Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Notaţie şi intervenţie în limbajul plastic

Ludmila COTOMAN

Igor SVERNEI

Alte articole de
Ludmila COTOMAN
Igor SVERNEI
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Dintre cele trei mari şi în acelaşi timp şi cele mai importante interferenţe plastice – pictura de şevalet, arta decorativă, în special tapiseria, şi învăţământul artistic – pe care le profesezi de mai mult timp, cu care doreşti să începem?
– Cu pictura. Şi nu pentru că aş trata-o în mod preferenţial, ci pe motiv că a fost prima mea experienţă artistică.
– Era şi firesc să fi pornit de la pictură, de la origini – de la poezie, care putea fi realizată doar în peisaj. Întrebarea mea ar fi: ce anume este peisajul pentru pictorul Igor Svernei?
– Înainte de orice, peisajul este o anumită stare a sufletului, pe care abia de o apuci să o restitui, după multiple experienţe şi trăiri, încercări. Şi apoi, peisajul este chiar o personalitate – nu se lasă corectat. Ceea ce încearcă să facă un artist plastic nu este altceva decât notarea rapidă şi imediată a trăirilor în faţa frumosului, în faţa naturii. Natura este raţională şi ea ne dictează legi. Totul e să înveţi, să ştii să cunoşti aceste legi pentru a te putea integra plenar în registrul ei.
– ...şi dacă aceste legi ale naturii nu-ţi dau (nu-ţi conferă) siguranţa raţiunii...
– Încerci să intervii cu trăire, cu înţelegere şi har, să cauţi în ele, aşa abstracte cum sunt, necesitatea intimă, pe de o parte, şi libertatea intimă, pe de altă parte, fără de care nu te poţi forma ca artist, nu te poţi bucura cu adevărat.
Am putea vorbi despre o libertate întru bucurie?
– Libertatea, în esenţă, tot bucurie e... Te poţi bucura cu adevărat doar atunci când eşti liber. Libertatea şi bucuria sunt complementare noţiunii de creator. Orice artist îşi doreşte să ajungă la o libertate proprie cât mai mare. Însă la operă trebuie să participe, după înfăptuirea ei materială, privitorul cu sensibilitatea, cu imaginaţia sa. Aş putea spune atunci că finalitatea unei opere de artă îşi află adevărata dimensiune expresivă în interiorul celui care o priveşte.
– Dacă ne referim la stilistica expresiei artistice, motivul covorului predomină în mai multe lucrări, doar că este un covor stilizat, abstractizat. Faptul că acesta transpare atât de sugestiv din redimensionarea lui creatoare este o dovadă a necesităţii valorificării artei populare tradiţionale? Textura pânzelor ne duce cu gândul la vechile scoarţe şi covoare româneşti.
– Am început să fac tapiserie şi din admiraţia pe care o am pentru covorul românesc. Să poţi exprima, cu un singur fir de aţă şi lumină, şi culoare, şi umbră în acelaşi timp, este, cred, cel mai captivant lucru, chiar dacă rezultatul final este aproape întotdeauna imprevizibil. Îmi place atât de mult tapiseria, deoarece nu poate fi improvizată, iar componenta tradiţională adânceşte conotaţia eternului şi a implacabilului. Nu-i mai poţi adăuga sau şterge nimic după ce ai lucrat-o. Fascinaţia de a realiza ceva din care să nu poţi scoate sau înlocui ceva, asta, cred, m-a subjugat.
– Te-ai gândit vreodată că cele două experienţe plastice – pictura şi tapiseria – ar putea marca o dedublare a personalităţii tale artistice?
– Sub nicio formă. Pe mine pictura şi tapiseria nu mă provoacă la o dedublare: ele sunt materializarea diferită a unuia şi aceluiaşi mod de a gândi şi simţi. Fireşte că mai intervine şi „personalitatea” materiei cu care lucrezi. Fiecare materie se defineşte altfel în formă şi dialog cu spaţiul. Poate că de aceea am abordat mai multe tehnici. Iar din comunicarea dintre formă, materie şi spaţiu se naşte o realitate închegată, cu o identitate proprie pe care ne-am obişnuit să o numim operă de artă. Tapiseriile şi tablourile mele nu vor să fie neapărat „frumoaseîn primul rând, ci să poarte amprenta unui stil – stilul fiind limpezimea subiectivă, însăşi individualitatea, exprimarea aceea unică în stare să deosebească viziunile şi vocile artiştilor.
– Ce este arta pentru artist?
– Este o meserie. Adică meseria lui de a avea raporturi cu lumea şi reprezintă totodată cea mai potrivită posibilitate de a înţelege şi a se face înţeles...
– Eşti categoric în toate?
– Mai degrabă maximalist. Ştiu exact că trebuie să muncesc. Pentru că năzuinţa artistului înseamnă muncă, visarea artistului înseamnă muncă, iar obiectul facerii este rezultatul trăirilor proprii în faţa vieţii. În artă nu poţi fi categoric. A fi categoric în artă înseamnă a-ţi limita libertatea şi ce fel de creator mai poţi fi?
De aici să înţeleg, că accepţi compromisul?
– ...doar compromisul culorilor...
– Crezi în culoare?
– Cine nu crede în culoare, nu-i pictor. Am găsit în culoare nu numai lumină, acorduri şi armonii grave ori îmbătătoare, o anumită stare sufletească, ci am găsit în culoare şi o valoare morală şi satisfacţii intelectuale. Nu culoarea strălucitoare, bogată, orientală, ci culoarea gravă, supusă rigorii spiritului. Încerc să integrez culoarea într-un tot organic, într-o lume de raporturi şi echilibru, într-o lume de seninătate meditativă.
– Cum lucrezi, ai un plan bine stabilit?
– Depinde. Când eram creator liber mereu îmi reconstituiam / revedeam planurile. Acum, de când sunt director al Colegiului Republican de Arte Plastice „A. Plămădeală”, fireşte, trebuie să acţionez după un plan bine stabilit. Spre exemplu, un tânăr vine la şcoală să ne arate un plan de lucrare. Bun. Dar cine ştie dacă e bun: fă mai întâi lucrarea, îi spui. Dar cum să fac lucrarea fără plan? Cum poţi face planul fără lucrare? Căci „planul, – după cum spunea Constantin Noica –, se naşte din lucrare, aşa cum se năştea scheletul din plasma vie. Fireşte îţi trebuie schele. Dar dacă crezi că schelele gândului sunt la fel cu cele ale caselor, aceleaşi pentru toate cugetele, atunci eşti copt să devii pedagog”. Prin urmare, întocmirea unui plan trebuie să lase loc şi de libertate.
Când ai decis să te faci pedagog?
– În clipa în care am simţit nevoia să transmit şi altora emoţiile creaţiei. După mine, un pedagog trebuie să fie mai întâi de toate un bun artist. Imediat ce încetezi să faci creaţie, degradezi şi ce fel de pedagog mai poţi fi dacă nu ai ce transmite elevilor?! Se mai întâmplă şi invers – să înveţi de la elev. Aici e marea descoperire, aici e marea revelaţie!
Preferi să lucrezi în atelier ori în mijlocul naturii?
– Sigur, în mijlocul naturii. Numai studiul lucrat „a la prima”, pictat „cu sufletul”, cum îi plăcea să spună lui Ştefan Luchian, absorbit din natură aduce prospeţime, culoare şi multă, multă lumină. Şi pentru că „...arta nu este numai o visare. Arta este şi acţiune”, vorba lui Nichita Stănescu, îmi doresc foarte mult să pot organiza, cândva, o tabără internaţională de creaţie cu genericul „Notaţie şi intervenţie în peisaj”, undeva în inima codrilor ori în chiar inima istoriei, aşa cum ar fi muzeul unicat sub cerul liber Orheiul-Vechi. Căci nu este nimic mai necesar pentru artist decât ieşirea în lume, nu este nimic mai necesar pentru oameni decât actul de a răspunde, cu pricepere şi har, nevoii de frumos.
– Ai cuprins cele patru anotimpuri... De care ţi s-a prins sufletul?
– Toate mă copleşesc. De la o iarnă rece, plumburie, la o primăvară diafană cu poiana galbenă a păpădiilor, la parfumul florilor de tei şi la verdele umbros al verii şi până la o toamnă bacoviană cu „amurgul violet”. Toate anotimpurile sunt frumoase pentru că viaţa este frumoasă!
Ce visează artistul plastic Igor Svernei?
– Visez o casă ale cărei ziduri să-mi folosească numai pentru pictură, căci un loc fericit al imaginii este, cred, cel mai frumos, dar şi cel mai important peisaj pe care încă nu l-am realizat – peisajul vieţii interioare.
– Asta ar însemna şi atelierul de creaţie?
– Adevărul e că, de nişte ani încoace, atelierul meu de creaţie –, acel „spaţiu al devenirii” – este Colegiul de Arte Plastice „A. Plămădeală”, cu tot procesul de instruire, creaţie, pedagogie, căutări, zbucium, frământări...
– Când totul are preţ şi nimic valoare, se mai justifică în vreun fel noţiunea de ideal?
– Cu toate că şi-a cam pierdut farmecul de cândva, sunt convins că fără ideal nu există nici pictură, nici desen, nici culoare... Idealul este acel împrumut mobilizator pe care un om în devenirea sa poate să-l ia numai şi numai de la şcoală.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog