. Ce vrea Brad?
MOARTEA: Discuţia voastră de-acum încolo va fi în română.
LEBĂDOIUL NEGRU: Am înţeles, dragă! Ai vorbit cât se poate de comprehensiv. Ce vrea Brad?
MOARTEA: Vrea să cumpere tancul.
LEBĂDOIUL NEGRU: Fugi de-aici!
MOARTEA: Vrea să-l cumpere, ce te miri?
LEBĂDOIUL NEGRU: Nu mă înnebuni!
MOARTEA: El a mai cumpărat unul în Budapesta, un T-54. Acum îl vrea pe cel din Coşniţa.
LEBĂDOIUL NEGRU: Brad, e-adevărat ce zice doamna?
BRAD: Da!
LEBĂDOIUL NEGRU: Nu te cred.
BRAD: Îl vreau. Trebuie să-l am. E un tanc deosebit.
LEBĂDOIUL NEGRU: Simbolul Uniunii Sovietice.
BRAD: Simbolul Armatei Ruse.
LEBĂDOIUL NEGRU: E un tanc sfânt, domnule. Nu se vinde.
BRAD: Cât costă?
LEBĂDOIUL NEGRU: Nu e de vânzare.
BRAD: O sută de mii? Două sute de mii?
LEBĂDOIUL NEGRU: Nu te apropia de tanc!
BRAD: Vreau măcar să-l ating. E o relicvă. Dă-mi voie să pun mâna pe turelă. E ca o piesă de muzeu. Are ceva eroic. Mă încântă! Mă inspiră!
LEBĂDOIUL NEGRU: Nu te apropia!
BRAD: Lasă-mă să trec.
LEBĂDOIUL NEGRU: Doar peste cadavrul meu!
MOARTEA: Cadavrul lui! Ha-ha! Unde-i cadavrul lui? La Krasnoiarsk? La Moscova?
BRAD: Cât costă tancul? Cinci sute de mii? Opt sute de mii?
LEBĂDOIUL NEGRU: Voi, americanii, vindeţi şi cumpăraţi totul.
BRAD: Nouă sute de mii? Un milion?
LEBĂDOIUL NEGRU: Nu-l vând! Pleacă de-aici! Pleacă! Stânga-mprejur!
BRAD: Nu mă ofensa! Tu ai să faci stânga-mprejur! M-ai auzit?
LEBĂDOIUL NEGRU: Stânga-mprejur!
BRAD: Fuck you!
 
Scena 4
Apar Zubakov şi Pirojkov, gardişti.
ZUBAKOV: Ruki vverh!
PIROJKOV: Ruki vverh!
ZUBAKOV: Kto tî takoi? Pocemu kricişi?
BRAD: Eu sunt Brad P., actor din Hollywood.
ZUBAKOV: Cito-o-o-o?
BRAD: Vreau să cumpăr tancul acesta. Am o colecţie de tancuri acasă, la Los Angeles.
PIROJKOV: Ne ponimaem. Govori na normalinom iazîke.
BRAD: Aici e Moldova. Vorbesc în limba română.
PIROJKOV: Tî rumân? Nenaviju rumân!
BRAD: Nu sunt român. Sunt actorul Brad P. American. Vreau să cumpăr tancul. Mi-l vindeţi?
ZUBAKOV: Izdevaeşisea nad nami, da?
PIROJKOV: Izdevaeşisea? Ili u tebea ne vse doma?
BRAD: Nu înţeleg.
ZUBAKOV: Ia tebe pokaju „nu înţeleg”. Bei ego! Bei!
BRAD: Nu mă loviţi. Nu aveţi dreptul. Nu vă permit să mă loviţi.
PIROJKOV: Vot tebe! Vot tebe!
BRAD: O să mă plâng la Ambasada Americii.
ZUBAKOV: Poluceai! Poluceai!
Cei doi gardişti îl bat pe Brad P.
Lebădoiul Negru se caţără pe turela tancului, urmăreşte de acolo scena.
Moartea se aşază la umbra tancului.
BRAD: O să mă plâng la ONU... la NATO...
PIROJKOV: Zamolci, duracina!
ZUBAKOV: Vot tebe ONU! Vot tebe NATO!
BRAD: Nu sunt duracina. Sunt actorul Brad P.
ZUBAKOV: Oi, oi, oi, Brad P.
PIROJKOV: Zvezda mirovogo kino.
MOARTEA (către public): Nu înţelegeţi rusa? Cine nu înţelege rusa? Bine, vă traduc. „Zvezda mirovogo kino” înseamnă „stea de cinema de talie mondială”.
BRAD: Toată lumea mă cunoaşte...
ZUBAKOV: Oi, oi, oi, zamolci pojaluista!
MOARTEA (traduce pentru public): Of, of, of, taci din gură!
ZUBAKOV: A to kak zvezdanu!
MOARTEA (traduce): Când ţi-oi trage una, ai să vezi stele verzi.
PIROJKOV: Sluşai, Zubakov, a esli on i vpravdu Brad P.?
MOARTEA (traduce): Ascultă, Zubakov, dar dacă într-adevăr el e Brad P.?
ZUBAKOV: Ne smeşi menea, Pirojkov!
MOARTEA (traduce): Du-te-n colo, Pirojkov!
ZUBAKOV: Tank emu podavai!
MOARTEA (traduce):Mort-copt, vrea un tanc!
ZUBAKOV: Kakoi on Brad P.?
MOARTEA (traduce): Tipul nu e Brad P.!
ZUBAKOV: Julic on.
MOARTEA (traduce): E un nătărău.
ZUBAKOV: Idiot kakoi-to. Kruglîi idiot.
MOARTEA (traduce): Un idiot. Un idiot... „kruglîi”... „rotund”. Un idiot rotund... De ce chicotiţi? Nu vă place cum traduc? Dacă nu vă place, îmi bag picioarele. Nu m-aţi plătit să vă fiu translatoare. Descurcaţi-vă singuri.
PIROJKOV: Tî ne ustal, Zubakov? Tak i pribiti celoveka mojno.
ZUBAKOV: Tebe jali ego, Pirojkov?
PIROJKOV: A esli on vsio-taki Brad P.?
BRAD: Da, eu sunt Brad P.!
ZUBAKOV: Molciati! Julic nesciastnîi.
PIROJKOV: Davai priseadem. Otdohneom nemnojko.
ZUBAKOV: Kakoi otdîh? Netu vremeni otdîhati. Naruciniki! Nadeni emu naruciniki!
BRAD: Nu-mi puneţi cătuşe! Nu vă permit! Sunt un om liber.
ZUBAKOV: Kakoi liber? Po tebe tiurima placet.
PIROJKOV: Otvezeom ego v tiurimu?
ZUBAKOV: Nu a kak je! Otvezeom v Tiraspoli. Pusti tam razbiraiutsea.
MOARTEA: Oh, Brad! Ce soartă cumplită. Te duc la închisoare, dragul meu.
BRAD: Pentru ce? Nu am făcut nimic. Nu sunt vinovat cu nimic.
MOARTEA: Te duc la închisoarea din Tiraspol, Brăduţule. Ştii cum e acolo? O să stai la răcoare mult şi bine.
BRAD: Shit!
MOARTEA: Eu o să vin la tine la închisoare, Brad. O să fiu lângă tine. Curaj!
BRAD: Thanks!
MOARTEA: Să nu tremuri în faţa Tiranului. Nu te teme de el. E îndrăgostit de muzică, de artă.
BRAD: Really?
MOARTEA: O să-ţi cânte la saxofon, ai să vezi.
BRAD: What?
MOARTEA: Îi place să cânte la saxofon înainte de interogatoriu. Şi după...
În tufari strănută cineva.
TELEJURNALISTA (din tufari): Hapciu! Hapciu!
 
Scena 5
PIROJKOV: Tî slîşal, Zubakov?
ZUBAKOV: Nu da, Pirojkov.
PIROJKOV: Tam kto-to esti.
ZUBAKOV: Tam v kustah kto-to esti.
PIROJKOV: Tam kto-to cihnul.
ZUBAKOV: Kto cihnul? Vîhodi!
PIROJKOV: Tam ih dvoe.
ZUBAKOV (se duce spre tufari): Vot oni! Golubciki!
PIROJKOV: Vîhodite!
ZUBAKOV: Ruki vverh!
PIROJKOV: Ruki vverh!
ZUBAKOV: Smotri, u nego telecamera.
PIROJKOV: Smotri, u nee fotoapparat.
ZUBAKOV: Kto vî takie?
PIROJKOV: Pocemu v kustah preacetesi?
ZUBAKOV: Da oni s pravogo berega.
PIROJKOV: Otkuda tî znaeşi?
ZUBAKOV: Ciuiu! Po zapahu ciuiu!
PIROJKOV: Vaşi documentî!
TELEJURNALISTA: Nu avem acte.
REGIZORUL TV: Le-am uitat acasă...
ZUBAKOV: Vidişi? Ia tebe skazal? Oni ottuda.
PIROJKOV: Otkuda?
ZUBAKOV: Ot verbliuda.
PIROJKOV: Kto vî takie, rebeata?
TELEJURNALISTA: Noi suntem fanii lui Brad P.
REGIZORUL TV: Fanii lui cei mai înflăcăraţi! Am venit să-i cerem un autograf.
ZUBAKOV: Vidişi? Rumânî nesciastnîie.
TELEJURNALISTA: Nu suntem români.
REGIZORUL TV: Suntem moldoveni.
BRAD: Aţi venit după autograf? Nu vă pot da autograf. Am cătuşe la mâini...
ZUBAKOV: Molciati! Bei ih! Bei!
PIROJKOV: Ne budu.
ZUBAKOV: A esli oni şpionî?
PIROJKOV: Ne şpionî.
ZUBAKOV: Otkuda tî znaeşi?
PIROJKOV: Şpionî ne cihaiut v kustah.
ZUBAKOV: Nu i durak tî, Pirojkov.
PIROJKOV: Sam tî durak.
ZUBAKOV: Ladno, ne serdisi. Zaberi u nego telekameru.
PIROJKOV: I fotoapparat?
ZUBAKOV: Da, vsio zaberi. Povezeom ih v Tiraspoli. Tam razberutsea.
PIROJKOV: Sobiraitesi, rebeata. Edem v Tiraspoli.
TELEJURNALISTA: Unde ne duceţi? De ce mi-aţi luat mobilul?
ZUBAKOV (cercetează mobilul confiscat de la fată): U neio Nokia. A u nego?
PIROJKOV: Starîi Samsung.
ZUBAKOV: Nicego. Starenikii, zato v polnom poreadke.
TELEJURNALISTA (către regizor): Aici ne cântă cucul. S-a zis cu noi.
REGIZORUL TV: Chişinăul o să ne dea în căutare generală.
TELEJURNALISTA: Până o să ne dea în căutare generală, o să murim de sete.
REGIZORUL TV: Aş prefera să mor de sete decât să mă pună să beau propriul pişat.
ZUBAKOV: Konciai bazar! Idite vperiod. Pirojkov! Otvedi ih k maşine.
PIROJKOV: A Brad P.?
ZUBAKOV: Nikakoi on ne Brad P. Vstavai, krasaveţ! Jivo! Jivo! V maşinu. Vse v maşinu! Voditeli, edem v Tiraspoli!
Brad P., Telejurnalista şi Regizorul TV se duc în culise, escortaţi de Zubakov şi Pirojkov.
Întuneric.
 
Scena 6
O celulă în închisoarea din Tiraspol.
E celula unde a stat închis Ilie Ilaşcu.
BRAD: I am oneself. I am lonely.
MOARTEA: Nu eşti singur. Nu te las singur, dragul meu.
Moartea aprinde o lanternă.
BRAD: Fuck!
MOARTEA: Sunt aici... lângă tine. Am trecut prin perete.
BRAD: Damn it!
MOARTEA: Nu înjura. Nu-i frumos să înjuri.
BRAD: I am so scaret.
MOARTEA: Ţi-e frică... normal. Te-au pus în celula lui Ilaşcu. Cea mai întunecoasă şi umedă din toată închisoarea.
BRAD: I am cold.
MOARTEA: E frig, ştiu. Această celulă nu a fost încălzită niciodată. Nici în iernile cele mai grele. Ilaşcu umplea mai multe borcane cu apă şi o încălzea cu plonjorul. Punea borcanele în jurul său şi aşa dormea.
BRAD: Ilaşcu is death?
MOARTEA: Nu-nu! N-a murit. A rămas viu. Dar i-au răcit rinichii şi oasele. Are un reaumatism cronic, nu se mai vindecă. E foarte bolnav... Milioane de bacterii s-au plodit în celulă. Miliarde de spirochete, stafilococi, streptococi, bacili de tuberculoză. Pe aici mişună bacilii de tuberculoză.
BRAD: Oh my god!
MOARTEA: Fii tare, Brad. Ilaşcu a rezistat. Nouă ani de zile în celula umedă. Nouă ani de zile nu a văzut cerul albastru. Când îl scoteau la plimbare, gardiştii râdeau de el. Nu vedea pe unde calcă, se clătina, era ameţit de lumina soarelui. Gardiştii asmuţeau câinii asupra lui. De câteva ori l-au pus la zid şi au tras în el. Trăgeau cu gloanţe oarbe.
BRAD: Oh my god! I refuse to listen. Open the window!
MOARTEA: Nu există fereastră în celulă. Doar un gemuleţ sub tavan.
BRAD: Open the window!
MOARTEA: Atenţie! Să nu răstorni hârdăul.
BRAD: Shit!
MOARTEA: Deţinuţii îşi fac nevoile în hârdău.
BRAD: Bullshit!
MOARTEA: Vrei să mănânci? Ţi-am adus unt de arahide. Peanut butter.
BRAD: No, thanks.
MOARTEA: Îţi aminteşti cum mâncai unt de arahide în filmul „Meet Joe Black”? Peanut butter.
BRAD: I am disgusted.
MOARTEA: De ce ai acceptat rolul acela? Erai atât de naiv... Credeai că n-o să mă întâlneşti niciodată? Credeai că poţi să-mi furi rolul? De ce nu m-aţi invitat pe mine în filmul acela? Eu trebuia să joc! Era rolul meu!
BRAD: I am sorry. I am so sorry. Forgive me.
MOARTEA: Bine, te iert... Dă-mi voie să te mângâi pe cap... Ce craniu perfect. Ţeasta lui Brad... Ce minune! Brăduţule, tu ai putea să scapi de aici.
BRAD: Please, help me. Please!
MOARTEA: Mâine vei fi interogat de Tiran. O să te condamne la ani grei de puşcărie fiindcă ai zis că numele tău e Brad P. El nu crede că eşti adevăratul Brad P.
BRAD: I am Brad P.
MOARTEA: Ştiu, ştiu. Dar nu-l poţi convinge doar cu vorbe. Singurul argument pentru el sunt banii.
BRAD: The money?
MOARTEA: Yes.
BRAD: Okay, okay!
Se aude o melodie interpretată la saxofon.
MOARTEA: Auzi? Saxofonul Tiranului. Tot oraşul ştie că el suferă de insomnie. Se scoală noaptea şi cântă la saxofon...
BRAD: Amazing!
MOARTEA: Acum trebuie să-mi plăteşti pentru sfat.
BRAD: How much?
MOARTEA: Nu am nevoie de bani, frumuşelule. Ceea ce vreau de la tine e un dans.
BRAD: Oh my god.
MOARTEA: Dance with me?
BRAD: Sure. Of course.
Dansul Morţii cu Brad P. în celula lui Ilaşcu.
 
Scena 7
Biroul Tiranului din Tiraspol.
Dimineaţa interogatoriului. Tiranul exersează la saxofon.
Nora Tiranului pictează un soare pe un panou cu inscripţia „Planeta detei”.
NORA TIRANULUI: U vas opeati bessonniţa?
TIRANUL: Ne spitsea mne, Marinocika. V golove vsio oborotî, oborotî.
NORA TIRANULUI: Vam denejnîe oborotî sneatsea?
TIRANUL: Nu a kakie eşcio?
NORA TIRANULUI: Nu i harakter u vas.
TIRANUL: Ponimaeşi, Marinocika? Ne mogu ostanovitsea. Takie bolişie denejnîe potoki tekut mimo nas...
NORA TIRANULUI: Pocemu mimo? Koe-cito i nam dostalosi.
TIRANUL: Malo, Marinocika, malo.
NORA TIRANULUI: A kak vî dumaete? Ne povîsiti li nam naloghi?
TIRANUL: Zacem?
NORA TIRANULUI: Nado je cem-to zaneatsea.
TIRANUL: Tî lucişe dlea Fonda svoego novîi ofis postroi.
NORA TIRANULUI: Dlea Fonda „Planeta detei”?
TIRANUL: Nu da.
NORA TIRANULUI: Ne budu ia nicego stroiti. „Planeta detei” i v starom ofise jiviot bezbedno.
Intră Brad P., escortat de Pirojkov şi Zubakov. Moartea apare din întuneric.
TIRANUL: Dobroie utro.
BRAD P.: Good morning.
NORA TIRANULUI: Vas krîsa ne ukusila?
BRAD: Sorry. I don’t understand.
NORA TIRANULUI: V tiurime mnogo krîs.
MOARTEA: Şobolanii au fugit. Corabia se scufundă.
TIRANUL: Marinocika, tî slîşala? Kto-to cito-to skazal na rumânskov.
NORA TIRANULUI: Vam pokazalosi. Ăto u vas iz-za bessonniţî.
ZUBAKOV: Razreşite dolojiti! Mî ego zaderjali v Koşniţe.
TIRANUL: Angliiskii şpion?
MOARTEA: Brad e din America.
TIRANUL: Kakaia America?
PIROJKOV: On govorit cito priletel iz Ameriki.
TIRANUL: Ţeli vaşego vizita?
MOARTEA: Vrea să cumpere tancul din Coşniţa.
PIROJKOV: Da-da, on hocet kupiti tank.
TIRANUL (către Pirojkov): Vî znaete moldavskii?
PIROJKOV: Ciuti-ciuti.
TIRANUL: Kak po-moldavski „derimo”?
PIROJKOV: Ne znaiu.
MOARTEA: E un cuvânt licenţios.
TIRANUL (către Brad): Sluşai, derimo! Zacem tebe tank?
BRAD: Tank. Yes, yes, tank.
NORA TIRANULUI: Smotriu ia na nego i ne mogu poveriti. Uj oceni pohoj... Oceni pohoj...
TIRANUL: Kak ego zovut?
ZUBAKOV: On govorit cito Brad P.
NORA TIRANULUI: Oh, Brad P! Nu preamo copia. Toci v toci pohoj na Brada P. Na nastoiaşcego Brada P.
BRAD: I am Brad P.
TIRANUL: Lipovîi blondin! Tî pameatnik oskvernil. Tank tebe ne igruşka. Ăto naşa moşci, ăto gordosti otecestva.
BRAD: I don’t understand.
NORA TIRANULUI: I glaza kak u Brada, i svetlîe volosî kak u Brada, i lob kak u Brada, i brovi, i resniţî, i gubî, nu vsio kak u Brada.
TIRANUL: On prestupnik. Kak po-angliiski „prestupnik”?
NORA TIRANULUI: Ne znaiu. Ia v şkole nemeţkii ucila.
BRAD: I am not guilty!
TIRANUL: Cito on govorit?
MOARTEA: Penibil... Inadmisibil!... Nu reuşiţi să comunicaţi... Nu vă înţelegeţi... Trebuie să vă ajut cumva...Aha! O să mă apropii de voi şi o să vă ating... Uite-aşa...
Moartea îl atinge uşor pe fiecare dintre personaje.
MOARTEA: Acum toţi o să vorbiţi într-o singură limbă... Aşa scăpăm de babilonie. Asta e soluţia... Dar în ce limbă? Poate în chineză? Poate în portugheză? Poate în irlandeză? În letonă? În ucraineană? În georgiană? În finlandeză? În slovacă? Dar poate... în română?! Asta e! Vorbiţi româneşte, dragii mei. Poftim! Continuaţi discuţia!
TIRANUL: E strigător la cer! Cum ai îndrăznit să profanezi monumentul?
BRAD: Nu l-am profanat!
TIRANUL: Ai vrut să cumperi tancul de la Coşniţa?
BRAD: Da.
TIRANUL: Asta înseamnă profanare.
BRAD: Ba nu! La Budapesta nimeni nu mi-a zis nimic. Am cumpărat un tanc şi nimeni n-a avut nicio pretenţie.
TIRANUL: Pentru ce-ţi trebuie un tanc? L-ai vândut la fier uzat?
BRAD: Nu, îl ţin acasă.
TIRANUL: Unde? În garaj?
BRAD: În curte, domnule. Eu am o vilă mare la Los Angeles. N-aţi auzit de vila lui Brad P.?
TIRANUL: O ţii una şi bună – Brad P., Brad P. Repeţi ca un papagal – Brad P., Brad P.... Ca o placă stricată – Brad P., Brad P....
BRAD: Dar sunt Brad P.!
TIRANUL: Ştii, şi mie îmi pare uneori că sunt Napoleon.
BRAD: Ha-ha, bună glumă!
TIRANUL: Şi ce tanc zici că ai cumpărat la Budapesta?
BRAD: Unul din epoca sovietică. Un T-54!
TIRANUL: Frumos exemplar?
BRAD: Bestial! Dar mai vreau unul. Un T-34.
TIRANUL: Ăla de la Coşniţa?
BRAD: Exact. După ce l-am văzut, îl vreau şi mai tare!
TIRANUL: Gura! Închide gura! Chiar crezi că suntem nişte tâmpiţi?! Ne ai de proşti?! Ce-ai zis când ai venit la Coşniţa? Hai la proşti! Hai la proşti!
BRAD: N-am zis „Hai la proşti!”... M-am gândit că poate nu mai aveţi nevoie de el. E o rămăşiţă a trecutului. O fosilă.
TIRANUL: Îndrăzneşti să-i spui fosilă?
BRAD: Da, e ditamai fosila!
TIRANUL: Băi boule! Vită încălţată! Măgarule!
BRAD: Nu mă insultaţi! Nu vă permit...
Tiranul îl agresează pe Brad P.
TIRANUL: Ce nu-mi permiţi? Cine eşti tu?! Un nimeni. (Îl loveşte pe Brad.) Nu-ţi acoperi faţa cu mâinile! Nu-ţi pare că eşti prea frumos? Un pic prea frumos? Hu! Să-ţi mut fălcile?... Hu! Şi arcada... să-ţi sparg arcada... Hu! Şi ochii... sunt prea albaştri. Eu am să ţi-i fac vineţi... O să umbli cu ochii vineţi.
NORA TIRANULUI: Dar dacă totuşi e Brad P.?
TIRANUL: Tu pictează... pictează mai departe.
NORA TIRANULUI: Nu mai pot picta... nu mă pot concentra. Am făcut un soare şi acum o să pictez o planetă.
TIRANUL (lovindu-l pe Brad): „Planeta detei”?
NORA TIRANULUI: Da!
TIRANUL: Bună idee.
NORA TIRANULUI: S-o vopsesc în verde sau roşu?
TIRANUL (continuând să-l bată pe Brad): Fă-o verde cu roşu.
NORA TIRANULUI: Ca drapelul RMN?
TIRANUL: Eşti inteligentă. Fiul meu şi-a ales o nevastă inteligentă.
NORA TIRANULUI: Opreşte-te, papa. L-ai umplut de sânge.
TIRANUL: Nu mă pot opri. (Către Brad.) O să-ţi rup oasele... O să-ţi dezbat ficatul. Şi plămânii...
BRAD: Gata! Nu mai suport.
TIRANUL: Îţi retragi cuvintele?
BRAD: Nu-mi retrag nimic.
TIRANUL: Vasăzică eşti Brad P.?
BRAD: Da, sunt Brad P.
TIRANUL (o lovitură în plexul solar): Îţi baţi joc de noi! Îţi baţi joc, da?
BRAD (suspinând): A-a-a-am... A-a-am... Am o dovadă...
TIRANUL: Ce dovadă?
BRAD: Lăsaţi-mă să stau jos...
NORA TIRANULUI: Lasă-l, papa. Luaţi loc, domnule... Nu în fotoliu! Pe scaun.
Brad P. se aşază pe scaun.
 
Scena 8
Uşa se deschide brusc.
Intră Telejurnalista şi Regizorul TV, împinşi de Pirojkov şi Zubakov.
ZUBAKOV: Ce să facem cu ei?
PIROJKOV: Domnişoara cere un pahar cu apă.
ZUBAKOV: Zice că o să moară de sete.
REGIZORUL TV: Daţi-i un pahar cu apă. De ieri nu a băut apă.
TELEJURNALISTA: Nu aveţi inimă... .
REGIZORUL: Daţi-i apă.
TELEJURNALISTA: Sunteţi nişte câini. Mai răi decât nişte câini.
REGIZORUL TV: Ajutaţi-o, e complet deshidratată.
BRAD (către Tiran): Să-i torn apă din carafa dumneavoastră?
TIRANUL: Nu ţi-am dat voie să te ridici de pe scaun. Stai jos. Iar voi spuneţi-mi ce-aţi căutat ieri la monument. Cine v-a trimis? Cine v-a dat camera? Ce informaţii aveţi despre tancul de la Coşniţa?
ZUBAKOV: De ce nu aveţi documente?
TIRANUL: Nu au documente?! Atunci e simplu. Îi împuşcăm şi îi îngropăm în pădure. Acolo o să putreziţi şi o să vă contopiţi cu natura.
MOARTEA: Cretinule! Tu ai să te contopeşti cu natura.
NORA TIRANULUI: Papa, să mă trimiţi pe mine să-i lichidez. În pădure au ieşit ciupercile. Mă duc să-i împuşc şi apoi am să strâng un coş de ciuperci.
REGIZORUL TV: Nu ne împuşcaţi! N-am făcut niciun rău nimănui.
TELEJURNALISTA: Apă! Apă! Vă rog...
TIRANUL: V-au trimis serviciile secrete de pe malul drept?
REGIZORUL: Nu-nu! Singuri am venit la Coşniţa! Din proprie iniţiativă.
TELEJURNALISTA (cu glas stins): Suntem fanii lui Brad P.
REGIZORUL TV: Fanii cei mai... cei mai... înflăcăraţi!
BRAD: Da, ei sunt fanii mei.
TIRANUL: Tu să taci! Gura!
Brad P. începe să se descalţe.
 
Scena 9
TIRANUL (către Brad): Stai, stai. De ce te descalţi?
NORA TIRANULUI: Pfu! E cu ciorapii rupţi.
BRAD: Vedeţi? Am o talpă falsă.
TIRANUL: O talpă falsă?
BRAD: În talpă sunt bani.
TIRANUL: Bani?
NORA TIRANULUI: Ba-a-a-ani?!
BRAD (îşi desface unul din pantofi, le arată tuturor talpa falsă): M-am pregătit bine înainte de a mă porni la drum. Asta e dovada.
Brad P. începe să scoată bancnote din talpa falsă.
BRAD: Poftim, o bancnotă de o mie de dolari. Daţi-i domnişoarei un pahar cu apă.
TIRANUL (ridică bancnota la lumina becului, o priveşte atent din toate părţile): Drace! E adevărată.
NORA TIRANULUI: Ura! Ura!
BRAD: V-aţi convins? Daţi-i apă fanei mele.
NORA TIRANULUI: Papa, să-i torn apă?
TIRANUL: Toarnă-i. Dă-i să bea. (Telejurnalista bea gâlgâind.)
BRAD (mai scoate din talpa falsă încă o bancnotă ): Încă un pahar, vă rog.
TIRANUL: Încă o mie de dolari!
BRAD: Bea, domnişoară, potoleşte-ţi setea.
NORA TIRANULUI: Papa, dă-mi şi mie o bancnotă.
TIRANUL: Pentru Fondul „Planeta detei”? Poftim.
BRAD (scoate din talpă o bancnotă de 10 000 de dolari): Acum daţi-mi toată carafa. (Către regizor.) Bea, băiete.
TIRANUL: Zece mii?! De unde ai zece mii de dolari?
BRAD: Uite, încă o hârtiuţă. (Scoate din talpă o bancnotă de 100 000 de dolari).
TIRANUL: O sută de mii?!
NORA TIRANULUI: O su-u-u-u-tă de mii?!
BRAD: Asta e dovada.
MOARTEA: Bravo, bravissimo, Brad! I-ai pus cu botul pe labe!
BRAD: Vă mai dau zece bancnote de câte o sută de mii. (Îi dă banii Tiranului.) Acum v-aţi convins? Eu sunt Brad P.
NORA TIRANULUI: Papa, omul are bani. Înseamnă că e Brad P.
TIRANUL: Bine, bine, dacă ai un milion, cu siguranţă eşti Brad P.
NORA TIRANULUI: Din prima clipă când te-am văzut, mi-am dat seama că eşti tu, Brad. Nimeni nu are un păr mai blond ca al tău, ochi mai senini ca ai tăi, gropiţe mai dulci ca ale tale.
BRAD: Mi-aţi observat gropiţele din obraji?
MOARTEA: Le-a observat, cum să nu le observe. Vipera! Brad, fii atent, ea e viperă.
BRAD: Oh, de m-ar vedea acum Angelina.
TIRANUL: Ce mai face Angelina?
BRAD: Mă aşteaptă să-i aduc tancul.
TIRANUL: Ştii, noi putem să-ţi oferim o mare varietate de tancuri. Avem mărcile T-55, T-62, T-64, T-72 şi T-80. Poţi să cumperi câte un exemplar din fiecare.
BRAD: Nu! Am vrut să cumpăr doar tancul de la Coşniţa. Dacă nu mi-l vindeţi, treaba voastră. Mă duc acasă cu mâinile goale.
TIRANUL: Mare încăpăţânat. Dar instalaţii „Grad” nu vrei? Rachete „Alazan”? Lansatoare de mine? Tunuri, mitraliere, aruncătoare de grenade? BTR-uri? Vrei un BTR? Ne-au rămas tone de armament după războiul din 1992. Te ducem la depozit şi îţi alegi ce vrei.
BRAD: Nu, mulţumesc. Nu mai cumpăr nimic.
TIRANUL: Mai gândeşte-te. Mai stai la Tiraspol o lună-două...
BRAD: O lună-două?!
 
Scena 10
Intră Antonina, escortată de Pirojkov şi Zubakov.
TELEJURNALISTA: Dumnezeule! Fata aceea...
REGIZORUL TV: „Când va făce plopul mere şi răchita micşunele”...
ZUBAKOV: E nebună! M-a muşcat de mână.
PIROJKOV: Am reţinut-o sub geam.
TIRANUL: A? Ce-ai zis?
PIROJKOV: Sub geamul dumneavoastră.
ZUBAKOV: A urcat pe o piatră şi se uita în birou.
TIRANUL: Şi, ai văzut tot?
ANTONINA: Am văzut. O să mă bateţi?
TIRANUL: Stai puţin, fată. Cum te cheamă?
ANTONINA: Antonina.
TIRANUL: Frumos nume. De ce l-ai muşcat pe Zubakov?
ANTONINA: Pentru că mi-a luat păpuşile.
TIRANUL: Ce ţi-a luat?
ZUBAKOV: I-am luat din spate rucsacul şi l-am deschis. M-am uitat în el să nu fie o bombă. Când colo, văd nişte păpuşi...
PIROJKOV: Făt-Frumos, Ileana-Cosânzeana...
TIRANUL: Adă rucsacul încoace.
ZUBAKOV: Poftim. (Scoate păpuşile din rucsac.) Ea e Ileana-Cosânzeana. El e Făt-Frumos.
ANTONINA: Am adus păpuşile ca să i le arăt doamnei Marina. Ea are un Fond...
NORA TIRANULUI: Fondul „Planeta detei”.
ANTONINA: Da, Fondul „Planeta copiilor”. Vreau să vă rog, doamnă, să mă ajutaţi să fac un teatru de păpuşi în satul meu.
NORA TIRANULUI: Care sat?
ANTONINA: Doroţcaia.
NORA TIRANULUI: Ha! Papa, ţii minte când am fost la Doroţcaia?
TIRANUL: Te-am dus cu tancul.
NORA TIRANULUI: Da-da, eram îmbrăcată în vestă antiglonţ şi mă sufocam în vesta aia.
ANTONINA: Acum e linişte la noi în sat. Copiii se plictisesc. Vreau să fac ceva pentru ei, am observat că le plac scenetele cu păpuşi. Dacă aş avea o sală, o scenă şi o cortină, aş face un teatru.
NORA TIRANULUI: Draga mea, ştii că un teatru începe de la vestiar? Uite, îţi pot dărui un cuier. Din Fondul „Planeta detei”.
ANTONINA: Dar noi avem cuier! Ne mai trebuie şi o sală de spectacole. Doamnă Marina, aţi putea fi sponsorul nostru?
NORA TIRANULUI: Vrei să bagi păpuşile astea în spectacol? Papa, cum îţi pare Ileana-Cosânzeana?
TIRANUL (către Antonina): Ai adus-o de pe malul drept?
ANTONINA: Nu-nu! Am făcut-o singură... cu mâinile mele.
NORA TIRANULUI: Papa, arunc-o la coş.
TIRANUL: Am aruncat-o.
NORA TIRANULUI: Nu plânge, Antonina.
ANTONINA: Nu plâng...
NORA TIRANULUI: Ţi-au dat lacrimile.
ANTONINA: Mi-a intrat în ochi o musculiţă...
NORA TIRANULUI: Noi nu avem musculiţe în birou.
MOARTEA: Aveţi, aveţi. În jurul meu roiesc mii de musculiţe.
BRAD (către Tiran): Chiar nu vă daţi seama? Aţi aruncat la coş un vis al fetei...
NORA TIRANULUI: Dar poate să viseze în continuare! Îi dau voie să viseze... Poftim, visează, fato! Numai că trebuie să-ţi schimbi păpuşile. În locul Ilenei o pui pe Vasilisa Prekrasnaia. Iar în locul lui Făt-Frumos, îl pui pe Ivan-Tzarevici.
TIRANUL: Ce noră inteligentă am.
NORA TIRANULUI: Te repeţi, papa.
ANTONINA: Nu ştiu cum arată Vasilisa Prekrasnaia şi Ivan-Tzarevici. Nu pot face aşa păpuşi.
NORA TIRANULUI: Nu trebuie să le faci cu mâinile tale. De ce să te chinui? O să-ţi cumpăr eu păpuşi. Îţi cumpăr zece Vasilise şi zece Ivani.
ANTONINA: Doamnă Marina! Eu nu ştiu poveşti cu Vasilisa Prekrasnaia şi Ivan-Tzarevici.
NORA TIRANULUI: O să-ţi dau cărţi. Mi-au trimis din Moscova un lot de cărţi.
ANTONINA: Daţi-mi-o înapoi pe Ileana-Cosânzeana! (Ridică din coş păpuşa.) Şi pe Făt-Frumos.
TIRANUL: Stai, fată. Nu te poţi duce în sat cu păpuşile astea. Ele rămân aici.
ANTONINA: Daţi-mi-le! Sunt ale mele! Fără mine o să moară!
MOARTEA: Da, domnule, există păpuşi moarte şi păpuşi vii.
TIRANUL: Ha-ha, cum să moară nişte păpuşi? Ori le ţii la coşul de gunoi, ori le urci pe scenă, totuna e!
TELEJURNALISTA: Nu, nu e totuna!
REGIZORUL TV: Eu aveam în copilărie un elefănţel şi vorbeam cu el.
TIRANUL: Eu aveam un ursuleţ şi dormeam cu el.
NORA TIRANULUI: Eu aveam un iepuraş care mă mângâia cu lăbuţa.
PIROJKOV: Eu aveam un pui de găină cu cheiţă. Învârteai cheiţa şi puiul sărea prin cameră.
ZUBAKOV: Eu aveam un crocodil care râdea cu gura până la urechi.
TIRANUL: Crocodilul are bot, nu gură.
ZUBAKOV: Bot, să trăiţi! Ce să fac cu Balaurul?
TIRANUL: Balaurul?
ZUBAKOV: Uitaţi-vă în rucsac. Mai este o păpuşă aici.
TIRANUL (scoate din rucsac Balaurul): Aoleu! O pocitanie!
ZUBAKOV: Ce sprâncene stufoase!
PIROJKOV: Un Balaur cu barbă. Ei şi ce? Un balaur cu barbă.
TELEJURNALISTA: Vai ce gheare lungi!
REGIZORUL TV: Gata! S-a zis cu noi!
NORA TIRANULUI: Papa! Papa! Balaurul seamănă cu dumneata!
ZUBAKOV: Nu-nu!
PIROJKOV: Nu seamănă deloc.
NORA TIRANULUI: Vino la oglindă, papa. Vezi? Semănaţi ca două picături de apă.
TIRANUL: Mda. Nici nu ştiam că am o faţă de balaur.
NORA TIRANULUI: Balaurul are faţa dumitale, papa!
TIRANUL: Antonina, tu ce ai de spus?
ANTONINA: E o păpuşă reuşită, cea mai reuşită din câte am făcut până acum. Balaurul e preferatul meu.
TIRANUL: Dar sunt un monstru, vezi?
ANTONINA: Văd.
NORA TIRANULUI: Nesimţito!
TIRANUL: Culmea obrăzniciei!
NORA TIRANULUI (către Zubakov şi Pirojkov): Arestaţi-o!
TIRANUL: Arestaţi-o şi închideţi-o în carceră.
PIROJKOV: Pe ea?
TIRANUL: Cu tot cu păpuşi!
NORA TIRANULUI: Ba nu. Păpuşile rămân aici. Le confiscăm.
TIRANUL: O să stai în carceră până îţi vine mintea la loc.
ANTONINA: Daţi-mi păpuşile! Nu aveţi dreptul să le confiscaţi.
BRAD: N-o închideţi, vă rog. E o copilă.
TIRANUL: O copilă nu face balauri.
NORA TIRANULUI: Daţi păpuşile încoace. Le pun în safeu.
BRAD: Doamnă Marina, eu vreau s-o cumpăr pe Ileana-Cosânzeana.
NORA TIRANULUI: A?
Brad mai scoate din talpa falsă nişte bani.
BRAD: Poftim, zece mii de dolari.
NORA TIRANULUI: Zece?... Doar zece?! Ileana-Cosânzeana costă dublu.
BRAD: Bine, vă dau cincisprezece mii de dolari.
NORA TIRANULUI: Nu, douăzeci de mii.
BRAD: Cincisprezece.
MOARTEA: Şaisprezece.
NORA TIRANULUI: Douăzeci.
BRAD: Şaisprezece mii şi jumătate.
NORA TIRANULUI: Douăzeci.
BRAD: Nu! Niciun dolar în plus.
NORA TIRANULUI: Bine, şaisprezece mii şi jumătate.
BRAD (mai scoate bani): Îl cumpăr şi pe Făt-Frumos.
NORA TIRANULUI: Costă douăzeci şi cinci de mii.
MOARTEA: Oho! Să nu-i dai mai mult de douăzeci.
BRAD: Şaptesprezece mii cinci sute.
NORA TIRANULUI: Douăzeci şi cinci de mii.
MOARTEA: Optsprezece.
BRAD: Optsprezece mii cinci sute.
NORA TIRANULUI: Douăzeci şi cinci.
TIRANUL: Marinocika, ţine preţul, ţine preţul!!!
BRAD: Nouăsprezece mii cinci sute.
NORA TIRANULUI: Douăzeci şi cinci.
BRAD: OK, douăzeci şi cinci de mii.
NORA TIRANULUI: Ura! Ura!
MOARTEA: O să-ţi stea în gât banii lui, vipero.
NORA TIRANULUI: Dar cât dai pentru Balaur?
BRAD: Cincizeci de mii.
NORA TIRANULUI: Supe-e-e-er!
TIRANUL: Ce super? Calmează-te, Marinocika. Cere o sută de mii.
NORA TIRANULUI: Nu ştiu dacă dă o sută de mii... E cam mult.
BRAD: Bine, o sută de mii.
NORA TIRANULUI: Ura! Ura! Ura!
BRAD: Poftim banii. Acum vă rog să ne daţi drumul. Mie. Şi ei (arată către Antonina). Şi ei (către jurnalistă). Şi lui (către regizor).
TIRANUL: Stai puţin. Dumneata mai ai un pantof?
BRAD: Sigur că da.
TIRANUL: Şi mai ai încă o talpă?
BRAD: Evident.
TIRANUL: O talpă falsă?
BRAD: Da. Cum aţi ghicit?
TIRANUL: Talpa dumitale e mai groasă decât a mea.
BRAD: Am înţeles. Trebuie să-mi scot şi pantoful de pe piciorul stâng.
TIRANUL: Calcă pe covor. Să nu răceşti.
Brad îşi descalţă pantoful, desface talpa falsă.
BRAD: Doamnă Marina, nu vă deranjează mirosul tălpilor mele?
NORA TIRANULUI: Nu, banii nu au miros.
TIRANUL: De ce umbli cu ciorapii rupţi?
NORA TIRANULUI: Angelina nu are grijă de tine, Brad.
BRAD: De când sunt la Tiraspol, încă n-am reuşit s-o sun. Îmi daţi voie să-i telefonez?
NORA TIRANULUI: Încă nu.
BRAD: O să facă o criză de nervi.
MOARTEA: Mai dă-i bani.
BRAD (în şoaptă): Pentru ce?
MOARTEA: Pentru „Planeta detei”.
BRAD: Doamnă Marina, vreau să fac o donaţie pentru Fondul „Planeta detei”.
NORA TIRANULUI: Oh, avem mari dificultăţi financiare. Abia ne descurcăm. Puteţi să ne susţineţi? Ar fi o onoare pentru noi.
BRAD (scoate din talpa falsă mai multe bancnote): Număraţi, vă rog.
NORA TIRANULUI: O sută de mii, două sute de mii, trei sute de mii, patru sute de mii...
MOARTEA: Şapte sute de mii, opt sute de mii, nouă sute de mii... Văi-văi-văi-văi! Mi se face negru înaintea ochilor.
NORA TIRANULUI: Un million patru sute, un million şase sute, un million opt sute... Două milioane.
TIRANUL: Două mi-li-oane?!!
NORA TIRANULUI: Da, papa!
TIRANUL: Mai mult decât ne-au trimis din Moscova pentru pensionari.
NORA TIRANULUI: Mai mult decât ne-a trimis Putin pentru invalizi şi văduve de război.
TIRANUL: Nu-mi vine să cred. O grămadă de bani. Pune-i repede în safeu.
NORA TIRANULUI (pune banii, încuie safeul): Să sărbătorim! Astăzi Brad a oferit cea mai mare donaţie Fondului nostru. Numele lui va intra în istoria RMN! Să bem câte o cupă de şampanie. Zubakov!
ZUBAKOV: Să trăiţi!
NORA TIRANULUI: Adă o şampanie.
TIRANUL: Pirojkov!
PIROJKOV: Să trăiţi!
TIRANUL: Mie adă-mi o votcă.
PIROJKOV: „Sheriff”?
TIRANUL: „Sheriff”.
MOARTEA: Şi suc de roşii! O să-mi fac un Bloody Mary.
Zubakov şi Pirojkov ies.
 
Scena 11
BRAD: O să ne daţi drumul după cocteil?
TIRANUL: Să vedem, să vedem...
NORA TIRANULUI: Poţi să-i eliberezi, papa. N-are rost să-i mai ţinem aici.
TIRANUL: Îi eliberez, dar cu o condiţie.
BRAD: Ce condiţie?
TIRANUL: Dumneata trebuie să cumperi un BTR. Nu-ţi vând mitraliere, tunuri, rachete, grenade, obuze, ci doar un BTR.
BRAD: Dar nu mai am bani!
TIRANUL: Hai, Brad, un mic avans.
BRAD (scoate din buzunarul de la piept o bancnotă): Poftim. Doar o mie de dolari.
TIRANUL (ia banii): Suficient.
BRAD: Să ştiţi că o să trimit pe cineva după BTR. Eu nu mai vin la Tiraspol.
TIRANUL: De acord.
NORA TIRANULUI: Şi taxa ecologică? Cine plăteşte taxa ecologică?
BRAD: Gata! Nu vă mai dau nici un cent!
MOARTEA: Bravo, Brăduţ.
BRAD: Niciun cent!
TIRANUL: Hai lasă, nu te enerva. Dă o sută de dolari şi cu asta basta.
BRAD (scoate o bancnotă din băsmăluţa sa legată nod): Poftim. O sută. E cam boţită, dar merge.
NORA TIRANULUI: Papa, eu zic să ne relaxăm un pic... Cântă-ne la saxofon.
TIRANUL: O-o, cu plăcere.
NORA TIRANULUI: Aşezaţi-vă, dragii mei. Papa o să ne cânte la saxofon.
Toţi se aşază, Tiranul interpretează la saxofon o bucată muzicală.
NORA TIRANULUI: Cum te simţi, Brad?
BRAD: Bine, mulţumesc.
NORA TIRANULUI: Ah, zâmbetul american. Uite ce mutre acre au toţi. Numai tu zâmbeşti.
MOARTEA: Fii atent, Brad! Vipera mai vrea ceva de la tine.
NORA TIRANULUI (îşi dezgoleşte umărul): Vezi ce umăr alb?
BRAD: Mai alb decât al Angelinei.
NORA TIRANULUI: Da?
BRAD: Dar nu eşti Angelina.
NORA TIRANULUI: Ce-ţi trece prin cap? N-am de gând să mă iau la întrecere cu Angelina. Tot ce vreau de la tine e să-mi scrii un autograf... aici, pe umăr...
BRAD: Pe umăr?!
NORA TIRANULUI: Da, ia pixul şi scrie: „Pentru Marina de la Brad”.
BRAD (scrie): „Pentru Marina de la ...”.
 
Scena 12
Intră doi tineri îmbrăcaţi în uniformele lui Zubakov şi Pirojkov. Ei sunt din detaşamentul „Burunducii”.
ANTONINA: Aţi venit! De când vă aştept! Credeam că nu mai veniţi.
BURUNDUCUL I: Mâinile sus!
BURUNDUCUL II (către Tiran): La perete. Întoarce-te cu faţa la perete!
NORA TIRANULUI: Zubakov, ai căpiat? Pirojkov, ţi-ai pierdut minţile?
ANTONINA: Pirojkov şi Zubakov au fost dezarmaţi.
BURUNDUCUL I: I-am imobilizat în anticameră.
BURUNDUCUL II: Le-am luat uniformele şi ne-am îmbrăcat noi.
NORA TIRANULUI: O să ne împuşcaţi?
BRAD: Aţi venit să ne salvaţi?
TELEJURNALISTA: Cine sunteţi?
REGIZORUL TV: Cum ne-aţi găsit?
ANTONINA: Ei sunt din detaşamentul „Burunducii”. Le-am spus că dacă nu mă întorc în sat până la prânz, să vină să mă caute.
BRAD: Legaţi-i. Pe el şi pe ea.
NORA TIRANULUI: Papa, ei mă leagă de fotoliu. Trage! Trage cu pistolul!
TIRANUL: Nu mai am pistol, mi l-au luat. Sunt antrenaţi. Hei! Nu te juca cu saxofonul. Pune-l jos.
BURUNDUCUL I: L-am confiscat.
BURUNDUCUL II: O, ce trofeu! Saxofonul Tiranului!
TIRANUL: Nu!
ANTONINA: Vă recomand să nu mai cântaţi. Niciodată.
TELEJURNALISTA: N-ai talent, domnule.
REGIZORUL TV (către Nora Tiranului): Şi tu, Marina, lasă-te de pictură. Mai bine fă origami.
MOARTEA: Origami din banii lui Brad.
BRAD (către Burunduci): Vă rog, duceţi-ne la Chişinău. Vă plătesc, băieţi. Mai am nişte bani în căptuşeala sacoului.
ANTONINA: Vă ducem gratis, domnule Brad P. Mai întâi o să treceţi Nistrul cu bacul. Apoi Burunducii vă duc cu maşina la Chişinău.
BRAD (arată către jurnalişti): Şi pe ei?
ANTONINA: Şi pe ei.
BURUNDUCII: Mai repede! Mai repede! Vine o patrulă. Plecăm!
 
Scena 13
MALUL DREPT
O televiziune din Chişinău.
Brad P. e asaltat de jurnalişti. Actorul traversează scena, urmat de reporteri care îl bombardează cu întrebări.
REPORTER I: Domnule Brad P., cum aţi evadat din închisoare?
REPORTER II: Domnule Brad P., ce aţi discutat cu Tiranul de pe malul stâng? Dar cu Nora Tiranului?
REPORTER III: Domnule Brad P., e adevărat că tancul de la Coşniţa e păzit de Lebădoiul Negru?
REPORTER IV: Domnule Brad P., e adevărat că aveţi ciorapii rupţi?
REPORTER V: Domnule Brad P., când va fi gata filmul „World War Z”?
REPORTER VI: Domnule Brad P., o să faceţi un film şi în Moldova?
REPORTER VII: Domnule Brad P., cum vă par fructele moldoveneşti? Dar legumele? Care e mâncarea dumneavoastră preferată? Care sunt culorile dumneavoastră preferate? Care sunt parfumurile dumneavoastră preferate?
REPORTERII ÎN COR: Domnule Brad P., o să deschideţi un restaurant la Chişinău?
Pauză. Brad P. fuge în culise, reporterii din urma lui.
 
Scena 14
Intră Telejurnalista şi Regizorul TV. Discută între ei.
REGIZORUL TV: Ce-a zis şeful?
TELEJURNALISTA: Că suntem impotenţi. E supărat foc că n-am putut să-l aducem pe Brad P. la televiziunea noastră.
REGIZORUL TV: Păi dacă ni l-au luat alte televiziuni?
TELEJURNALISTA: Nu trebuia să suni de la vamă şi să le spui părinţilor tăi că venim cu Brad P. Îndată a aflat tot oraşul.
REGIZORUL TV: Doamne, câţi fani au venit să-l vadă. O mare de oameni. Toţi cereau autografe. Apoi au sărit reporterii peste el. Îl trăgeau de mâini, de haine, de picioare. Unii l-au luat la o televiziune, alţii – la altă televiziune. Iar noi am rămas cu buza umflată.
TELEJURNALISTA: Mă duc să-mi iau cactusul din birou.
REGIZORUL TV: Te-a dat afară?
TELEJURNALISTA: Nu aştept să mă dea el afară. Plec singură.
REGIZORUL TV: Nu pleca. Cine ştie, poate îi trece supărarea.
TELEJURNALISTA: A zis că nu suntem buni de nimic. Că şi emisiunea despre victimele războiului de pe Nistru a ieşit foarte proastă. A rebutat-o. A aruncat de faţă cu mine toate casetele la gunoi.
REGIZORUL TV: Canalia! Nu mai dă pe post emisiunea noastră? Ce păcat. Parcă-i aud... Alexandru, Pavel, Kravcenko, Doctorul, Eleonora, Zina, Maria... Cu trei zile în urmă am vorbit cu ei în studioul ăsta. Dar parcă au trecut o sută de ani... Nu mai am ce căuta aici. Plec şi eu.
Apare Brad P., livid, epuizat.
BRAD: Îmi cer scuze că s-a întâmplat aşa. N-am vrut să vă pierdeţi slujba.
TELEJURNALISTA: Brad! Ce faci aici?
BRAD: Mă ascund de reporteri, de admiratori, de tot felul de tipi cu ochelari de soare...
TELEJURNALISTA: Arăţi atât de oboist.
BRAD: N-am dormit de 72 de ore. Nu ştiu cum să scap de aici. Băieţi, mă puteţi ajuta. Mă duceţi la aeroport?
REGIZORUL TV: Sigur că da. Când vrei să mergi?
BRAD: În clipa asta.
Din culise apare Moartea.
MOARTEA: Brad, te-am urmat ca o umbră peste tot.
BRAD: Ştiu.
MOARTEA: Dar n-am nimerit niciodată în cadru. Pe tine toţi te filmau, te aplaudau, te purtau pe braţe, te intervievau, iar eu am fost doar o pată de întuneric. Un loc gol. Un zero. Mă iei cu tine în America, Brad? Vreau şi eu să fiu vedetă. Mă faci vedetă, Brad?
 
Scena 15
Intră în scenă un bărbat la costum şi cu ochelari de soare.
TELEJURNALISTA: Uite-l pe Ministrul de Interne.
REGIZORUL TV: Nu, e Ministrul de Externe.
TELEJURNALISTA: Nu, e Ministrul Apărării.
REGIZORUL TV: Ba nu, e Ministrul Securităţii.
MOARTEA: N-aţi ghicit. Acesta e un ministru anonim. Un ministru cu ochelari de soare. Nimeni nu-l cunoaşte, nimeni nu ştie cu ce se ocupă. Doar din când în când se arată în public. Şi niciodată nu-şi scoate ochelarii negri...
MINISTRUL ANONIM: Ps-s! Ps-s! Domnule Brad P.!
BRAD: Dumnezeule, m-a găsit şi aici.
MOARTEA: Nu te teme. Eu sunt alături de tine. Mereu voi fi alături de tine, Brad.
MINISTRUL ANONIM: Ps-s! Ps-s! Domnule Brad P., vă propun o afacere. Am fost trimis să vă întreb...
BRAD: Vă ascult.
MINISTRUL ANONIM: Ştiu că nu aţi mai reuşit să cumpăraţi tancul de la Coşniţa. Dar noi avem nişte avioane militare de vânzare. Doriţi să cumpăraţi un avion?
 
CORTINA
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog