Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Stilistica, în concepția lui E. Coșeriu. Note de lectură

Ioan MILICĂ

Alte articole de
Ioan MILICĂ
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Autor al unei opere vaste și originale, a cărei organicitate desfide lectura dogmatică ori specioasă prin exces de laudă sau de blam, Eugeniu Coșeriu aparține, fără îndoială, cercului restrâns de savanți care au contribuit realmente la progresul științelor limbajului.
Autor canonic, despre care s-a afirmat că a produs „o revoluție copernicană”1 în lingvistică, E. Coșeriu s-a raportat permanent la scrierile fondatorilor teoriei limbii și nu numai. Citindu-l pe lingvist, lectorul atent la notele inconfundabile ale discursului științific înalt (capacitate de sinteză, finețea distincțiilor conceptuale și terminologice, ascuțimea spiritului critic) descoperă că este în tot locul însoțit – uneori sfătuit, dirijat, protejat, alteori invitat, prevenit, incitat – de ilustrul cititor pe nume E. Coșeriu. O asemenea tovărășie e onorantă și folositoare. Înainte de toate, ea arată că, în științele limbajului, scrierile savante cresc din semințele rodnice ale lecturilor, așa cum stejarii se înalță din sâmburi de ghindă. Mai apoi, ea dezvăluie că un mare om de știință, prin definiție adept al exactității și rigorii, are stil, fapt îndeobște minimalizat, ignorat chiar (ce valoare mai are, astăzi, sentința lui Buffon, „Stilul este omul însuși”?). Nu în ultimul rând, ea evidențiază că opera trăiește pentru și prin cititori, rezonând cu propensiunile și limitele lor.
Stilistica, știință ce are obiect de cercetare stilul, a fost statornic avută în vedere de Coșeriu, fără ca lingvistul să fi adunat într-o lucrare de referință toate observațiile sale. Caracterul sistematic al ilustrărilor, considerațiilor și argumentărilor privind valorile stilistice ale faptelor de limbă este însă evident și demonstrează că proiectul coșerian al unei viziuni unitare asupra limbii, considerată ca arhitectură cognitivă și culturală, nu a neglijat, ci, dimpotrivă, a plasat pe un făgaș prielnic dezbaterile privind a) raportul valoare lingvistică – valoare stilistică, b) importanța creativității și alterității în manifestarea lingvistică și culturală a expresivității, c) competența și performanța expresivă a vorbitorilor, d) dimensiunea stilistică a actului de comunicare, e) interpretarea istorică și funcțională a faptelor de stil, în raport cu planul normei, pe de o parte, și cu planul sistemului, pe de altă parte etc.
 
Valori lingvistice – valori stilistice
După cum se știe, în lingvistica saussuriană, deosebirea între raporturile asociative şi cele sintagmatice este mediată de noţiunea de valoare2. Valorile in absentia se ordonează ca raporturi asociative (constelaţii), în timp ce valorile in praesentia se organizează ca raporturi sintagmatice (succesiuni) (cf. Saussure, 1998: 135-138). Elev al lui Ferdinand de Saussure, Charles Bally, întemeietorul stilisticii moderne, preia tezele maestrului său și postulează, îndepărtându-se totuși de ideile acestuia, existenţa a două tipuri de valori, noţionale şi afective, considerate în relație de opoziție. Opoziția între rațiune (noțiune) și simțire (afect) îl determină pe învățatul genevez să concluzioneze că exprimarea lumii prin limbă se realizează fie predominant noţional (aspect cercetat de Lingvistică), fie predominant expresiv (aspect cercetat de Stilistică). Argumentarea dezvoltată de Bally, dar respinsă de Coșeriu3, cuprinde, în fond, următoarele aspecte: 1) polaritatea raţiuneemoţie reprezintă chintesenţa gândirii; 2) opoziţiile lingvistice oglindesc dualitatea gândirii; 3) în limbă se manifestă valori noţionale şi valori afective; 4) faptele de limbaj sunt susceptibile de a prezenta aceste faţete valorice; 5) lingvistica are ca obiect de cercetare valorile noţionale, stilistica, pe cele afective; 6) valorile afective pot fi identificate numai prin raportare la cele noţionale4 şi 7) stilistica este o disciplină lingvistică, dat fiind că valorile afective sunt exprimate prin elementele limbii, comune tuturor vorbitorilor: „gândurile ne aparţin doar nouă, simbolurile folosite pentru a le exprima sunt comune tuturor celor care vorbesc în acelaşi fel ca noi.” (Bally, I/ 1951: 7)”.
Potrivit viziunii coșeriene, în realitatea limbii istorice, absența sau prezența valorilor stilistice rezultă din situarea vorbitorilor „într-o convenție pur «logică», adică de pură comunicare simbolică, «obiectivă» și «neutră», fără nicio valoare afectivă, sau într-o convenție «stilistică», adică de comunicare a unor sentimente și impulsuri de voință, comunicare care depășește semnificația pur simbolică a semnelor utilizate” (Coșeriu, 1999: 29). Cu alte cuvinte, valorile lingvistice și stilistice sunt „chipuri” îngemănate ale ființei limbii: „la fel ca gramatica, şi stilistica studiază întreg materialul constitutiv al limbii, dat fiind că orice fenomen, chiar dintre cele care la prima vedere ar părea că aparţin în exclusivitate limbajului enunţiativ – poate avea o utilizare stilistică, adică utilizarea care implică şi relevă o atitudine a vorbitorului. Stilistica poate fi studiul convenţiei emotive deja generalizate într-o limbă („stilistica limbii”) (...); dar poate fi, în aceeaşi măsură, studiul creaţiei lingvistice caracteristice unui scriitor sau unei opere, studiu care implică valorificarea creaţiei înseşi din punct de vedere estetic sau din punctul de vedere al relaţiei armonioase dintre expresie şi structura particulară a lumii inedite pe care o operă sau un scriitor o sugerează („stilistica vorbirii”)” (Coșeriu, 1999: 98). Întrezărim în aceste observații angajarea subtilă a concepției lui Humboldt, care „nu a ocolit exigența de a vedea în limbaj o bipolaritate, o mișcare dialectică între subiectiv și obiectiv, individual și interindividual sau supraindividual, între energeia și ergon” (Coșeriu, 2004: 31-32).
 
Stilistica „vorbirii” – stilistica „limbii”
O demonstrație convingătoare a mișcării dialectice între subiectiv și obiectiv aflăm în paginile în care Coșeriu dezbate identitatea actului de vorbire. Lecturile angajate în expunere sunt, evident, cele ale întemeietorilor. Actul de a vorbi este un „act de creație, act singular care nu reproduce exact nici un act lingvistic anterior şi care, numai prin limitele pe care i le impune necesitatea intercomunicării sociale, „seamănă” cu acte lingvistice anterioare, aparținând experienţei unei comunităţi. Adică, actul lingvistic este, prin natura sa, act eminamente individual, însă determinat social prin însăşi finalitatea sa” (Coșeriu, 1999: 25).
Unicitatea actului lingvistic probează acțiunea principiului creativității, iar finalitatea socială a acestuia reliefează principiul alterității. Altfel spus, în actul de a vorbi se întâlnesc libertățile și condiționările pe care locutorul și interlocutorul și le asumă, pentru a se înțelege. Însă actul lingvistic nu e un act mecanic cu randament absolut. Dimpotrivă, ceea ce caracterizează realitatea comunicării verbale între indivizi este intervenția unor factori care favorizează apariția unor porţiuni „de neînţelegere”: motivele „pur fizice” (cum este, de pildă, cazul vorbirii întrerupte de zgomote ce împiedică transmiterea fluxului sonor), „situaţiile diferite” ale celor doi vorbitori (fenomen impus, de exemplu, de cunoaşterea, în grade diferite, a unei limbi) sau „convenţiile”„diferite în care vorbitorul şi receptorul se întâlnesc şi se situează” (Coşeriu, 1999: 30).
Cercetarea factorilor de „neînțelegere”, al căror potențial expresiv este cert, mai cu seamă pe terenul interpretării stilistice a textului literar, reprezintă un teritoriu prea puțin explorat în stilistica actuală. Dând exemple din dramaturgia lui Caragiale, putem intui că „neînțelegerile” sunt valorificate constant de marii scriitori, cu multiple efecte stilistice. De pildă, mimetismul verbal al slugarnicului Pristanda dă senzația de realism lingvistic și prilejuiește hohote de râs. Personajul creează impresia că, din motive „fizice”, nu prea înțelege ceea ce i se spune:
„Tipătescu (indignat:) Eu vampir, ai? ... Caraghioz!
Pristanda (asemenea): Curat caraghioz!... Pardon, să iertaţi, coane Fănică că întreb: bampir... ce-i aia, bampir?
Tipătescu: Unul... unul care suge sângele poporului...” (Caragiale, 1971: 96-97)
Alteori, oralitatea, condiție originară de a fi a limbii, devine trăsătură stilistică a textului și capătă rol esenţial atât în evaluarea stilului individual al scriitorului, cât şi în observarea atitudinii autorului faţă de personaje. În farsa Conu Leonida faţă cu reacţiunea, personajul masculin vrea să-şi convingă consoarta că e republican sadea, perorând despre „revuluţie”:
„Leonida: „Hehei! Unul e Galibardi: om, o dată şi jumătate! (Cu mândrie şi siguranţă:) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gândești, pe toţi împăraţii şi pe Papa de la Roma?
Eftimiţa (mirată): Şi pe Papa de la Roma? Auzi, soro?
Leonida: Ba încă ce! i-a tras un tighel5, de i-a plăcut şi lui. Ce-a zis Papa – iezuit, aminteri nu-i prost! – când a văzut că n-o scoate la căpătâi cu el?... „Mă, nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de cu fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru.” Şi de colea până colea, tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.” (Caragiale, 1971: 81).
Invocându-l lui Galibardi (în realitate, Garibaldi) şi proslăvind gianta latină (de fapt, ginta latină) din care acesta s-ar trage, Conu Leonida transformă istoria în comédie. Altfel spus, istoria este metamorfozată în ficţiune de limbaj. Pentru a ilustra procesul gradat de convertire – prin limbaj – a istoriei în mizanscenă, scriitorul valorifică plenar resursele stilistice ale oralităţii de tip familiar. În viziunea lui Leonida, Galibardi e un om şi jumătate, se trage din gianta latină (ce mai!), i-a băgat în răcori pe toţi împăraţii şi i-a tras un tighel însuşi Papei de la Roma, care, din evidente raţiuni politice („de colea, până colea, tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă”), l-a pus de i-a botezat un copil. Copleşită de lecţia de istorie a conului Leonida, bietei Eftimiţa nu-i rămâne decât să recunoască, admirativ, între două căscături: „ca dumneata, bobocule, mai rar cineva”.
Caricaturalul dezvoltat prin transformarea istoriei în comédie se sprijină, lingvistic vorbind, pe un contrast expresiv. Leonida şi Eftimiţa evaluează lumea exclusiv prin lentila limbajului familiar. „Monocromatismul” lor lingvistic nu se integrează în „coloratura” revuluţiilor ce se petrec înăuntrul şi în afara casei. Ironia pe care o degajă contrastul între „monocromia” lingvistică a eroilor şi „policromia” evenimentelor la care personajele se raportează capătă, astfel, formă și sens.
O evidență a convenţiilor diferite „în care vorbitorul şi receptorul se întâlnesc şi se situează” (Coşeriu, 1999: 30) descoperim, în opera lui Caragiale, într-un dialog ai cărui protagoniști sunt Rică Venturiano şi Veta, cunoscutele personaje din comedia O noapte furtunoasă:
„Rică (...): Angel radios! precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun...
Veta: Nebun! (strigând:) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!
Rică: Nu striga madam (se târăşte un pas în genunchi), fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor” (Caragiale, 1971: 52).
Efectul comic rezidă în jocul instituit de dramaturg între sensul denotativ al adjectivului nebun (‘smintit’) şi conturul superlativ al sintagmei nebun de amor (‘foarte îndrăgostit’). Pompoasa declaraţie a lui Rică şi patosul personajului, reflectate, în plan sintactic, prin schimbarea de stil conversaţional (de la solemn la familiar), o determină pe Veta să presupună că are de-a face cu un individ nebun, care şi-a pierdut, într-adevăr, uzul raţiunii. Pe de altă parte, Rică, pus în situaţia de a se confrunta cu ferocii apărători ai doamnei (amantul şi băiatul de casă), simte nevoia să expliciteze convenţia adoptată („sunt nebun de amor”) şi o imploră pe madam să fie mizericordioasă.
Exemplele caragialești pun în lumină un aspect lămurit de T. Vianu (1968: 42), și anume că faptele de stil „nu sunt simple fapte de constatare, ci fapte de apreciere, valori (subl. aut.)”. Cred că Vianu și Coșeriu se întâlnesc în chip fericit. Ce altceva poate fi faptul de stil dacă nu un uz care implică și relevă o atitudine a vorbitorului, adică un fapt de apreciere ?
În altă ordine de idei, faptele de apreciere ale vorbitorului oglindesc conștiința sa lingvistică. Cele trei ipostaze ale competenței lingvistice, competența elocuţională („a şti să vorbeşti în general”), competența idiomatică („a şti o limbă”) şi competența expresivă („a şti să construieşti discursuri”), pot fi, așadar, angajate în dezbaterea privind geneza și mecanismele funcționale ale faptelor de stil.
Competenţa elocuţională reflectă universalitatea unor „norme ale limbajului”, care „se aplică la vorbirea în orice limbă” (Coşeriu, 1992-1993: 34). Astfel, un enunţ de tipul Cele cinci continente sunt patru: Europa, Africa, Asia este incongruent, deoarece nu ilustrează „cunoştinţa pe care o avem cu privire la lumea în care trăim” (idem) sau acordul cu normele generale ale gândirii.
Competenţa idiomatică evidenţiază specificitatea limbii istorice, adică a sistemului „de tradiţii ale vorbirii într-o comunitate”. Competenţa idiomatică ține de corectitudine, de realizările normale într-o limbă (Coşeriu, 1992-1993: 40).
Competenţa expresivă ține de adecvareşi pune în lumină existenţa unor „norme specifice pentru construirea unui anumit tip de discurs.” (Coşeriu, 1992-1993: 37).
Cele trei categorii de competență lingvistică sunt de real folos în cercetarea stilistică a faptelor de limbă, dat fiind că potenţarea libertăţilor de care dispune vorbitorul și acțiunea constrângerilor impuse acestuia aduc în prim-plan problematica efectelor stilistice și rolul crucial al intenției comunicative a vorbitorului, precum și importanța situării protagoniștilor într-o anumită situație de vorbire. În termeni coșerieni, adecvarea poate suspenda atât corectitudinea, cât și congruența. La rândul ei, corectitudinea poate suspenda congruența. De exemplu, o creație de tipul bampir reflectă suspendarea corectitudinii prin adecvare. În acest caz, efectul stilistic rezultă din „încălcarea”, cu intenție, a realizării corecte, normale, în limba română. Mai departe, se poate accepta că unele figuri de stil, cum ar fi metafora sau paradoxul, presupun tocmai suspendarea congruenței prin adecvare. Nici suspendarea congruenței prin corectitudine nu este lipsită de miză expresivă.
Cu alte cuvinte, la nivelul individual al textului / discursului, adecvarea poate suspenda judecățile de realizare de nivel superior (corectitudinea și congruența) și favorizează apariția valorilor stilistice individuale, în timp ce, la nivel idiomatic, al limbilor, corectitudinea poate suspenda congruența, favorizând specificul expresiv al unor norme ale limbii.
În viziunea lui E. Coșeriu, stilistica este ştiinţa care studiază arhitectura expresivă a limbii istorice, având ca obiect de cercetare manifestarea variaţiei expresive în întreg material lingvistic existent. Ea are ca obiect de cercetare nu numai fenomenele de limbă care ţin de aspectul afectiv, ci şi expresivitatea de tip estetic, prin care se relevă originalitatea şi creativitatea unui artist al cuvântului.
Considerată din perspectiva trihotomiei sistem – normă – vorbire (Coşeriu, 2004: 11-115), variația diafazică cuprinde atât faptele stilistice de factură colectivă, cât și realizările expresive de tip individual: „Sunt cunoscute dificultăţile pe care le întâmpină, de exemplu, constituirea stilisticii limbii. Ei bine, această ştiinţă nu poate fi altceva decât studiul variantelor normale cu valoare expresivă-afectivă, studiul utilizării stilistice normale a posibilităţilor pe care un sistem le oferă acelor elemente care, în limba unei comunităţi, sunt în mod normal purtătoare ale unei valori expresive particulare, adică o ştiinţă a normei, pe când stilistica ce studiază valoarea particulară pe care un element oarecare al limbii o poate dobândi într-un text, ca originalitate expresivă individuală, este stilistică a vorbirii.” (Coşeriu, 2004: 107).
Prin cuprinderea în planul sistemului a variației diafazice este recuperată ideea că stilul este o noțiune sistematică și istorică6. Prin plasarea cercetării stilistice în planul vorbirii7 sunt restaurate creativitatea și alteritatea, ca principii de generare a valorilor stilistice.
Stilistica cercetează deci modelele stilistice constituite istoric și valorificate sincronic, pe de o parte, și originalitatea expresivă a vorbitorilor, pe de altă parte.
 
Note
1 Mircea Borcilă, Despre contextul actual și perspectivele integralismului, în „Limba Română”, nr. 1-3, 2006, an XVI, Chișinău, p. 43-49.
2 „Raporturile şi diferenţele dintre termenii lingvistici se derulează în două sfere distincte, fiecare dintre ele generează o anumită ordine de valori (subl. n. – I.M.); opoziţia dintre aceste două ordini ne face să înţelegem mai bine natura fiecăruia dintre ele. Ele corespund cu două forme ale activităţii noastre mentale, amândouă indispensabile vieţii limbii.” (Saussure, 1998: 135).
3 „(...) distincţia între forme „afective” şi forme „lo­gice” în limbaj este inacceptabilă, după cum inacceptabilă este şi orice opoziţie între „intelectual” şi „afectiv” (sau, şi mai rău, „expresiv”), pe care cineva ar încerca să o stabilească în planul „limbii” sau al modurilor lingvistice ca atare” (Coșeriu, 1997: 147).
4 „(...) aspectul afectiv al unui fapt de expresie nu poate fi într-adevăr surprins decât printr-un contrast faţă de conţinutul său intelectual, în virtutea relativităţii care domină toate valorile expresive. (...) singurele distincţii care pot fixa şi clasifica faptele de limbaj sunt cele descoperite printr-o operaţie raţională (intelectuală), întrucât sentimentul este un fapt prea complex pentru a servi ca punct de pornire al analizei.” (Bally, I/ 1951: 155).
5 tighél, -uri, s. n. tiv; a-i trage cuiva un tighel – a mustra aspru pe cineva.
6 A se vedea și Tudor Vianu, 1968.
7 Afirmând că stilistica se interesează de valorile stilistice individuale, adică de expresivitatea pe care elementele limbii o dobândesc într-un act lingvistic, savantul român arată că stilistica este o ştiinţă a vorbirii care studiază „realizarea individual-concretă a normei, care conţine norma însăşi şi, în plus, originalitatea expresivă a indivizilor vorbitori (subl. n.)” (Coşeriu 2004: 100).
 
Bibliografie
Bally, Charles, Traité de stylistique française, troisième eidtion, volume I, Librairie Georg & C S.A., Geneve, Librairie C. Klincksieck, Paris, 1951.
Caragiale, I. L., Teatru, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971.
Coşeriu, Eugen, Prelegeri şi conferinţe, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, Tomul XXXIII, Editura Academiei, Iaşi, 1992-1993.
Coşeriu, Eugenio, Introducere în lingvistică, ediţia a II-a, Editura Echinox, Cluj, 1999.
Coşeriu, Eugeniu, Sincronie, diacronie şi istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
Coşeriu, Eugeniu, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, ediţie în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
Saussure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, traducere în limba română de Irina Izverna-Tarabac, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Vianu, Tudor, Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog