Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Un necesar florilegiu de argumente

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Inspiratul scriitor satiric şi umorist Alexandru Horaţiu Frişcu prezintă recent o nouă dovadă concludentă că poate fi om serios. După acel Mic dicţionar de mari prostii („moldovenesc” – român), lansat în 2010, apărut la Editura Pontos din Chişinău şi despre care s-a întâmplat să scriem în cartea Noi şi cuvintele noastre (2011), a publicat o culegere de reflecţii ale oamenilor de mare cultură de la noi şi din întreaga lume despre caracterul şi numele corect al limbii noastre şi al neamului nostru. Titlul cărţii – Numele vechiu şi mai direptu iaste rumân... – este preluat de la Miron Costin, anume din lucrarea acestuia De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. E locul şi cazul să cităm întreaga afirmaţie a cronicarului: „Aşa şi neamul acesta, de carele scriem, al ţărilor acestora, numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma...” (p. 66). În altă parte a aceleiaşi lucrări Miron Costin s-a exprimat încă mai direct şi mai convingător printr-o referinţă concretă la Moldova: „Şi aşa iaste acestor ţări şi ţării noastre, Moldovei, şi Ţării Munteneşti numele cel direptu de moşie, iaste rumân...”. Un al treilea argument spicuit din moştenirea lăsată de acelaşi cronicar: „Numele cel mai adevărat, de la primul descălecat prin Traian, este rumân sau romanus, care nume acest popor l-a păstrat totdeauna între dânşii, şi îndată după descălecat şi după pustiire, cum s-a spus, şi după al doilea descălecat, până astăzi, acelaşi nume este dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor, şi celor ce locuiesc în Ţara Transilvaniei. Rumân este un nume schimbat în curgerea anilor din «roman»...” (Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei sau Cronica polonă de la 1677). Mai limpede nici că se poate: numele de român este întrebuinţat de Miron Costin şi pentru locuitorii Moldovei.
În cuprinsul cărţii, adunate cu dragoste şi dăruire de Alexandru Horaţiu Frişcu cu gândul înainte de toate la concetăţenii noştri basarabeni, găsim nenumărate exemple deosebit de grăitoare privind etnonimul român şi glotonimul limba românească în calitate de însemne identitare pentru moldoveni. Cazania mitropolitului moldovean Varlaam (din 1643) purta subtitlul „Carte românească de învăţătură duminicile de peste an şi la praznice împărăteşti şi la Sfinţii mari”, iar domnul Moldovei Vasile Lupu o însoţeşte cu următoarea inscripţie: „Dăruim şi noi acest dar Limbii româneşti, carte pre limba românească” (p. 67).
Aceeaşi convingere nutrea Dimitrie Cantemir, domnitor al Moldovei, savant cu reputaţie europeană, care se considera român şi vorbea despre moldoveni ca fiind – şi ei – români: „...Întregul nostru neam românesc se vădeşte, printr-o tradiţie veşnică parcă, a-şi trage începutul din cetăţeni romani – şi se poate dovedi (ca atare) şi păstrează chiar şi astăzi cu tărie vechiul nume al romanilor, chiar dacă alte neamuri le-au schimbat numele...
Înainte de toate, chiar dacă acest <neam> a fost împărţit în trei ţinuturi de căpetenie (despre care se va vorbi mai apoi), totuşi toţi se cheamă cu acelaşi nume de români, dispreţuind adică şi dând la o parte numele de valahi, care le-a fost dat de către popoarele barbare... Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească..., ci românească...” (p. 73-74).
Nu putem să nu transcriem aici un alt citat desfăşurat, de data aceasta din Veniamin Costache, strălucit cărturar moldovean, Mitropolit al Moldovei (în 1803-1808 şi în 1812-1842): „Precum limba grecească este fiica limbii elineşti, tot asemene limba noastră românească este fiica limbii latineşti, care au fost limba romanilor, strămoşilor noştri, cei de la 105, după Mântuitorul Hs, ce ne-au adus din Italia, vechea patrie, şi ne-au lăcuit aice în Moldova, Ţara Românească, Ardeal şi Banat, care ţeri se numea atunci Dachia... Aruncată dară limba românească şi învăţătura precum s-au văzut prin două sute ani, când pe urmă începu a se tălmăci în ea cărţile bisericeşti din cele sârbeşti (slavone – n.n.), tălmăcitorii au aflat-o ajunsă la atâta sărăcie şi stricăciune, uitându-se multe cuvinte ale ei româneşti şi în locul lor intrând altele streine... Asemenea fel de stricăciune a limbii româneşti fac până şi astăzi cărturarii neînvăţaţi, încât dacă nu se va pune stavilă întrebuinţării cuvintelor străine neromâne, precum sunt cele sârbeşti şi slavineşti, ungureşti, turceşti şi altele asemenea, şi dacă în locul acestora nu se vor lua înapoi cuvintele cele adevărate româneşti, părăsite şi uitate, care se păstrează parte prin cărţile şi documentele vechi, parte prin gura poporului, şi dacă nu vom întrebuinţa pe aceste în locul celor streine, precum au făcut-o toate naţiile care au voit a se cultiva, apoi se va împresura graiul naţional din an în an până se va lipsi cu totul şi prin acesta va pieri naţia noastră românească, precum au pierit toate naţiile ce şi-au părăsit limba lor. Drept aceea toţi cari se împotrivesc cuvintelor adevărate româneşti... se fac duşmanii naţiei lor româneşti” (p. 80-81).
Am ales în mod intenţionat afirmaţii ale cronicarilor, scriitorilor, demnitarilor de stat şi bisericeşti moldoveni care s-au considerat români şi vorbitori de limba română. Şirul acestora poate fi lesne continuat, dar esenţial este cum să facem ca adevărurile în cauză să ajungă odată şi odată la mintea tuturor oamenilor noştri induşi în eroare ba de comunişti, ba de agrarieni, ba de socialişti, ba de alţi „patrioţi ai Moldovei” inculţi şi vânduţi străinilor, care nu pot admite că noi, moldovenii, suntem români, ca şi muntenii, ardelenii şi celelalte seminţii de acelaşi neam cu noi.
În scopul popularizării acestui adevăr sacru specialiştii noştri au scris cărţi, articole şi studii aparte, au vorbit în repetate rânduri la radio şi televiziune, dar cartea noastră nu ajunge la destinatar, carul rămâne mereu pe loc, duşmanii limbii şi naţiunii noastre jubilează în continuare. Nicolae Dabija ne-a dat o carte binevenită În căutarea identităţii (2001, ediţia a II – 2002), apoi o alta, De ce limba noastră e română (fără an), Anton Moraru – un florilegiu foarte necesar, De ce moldovenii sunt români (f.a.), în care doritorii de a se convinge că suntem români şi vorbim limba română găsesc nenumărate repere certe. Or, înaintea acestora şi a altor surse preţioase la aceeaşi temă este absolut necesar să numim şi să recomandăm cartea fundamentală a lui Gheorghe Ghimpu Conştiinţa naţională a românilor moldoveni (Chişinău, Editura Litera, 1999; ediţia a II-a – 2002).
Literatură istorică şi filologică la tema românităţii poporului şi a limbii noastre am avut şi până la apariţia cărţii lui Alexandru Horaţiu Frişcu, ceea ce nu va să însemne că proaspăta carte Numele vechiu şi mai direptu iaste rumân ar fi în vreun sens de... prisos. În rândurile de până aici ale cronicii de faţă am reprodus câteva consideraţii esenţiale imposibil de neglijat referitoare la românitatea moldovenilor şi a limbii noastre, spicuite de Alexandru Horaţiu Frişcu din moştenirea lăsată nouă de câţiva înaintaşi celebri. După cum am mai spus, şirul acestora poate fi continuat prin citate absolut concludente din Constantin Stamati („În Basarabia lipsesc cu totul şcoli româneşti; în grabă nici nu va mai fi limba românească în Basarabia, pentru că are să se mistuie cu cea rusească”, p. 82-83), din Iacob Ghinculov (Hâncu) („Până la întemeierea Voievodatului Moldovenesc locuitorii ambelor principate erau cunoscuţi cu numele comun români... Limba română poate servi drept numitor comun al dialectelor valah şi moldovenesc”, p. 91), Constantin Negruzzi („Eu sunt român şi-mi place ţara mea...”, p. 95), Mihail Kogălniceanu („Eu privesc ca patrie a mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istorie naţională – istoria Moldovei întregi, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”, p. 98), Ion Creangă („Eu sunt de naţiune română, pentru că şi părinţii mei sunt români...”, p. 105), Alexei Mateevici („Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-şi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi!...”, p. 126).
Chiar aceste consideraţii imbatabile ar fi suficiente pentru a-i crea omului nostru o opinie justă, bine întemeiată, verificată de-a lungul istoriei despre românitatea moldovenilor şi a limbii vorbite de noi. Aporiile dominaţiei Rusiei ţariste şi a celei sovietice, dar şi indiferenţa omului nostru la problemele vieţii spirituale continuă până în prezent să ruineze conştiinţa românităţii moldovenilor, ca şi a bucovinenilor şi a altor părţi constituente ale românilor din afara hotarelor României.
Or, nu numai marii oameni de cultură din trecut ai naţiunii noastre (şi nu i-am pomenit nici pe departe pe toţi!), dar şi mulţi scriitori şi savanţi contemporani au adus şi continuă să aducă argumente vii, concrete, concludente în favoarea românităţii noastre şi a limbii vorbite în Republica Moldova (ar fi de ajuns, credem, să-i numim aici pe Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş, Ion Ungureanu, Grigore Vieru şi – neapărat! – două hotărâri principiale şi categorice adoptate de Academia de Ştiinţe a Moldovei, din 1994 şi 1996, ambele reductibile la postulatul că „limba literară vorbită în Republica Moldova este limba română”). Alexandru Horaţiu Frişcu citează din abundenţă nume şi opinii şi de pe acest segment al istoriei. Ceea ce este în chip deosebit de interesant, adevărat, convingător e că personalităţi notorii ale altor seminţii, inclusiv ale Rusiei de odinioară şi contemporane, ştiu bine că noi, moldovenii dintre Prut şi Nistru, suntem români şi vorbim limba română (F. F. Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei în 1823-1826: „...Basarabenii sunt români sau romani, cum îşi spun ei... În limba ce o vorbesc predomină elementul latin”, p. 104; E. E. Golubinski, academician rus: „În afară de principatele Valahia şi Moldova, românii populează Basarabia noastră rusească, provinciile austriece Bucovina, Transilvania, Banat şi Ungaria de est, precum şi colţul de nord-est al principatului Serbia”, p. 104; L. S. Berg, academician rus: „Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi în guberniile învecinate, Polonia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav, sunt români...”, p. 118)... Cităm, de asemenea, câteva spuse cu un vădit caracter de postulat ale academicianului rus, trăitor şi activist un timp în Republica Moldova, Rajmund Piotrowski: „Adevărul lingvistic şi istoric este clar şi fără echivoc: populaţia Republicii Moldova vorbeşte aceeaşi limbă ca şi în Muntenia şi Transilvania, limba este aceeaşi, indiferent de regiunea în care locuiesc românii şi indiferent de statul în care se află”, „...Termenul de «limbă moldovenească» are o istorie mai veche pe teritoriul Basarabiei. Acest termen a fost un instrument al politicii imperiale ţariste, iar apoi al politicii imperiale stalinist-bolşevice. Menirea acestui instrument era de a izola Basarabia, iar mai târziu – Republica Moldova de la arealul românesc...” şi – maximum de atenţie, onoraţi patrioţi oneşti ai acestui pământ!– „Personal, nu pot nicidecum înţelege atitudinea acelor locuitori şi purtători ai limbii, care insistă cu îndărătnicie asupra folosirii glotonimului «limba moldovenească»” (p. 145).
Nici autorului cărţii recenzate aici nu-i este înţeleasă îndărătnicia cu care o parte a populaţiei noastre şi – culmea! – a politicienilor chişinăuieni nu recunosc etnonimul popor român şi glotonimul limba română în raport cu moldovenii şi cu limba acestora. Şi nici nouă personal. Tocmai de aceea distinsul scriitor a alcătuit acest preţios florilegiu de consideraţii pururi actuale despre românitatea noastră şi a limbii vorbite la est de Prut, iar noi – la rândul nostru– n-am rezistat ispitei de a o prezenta tuturor doritorilor de a înţelege, în sfârşit, corect şi profund adevărul.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog