Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ARHI-PERSPECTIVE

În Roma, la cartea de marmură a neamului nostru

Doina CERNICA

Alte articole de
Doina CERNICA
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Căldura, de cuptor, a lui august este ultimul lucru care ar putea să-i descurajeze pe oaspeţii Romei. Ca şi aglomeraţia, deşi localnicii par în bună măsură plecaţi în propriile vacanţe sau pur şi simplu retraşi cu discreţie în locuinţe. Cu excepţia miilor de camerieri, într-o alergare fără capăt pe terasele restaurantelor pline de flori şi de propuneri îmbietoare strigate mut de aroma mirodeniilor colindând agil străduţele înguste, străjuite de clădiri ce îşi ţin de umbră şi răcoare una celeilalte, şi care nu se opresc decât în chenare de savori la marginea pieţelor. Cu foarte mulţi ani în urmă, călătorisem într-un compartiment de tren cu o tânără care venea din Italia şi mergea acasă, la Rădăuţi, să-şi vadă copilul rămas cu părinţii. Avea o geantă umflată pe umăr, o alta, de voiaj, prea grea pentru ea, dar se încăpăţâna să ducă şi un ghiveci, înlănţuit şi ocrotit cu braţul stâng, în care stătea verde şi parfumat un rozmarin. Mai avea pliculeţe cu seminţe în bagaj, era fermecată de miresmele bucătăriei italiene, numai despre ele mi-a vorbit. Cu timpul au ajuns şi la noi, trăind suroreşte cu cele tradiţionale, dar pe atunci cine punea, de pildă, busuioc în mâncare?
Deşi regele mirodeniilor în numeroase tratate gastronomice cu specific mediteranean şi asiatic, în spaţiul nostru rolul său primordial a fost şi încă se menţine unul apotropaic: apără de deochi, de duhurile rele. Poartă totodată noroc. Este un ingredient esenţial al farmecelor de dragoste. Şi este, de asemenea, asociat bisericii, mirosului de tămâie, aghesmei şi candelei de la icoane. Iată de ce îmi închipui că alături de pâinea cu care, înmuiată în apă, Badea Cârţan s-a hrănit pe drum, de pumnul de pământ românesc, de mâna de sare şi grămăjoara de grâu pe care le-a pus la baza Columnei, în traista călătoriei sale, pe jos, de 43 de zile spre Roma, a avut şi un fir de busuioc. Legendarul cioban ne apare în minte, cum cred că li se întâmplă multor români, concomitent cu ivirea Columnei lui Traian în faţa ochilor. Dar, în ce mă priveşte, nu atât cu sentimentul pe care l-a generat în depărtata dimineaţă a anului 1896, când a fost descoperit, aidoma la înfăţişare cu străbunii săi, dormind la rădăcina monumentului, şi când ziarele romane l-au anunţat ca pe un eveniment major: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămaşă, cu iţari şi cu opinci”, cât mai ales cu viaţa sa de apostol al limbii române. Povestea e cunoscută. Privind spre crenelurile Munţilor Făgăraş, copilandru, Gheorghe Cârţan, ciobanul născut la 24 ianuarie 1849, la Cârţişoara, lângă Sibiu, şi-a întrebat într-o zi tatăl despre cei care locuiau dincolo de ei. „Cine sunt?” „Români!” La care fiul ar fi spus: „Dar noi ce suntem? Nu suntem tot români? De ce aici nu-i tot România?”. După care, înşelând vigilenţa străjilor ungureşti, s-a strecurat pe poteci de munte numai de el ştiute şi ajungând la păstorii argeşeni l-a întâlnit pe intelectualul braşovean Ion Cotigă, care i-a devenit dascăl în istoria neamului şi i-a schimbat viaţa. Cel care până la 18 ani nu putea nici să se iscălească, cel care a învăţat să citească pe „Hronica Românilor” a lui Gheorghe Şincai, cel care, cumpărător de cărţi, lector insaţiabil, îşi transformase măgarul turmei într-o bibliotecă volantă, a devenit un mare apărător al cauzei unităţii românilor şi al limbii române. A călătorit la Maica Roma (întâi îndemnat de pagini din susţinători ai latinităţii noastre, a doua oară la Congresul Orientaliştilor, când a depus la Columna lui Traian coroana cu lauri din bronz, darul delegaţiei române), la Paris, Ierusalim, în Germania, Spania, în Imperiul Austro-Ungar, dar mai ales, peste trei decenii, trecând ilegal graniţa, în Ţara Românească, de unde se întorcea cu desagii plini de volume în limba română pentru românii din Transilvania. Condamnat de autorităţile habsburgice la închisoare pentru instigare împotriva statului, Gheorghe Cârţan şi-a văzut nu numai cărţile personale, dar şi mii din miile aduse din vechiul regat confiscate şi arse într-o fabrică de cărămidă din Braşov. În iarna 1910-1911, când a trecut, tot clandestin, Carpaţii, cu un nou transport de carte românească, a fost prins şi ţinut două zile şi două nopţi în capcana nemiloasă a unei avalanşe de zăpadă. A fost cea din urmă călătorie a fanaticului ţăran român al romantismului naţional, cum îl considera Nicolae Iorga. S-a stins din viaţă la 7 august 2011 şi, respectându-i-se dorinţa de a-şi dormi somnul de veci în pământul României libere, a fost înmormântat la Sinaia.
De dimineaţă ne acomodăm din mers cu Roma, preţuind din ce în ce mai mult şansa de a o avea împreună cu noi pe arheologul Valentina Buşilă, care ne conduce cu pas tineresc, neobosit pe străzile fabulosului oraş. Ceea ce frapează de la bun început este amestecul evurilor, coexistenţa lor firească şi îmbogăţitoare: ruine antice, biserici medievale, monumente ale secolului XIX şi impresionante edificii ale prezentului se simt bine, înviorate chiar de stranietatea vecinătăţilor şi permanent ocrotite. Nu numai de pinii uriaşi ai Romei, de coconarii săi emblematici, parcă la fel de durabili ca piatra, ci şi de permanenta lucrare a oamenilor, fără vacanţă în materie de reconsolidare, restaurare, cercetare. Chiar şi aici, în apropierea Forului lui Traian, panouri mari, îngrăditoare, dincolo de care se înalţă albul viu al mult discutatului Vittoriano, anunţă în ramura C a metroului săpături, indagini archeologice, investigaţii arheologice. Dar, iată, exclamaţia „Columna lui Traian!” ne întoarce privirile, ne iuţeşte pasul şi ne străpunge cu săgeata unei emoţii neaşteptate: eram pregătite pentru această întâlnire de când am plecat spre Roma şi, cumva, de când ne ştim şi, totuşi, nimeni nu ar nega bătaia mai accelerată a inimii. Concomitent cu surpriza celor câţiva oaspeţi ai oraşului care o studiază, o admiră, o fotografiază, o filmează, sunt şi unii care trec fără să-şi încetinească mersul, fără a-şi întoarce capul. Dar pe aceasta o depăşim repede – nici la Suceava sucevenii nu se comportă altfel când merg pe trotuarul din faţa Curţii Domneşti –, sunt cu siguranţă romani, locuitori ai Romei. Cealaltă însă, emoţia, rămâne. Ne apropiem cu sfială şi în acelaşi timp ne dăm înapoi, vrem întâi să o cuprindem întreagă, nu e uşor, are peste 35 de metri. Dacă pentru Forul Roman, vreme de un mileniu centrul Romei, a fost nevoie să fie desecată o mlaştină, acoperită şi înălţată pe Colina Palatină, pentru Forul lui Traian pământul a trebuit excavat, terenul aplatizat, existând şi opinia că însăşi Columna măsoară adâncimea acestor săpături la care au trudit din greu dacii prizonieri de război. Bare metalice, plăci transparente solide protejează întregul perimetru, ca şi în cazul Forului Roman sau al celor Imperiale, fier şi sticlă înconjoară baza Columnei. Încercăm să desluşim ceea ce ştim deja din manualele noastre de istorie, scenele de luptă dintre daci şi romani în războaiele duse de Traian pe pământul nostru. Apoi, hrănită de evocarea Valentinei Buşilă, închipuirea încearcă să reconstituie depunerea urnei cu cenuşa împăratului în spaţiul anume prevăzut pentru ea de proiectul genialului său arhitect, grecul Apolodor din Damasc, urnă şi cenuşă mai târziu dispărute în incursiunile întunecate ale semenilor noştri, ca şi statuia sa. Pentru că a venit şi o zi în care Traian, imperatorul Romei păgâne, a fost coborât din vârful Columnei, pentru ca să urce în locul lui Sfântul Petru, patronul Romei creştine. Octavian Paler îi simţea pe dacii de pe basoreliefurile ei învinşi nu de sabie, „ci prin tristeţea exilului lor perpetuu, fie şi în marmura de Paros”. Dar oare poţi să ajungi aici, la Columna lui Traian, la cartea în marmură a neamului românesc, şi să nu fii împins să treci nu numai puntea emoţiilor, dar şi pe cea a gândurilor? Păşesc pe ea, întinsă invizibil, de la un capăt la celălalt al Forului, şi mă întreb şi eu, visătoare, despre soarta cărţii pe care Columna o ilustra în marmură, „De bello dacico”, şi aceasta document de preţ al naşterii noastre. De la ea, gândul se mută la miile de cărţi duse românilor din Transilvania de neuitatul apostol al limbii române şi îndeosebi la cele pe care le-a încălzit cu trupul, cu inima lui sub zăpadă. Apoi îmi arunc privirile în jos: oare în pâlcurile de iarbă continuă să trăiască un fir din boabele de grâu aduse de Badea Cârţan, cel pe al cărui mormânt scrie, într-un fel şi în limbajul grâului, „Doarme visând la înfrăţirea neamului”?
În apropierea Columnei, un mic magazin pe roate proclamă „Roma city food”, chemând lumea la inevitabilul hot-dog, dar şi la bibite, panini şi, fireşte, gelati. Însă oricât de atrăgătoare sucurile şi îngheţatele aici, nimic nu se compară în arşiţa amiezii şi în setea perpetuă a zilei cu o gură de apă rece şi bună. Or, în generoasa Romă, cişmelele sunt peste tot, nicăieri, în nicio vestită aşezare în care am ajuns nu am întâlnit un dar mai minunat pentru cei care vin de departe ca să o vadă, să o cunoască, să şi-o amintească. Poate şi fiindcă oraşul îi consideră pe toţi, călători temerari în cea mai fierbinte lună a anului, oaspeţi, nu simpli turişti cum sunt categorisiţi aproape oriunde aiurea. Şi cum două înghiţituri din incomparabila sa apă sunt de ajuns ca să ne adunăm din oboseala colindului, din epuizarea emoţională şi din prea multul şi prea frumosul tezaurizat pe retina ochilor şi a sufletului, ne îngăduim să simţim şi unda aromelor care ne cheamă prietenoase la grădinile de vară, grădiniţe, de fapt, deasupra cărora se iţeşte busuiocul în dulci ţesături de farmece.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog