Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

BLAZON DE PROFESOR

A face filologie înseamnă a lucra în folosul culturii naţionale

Alexandru BANTOŞ

Gheorghe CHIVU

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Gheorghe CHIVU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXII, 2012

Pentru tipar

– Stimate domnule profesor, este cunoscut şi apreciat ataşamentul Domniei Voastre faţă de comunitatea filologică din Ţară (Iaşi, Baia Mare, Cluj, Galaţi, Timişoara sunt doar câteva puncte de reper în acest sens), dar şi din Republica Moldova, fapt probat prin participarea la numeroase şi diverse întruniri ştiinţifice, inclusiv la cele organizate de Casa Limbii Române şi revista „Limba Română”. Când şi cum a apărut interesul pentru Basarabia şi pentru problemele limbii române de aici?
– Înainte de 1988, aveam, ca mulţi dintre colegii mei tineri, informaţii disparate despre spaţiul basarabean şi despre limba vorbită de populaţia românească trăitoare în stânga Prutului. Cunoşteam însă contribuţiile filologilor din Basarabia, între aceştia aflându-se şi profesorul Nicolae Corlăteanu, la studierea textelor vechi româneşti. Şi eram obligat să evit, în articolele pe care le scriam, adjectivul moldovenesc, considerat de cenzură drept trimitere la numele oficial al limbii vorbite în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
În toamna anului 1988, lupta intelectualilor basarabeni pentru întoarcerea la grafia latină a determinat însă o creştere a interesului lingviştilor din ţară pentru cultura românească de la Est de Prut. În acest nou context, din 1990, m-am implicat, pe măsura puterilor mele, în promovarea contactelor ştiinţifice dintre lingviştii din cele două spaţii româneşti. În noiembrie 1991, am participat la stabilirea obiectivelor pentru convenţia de colaborare între institutele academice de profil. Ulterior am susţinut, ca reprezentant al Asociaţiei Române de Terminologie (TermRom), înfiinţarea unei asociaţii similare în Republica Moldova. Cunoscând tot mai bine mişcarea filologică basarabeană, m-am alăturat astfel colegilor din Chişinău în eforturile lor de promovare a limbii literare comune sau de studiere a vechilor noastre texte.
Au trecut de atunci mai mult de două decenii, iar interesul la care vă referiţi este la fel de mare.
– Lung şi anevoios este drumul pe care îl traversează limba română din Republica Moldova pentru a dobândi toate funcţiile sociale şi culturale proprii unui modern mijloc de comunicare. Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, principalele obstacole în procesul de revenire la normalitate? Ce ar urma să se întreprindă acum pentru a elabora şi promova o politică lingvistică cu efect maxim pentru societate?
– Eugeniu Coşeriu, savantul român originar din Basarabia, iubit şi apreciat deopotrivă la stânga şi la dreapta Prutului, spunea că o limbă se constituie în diacronie, dar funcţionează în sincronie. Altfel spus, noi receptăm şi analizăm în primul rând stadiul şi statutul actual al limbii vorbite şi scrise în Basarabia, comparându-le, poate fără să vrem, cu forma şi statutul limbii literare din România. Ignorăm însă involuntar mutaţiile profunde şi remarcabile produse în forma şi în funcţiile limbii literare în uz în Republica Moldova în ultimii aproape 25 de ani. (De la adoptarea alfabetului latin în scrisul basarabean a trecut, surprinzător de repede, aproape un sfert de veac.)
Calitatea acestei limbi este acum alta decât în anii 90 ai veacului trecut, urmare a multiplicării şi dezvoltării funcţiilor sale culturale, sociale şi ştiinţifice. Au fost marginalizate (sau au trecut în plan secund) multe dintre elementele străine. A scăzut simţitor numărul influenţelor exercitate de limba rusă la nivelul variantelor literare specializate. A scăzut nu doar numărul împrumuturilor lexicale ruseşti (nu am în vedere neologismele latino-romanice adoptate prin intermediul limbii ruse, în cazul cărora încă există oscilaţii), ci şi cel al calcurilor frazeologice şi semantice. Şi, privind în ansamblu, mi se pare că aceste influenţe ale limbii ruse, încă având rol de limbă oficială în Republica Moldova, caracterizează în primul rând vorbirea (dar şi scrisul) intelectualilor care şi-au făcut instrucţia şcolară înainte de 1990.
Revenind formal la întrebarea dumneavoastră, „starea” limbii este direct influenţată de contextul sociocultural şi de acţiunea factorilor politici. Nu trebuie de aceea întreprins ceva nou, care nu a fost avut în vedere până acum. Trebuie doar acţionat în mod insistent şi perseverent pentru recâştigarea definitivă de către limba română a statutului de limbă oficială la toate nivelurile şi pe toate planurile vieţii sociale, ştiinţifice şi culturale din Republica Moldova.
– Pe parcursul celor 23 de ani de la decretarea statalităţii limbii române şi de la revenirea la alfabetul latin filologia noastră, cu regret, nu a lansat niciun specialist notoriu care să fie preocupat de aspectul practic al limbii vorbite şi scrise în Republica Moldova. Astfel, foarte puţinele rubrici din mass-media sunt susţinute de lingvişti afirmaţi acum două decenii. Din ce cauză oare a rămas în umbră acest domeniu determinant pentru revigorarea spiritului sănătos al limbii şi în ce mod comunitatea filologică de pe ambele maluri ale Prutului şi-ar putea asuma un obiectiv ştiinţific pragmatic benefic pentru ziua de mâine a limbii române din stânga Prutului?
– Cultivarea limbii, ca activitate lingvistică strict specializată, este dinamică, de regulă, nu în momentele de „democratizare” a culturii, ci în cele de stabilitate şi de supremaţie a ideii de normă.
În ultimele două decenii s-a produs, nu doar în spaţiul românesc, o relaxare, o acceptare, niciodată atât de evidentă în epoca modernă, a faptelor de limbă vorbită în presă, în televiziune. Iar modelul, totdeauna activ, al acestor instituţii culturale are efecte negative niciodată suficient comentate. „Stricarea limbii române”, desigur a formei ce trebuie să ilustreze şi să constituie varianta ei literară, este în aceste condiţii o constatare adesea formulată de intelectualii atenţi nu doar la conţinutul, ci şi la forma de expresie a culturii naţionale.
Cu toate acestea, numărul articolelor, al studiilor şi al emisiunilor tip „cultivarea limbii” a scăzut, de o parte şi de alta a Prutului. Nu ştiu însă dacă a scăzut şi numărul specialiştilor în domeniu sau dacă nu cumva s-a schimbat doar atitudinea lingviştilor faţă de ceea ce anterior numeam greşeală, respectiv, abatere de la normă. (Unele forme cândva condamnate au fost acceptate de lucrările normative drept „variante literare libere”, în virtutea ideii că norma literară nu poate rămâne imobilă de vreme ce limba se află în continuă transformare.)
Dincolo de acestea, în Republica Moldova, spaţiu cultural şi politic cu trăsături proprii, trebuie, cred, luat în considerare şi rolul încă oficial al limbii ruse. Fără a ignora, desigur, o posibilă reţinere în condamnarea unor abateri pe care chiar autorii studiilor (utilizatori a două limbi literare) le-ar putea face.
– Unii intelectuali, în special din Ţară, vorbesc cu îngrijorare despre starea actuală a limbii române („Limba română, în special cea vorbită, se află în cel mai prost moment al ei, de când a apărut pe pământ.”, limba română „merge vertiginos în jos, ca un avion cu motoarele defecte, tinde să se dezagrege şi să dispară. Are trendul naşpa!”). Cât adevăr şi câtă falsă preocupare conţin afirmaţiile de acest gen?
– Afirmaţiile reproduse de dumneavoastră nu aparţin, cu siguranţă, unor lingvişti, mai prudenţi în constatări şi mai ponderaţi în exprimare, dar consemnează indiscutabil o realitate, chiar dacă formulările sunt şi vor să pară şocante.
Vorbeam anterior despre influenţa deloc benefică, exercitată asupra limbii utilizate în presă şi în televiziune de limba vorbită. S-a scris apoi mult, nu doar în spaţiul românesc, despre numărul mare de elemente lexicale şi de calcuri de provenienţă englezească, „romgleza”, cum a fost numit noul jargon al intelectualului român cosmopolit, fiind, în unele domenii de activitate, o realitate supărătoare.
Nu sunt adeptul atitudinii pasive, de aşteptare, bazate pe ideea că limba română este capabilă să se apere singură de agresiunea limbii engleze, respectiv de aceea a variantelor colocviale, familiale şi chiar argotice ale dacoromânei.
Chiar dacă această capacitate de autoapărare a fost dovedită în timp (la sfârşitul secolului al XIX-lea, franţuzismele reprezentau, în gândirea intelectualilor atenţi la soarta limbii noastre literare, un pericol similar englezismelor actuale), rolul specialiştilor în promovarea şi susţinerea normei literare nu trebuie ignorat şi nici anulat.
Erorile consemnate în româna literară actuală nu ţin însă de sistem, ci mai degrabă de inventar. Ele derivă dintr-o adaptare socioculturală şi stilistică insuficient coordonată. Vorbitorii, începând cu copiii, a căror instrucţie lingvistică ar trebui făcută nu doar în cadrul procesului de învăţământ, şi terminând cu adulţii, în cazul cărora autoinstrucţia ar trebui să prevaleze, nu au fost învăţaţi şi, în consecinţă, nu ştiu să îşi adapteze registrul lingvistic folosit la circumstanţele de comunicare.
– Aveţi o predilecţie aparte pentru monumentele scrise literare din perioada veche şi clasică. Cum aţi descoperit acest filon al culturii noastre?
– M-am apropiat de scrisul vechi românesc şi de problemele lui imediat după încadrarea în colectivul de limbă literară şi filologie al Institutului de Lingvistică al Academiei.
A fost o întâmplare fericită, urmare a sfaturilor, a îndrumărilor şi a sprijinului unora dintre remarcabilii profesori pe care i-am avut în cadrul Facultăţii de Limba şi Literatura română din Universitatea bucureşteană. Îi am în vedere în primul rând pe profesorii Grigore Brâncuş, Ion Coteanu şi Paula Diaconescu.
Sub îndrumarea lui Ion Gheţie, am început să mă iniţiez în studiul ştiinţific al limbii române literare, al scrisului vechi românesc şi al dialectologiei istorice, cele trei direcţii de cercetare intrate în programul colectivului.
Studiul ştiinţific al vechilor monumente literare era un domeniu practic necunoscut mie. (Contactul cu scrierile studiate în facultate pentru cursul de Istoria literaturii vechi fusese aproape superficial, venind exclusiv din perspectivă tematică şi cultural-estetică.) Necunoscut şi cu atât mai mult fascinant, prin descoperirea problemelor necesar de rezolvat, începând cu identificarea textelor, ajunse la noi nu o dată fragmentar, continuând cu studierea acestora din perspectivă strict filologică, pentru a le stabili paternitatea, gradul de originalitate, datarea, filiaţia şi localizarea, şi terminând cu transcrierea, etapă obligatorie pentru aducerea unui manuscris sau a unei tipărituri vechi interesante în faţa cititorilor actuali.
Am avut astfel mari bucurii ştiinţifice studiind şi editând, spre exemplu, Pravila lui Coresi, mergând pe urmele lui Bogdan-Petriceicu Hasdeu în investigarea şi reeditarea celei mai vechi culegeri de aşa-numite cărţi populare, renumitul Codex Sturdzanus, şi a celui mai vechi dicţionar original al limbii noastre, Dictionarium Valachico-Latinum, sau scoţând practic la lumină prima gramatică a limbii române scrisă în limba latină cândva în jurul anului 1770, Institutiones Linguae Valachicae.
De literatura „clasică”, alcătuită în secolul al XIX-lea, m-am apropiat într-un fel întâmplător, dar satisfacţiile intelectuale au fost la fel de mari, cercetarea literaturii noastre moderne nefiind deloc plictisitoare şi nici neproductivă din punct de vedere filologic.
Astfel, pentru încheierea ediţiei de Teatru din seria de Opere ale lui Vasile Alecsandri am fost rugat să fac un glosar, dar a rezultat în final, dincolo de un extrem de bogat inventar de cuvinte mai puţin sau deloc cunoscute, un indice al numelor de personaje, un dicţionar in nuce care pune în evidenţă evoluţia concepţiei şi, concomitent, a operei dramatice a marelui scriitor moldovean. În seria de Opere ale lui George Coşbuc, scoasă tot la Editura Minerva, am abordat, pentru o nouă editare, traducerea remarcabilă dată de cunoscutul poet Divinei Comedii. Dincolo de variantele textului final, numeroase şi anterior ignorate, am descoperit în arhiva „Coşbuc” de la Biblioteca Academiei o variantă necunoscută a traducerii Infernului.
Vechi sau nou, alcătuit în veacurile de început ale culturii noastre scrise sau în primul secol de accedere la modernitate, un text pune în faţa cercetătorului numeroase probleme filologice, fără a căror rezolvare nu este posibilă o corectă evaluare literară sau estetică. Mă simt de aceea legat de ambele aceste spaţii şi perioade, ce se cer cultivate în egală măsură, chiar dacă din perspective şi cu metode parţial diferite.
– Ce înseamnă a face filologie autentică azi?
– A face filologie înseamnă a lucra în folosul culturii naţionale, pentru că prin descoperirea, studierea şi punerea în valoare a monumentelor culturii scrise au fost facilitate deopotrivă cunoaşterea istoriei noastre spirituale şi materiale şi argumentarea poziţiei noastre ca popor creator de istorie şi de cultură în spaţiul european.
Am în vedere cuprinsul larg al disciplinelor filologice, dar mă refer în mod special la accepţia restrânsă, care limitează preocupările filologiei autentice la studierea şi editarea „textelor cu dificultăţi”. Este vorba în primul rând de cercetarea, pentru punerea în valoare prin studii şi, eventual, prin ediţii, a textelor vechi, manuscrise, tipărituri şi documente, anterioare sfârşitului de veac XVIII. Nu poate fi însă lăsată deoparte studierea, pentru aceleaşi scopuri înalt culturale şi ştiinţifice, a textelor româneşti moderne, scrise în secolul al XIX-lea, secol de mari transformări în plan lingvistic, începând cu succedarea a numeroase sisteme ortografice în sinuosul drum de căutare a hainei moderne a limbii noastre, şi continuând cu înnoirea culturală, lingvistică şi stilistică. Valorificarea acestora din urmă nu este, cum s-a afirmat nu o dată, facilă şi nici nu se află la îndemâna neaveniţilor.
Nu oricine poate edita ştiinţific, spre exemplu, poezia eminesciană, scrierile lui Creangă sau teatrul lui Caragiale. Şi nici nu poate descifra şi interpreta documentele alcătuite, spre exemplu, în deceniile de mijloc ale veacului al XIX-lea.
Din păcate „filologia autentică” (folosesc formularea dumneavoastră, deşi filologia nu poate fi niciodată altfel) este astăzi din ce în ce mai greu de profesat.
S-a micşorat îngrijorător numărul specialiştilor şi, din raţiuni materiale (şi nu o dată comerciale), a scăzut constant atenţia acordată cărţilor rezultate din investigaţia filologică, respectiv sprijinul factorilor responsabili pentru promovarea şi finanţarea cercetării filologice.
Fonduri întregi de carte, mai mult sau mai puţin veche, scrieri literare şi documente păstrate în biblioteci şi fonduri arhivistice aflate în ţară, şi mai ales în afara graniţelor, vor rămâne nestudiate. Iar impactul asupra culturii naţionale va fi devastator.
– Ce aspecte ale istoriei vechiului scris românesc rămân în afara cercetărilor academice? În ce mod este sensibilizat interesul tinerilor cercetători pentru limba română din vremuri mai vechi?
– Scrisul vechi românesc este bine cercetat în cadrul institutelor academice de profil, iar faptul este consecinţa aproape firească a creării unor centre filologice puternice, în a doua jumătate a secolului trecut, la Bucureşti, la Iaşi şi la Cluj.
Schimbarea structurii învăţământului superior şi, combinaţie nefericită, diminuarea drastică a fondurilor destinate cercetării au dus însă la scăderea numărului specialiştilor în domeniu, la crearea unei „fracturi” între generaţii. A dispărut, astfel, continuitatea, absolut necesară, iar generaţia tânără este atrasă mai mult de formele moderne ale culturii naţionale, aparent mai spectaculoase şi, evident, lucrative şi mai uşor de abordat.
Dispar astfel specialişti şi se profilează pericolul dispariţiei unor specialităţi cu relevanţă pentru cercetarea culturii vechi româneşti în ansamblu. Creşte numărul problemelor nerezolvate care privesc cultura veche şi istoria naţională.
Mă gândesc, oprindu-mă strict la scrisul vechi românesc, dar fără să pot ignora restrângerea extrem de periculoasă a studiilor clasice, în primul rând la sistarea cercetărilor în biblioteci şi în fonduri documentare aflate în străinătate. Sistare care are printre consecinţe diminuarea şanselor de a îmbogăţi zestrea noastră culturală prin descoperirea şi valorificarea unor documente, manuscrise, tipărituri încă necunoscute.
Tinerii cercetători obţin, odată integraţi în sistemul academic, tot sprijinul necesar pentru iniţiere şi apoi pentru specializare în studierea limbii şi culturii noastre vechi. Problematice rămân însă cooptarea acestora, din cauza restricţiilor financiare, şi, anterior selectării şi integrării în institutele academice, pregătirea lor în învăţământul universitar actual.
– Aţi editat în 2008 o lucrare de o importanţă deosebită pentru devenirea în plan istoric a limbii române literare. E vorba despre Dictionarium Valachico-Latinum. Primul dicţionar al limbii române, volum cu un studiu introductiv, indici şi glosar purtând semnătura dumneavoastră. Care sunt, stimate domnule profesor, caracteristicile acestei lucrări şi în ce condiţii a apărut aceasta?
– Prima lucrare lexicografică de mare întindere, cu bază limba română şi scrisă cu litere latine, realizată în spaţiul românesc, descoperită în anul 1871 de Bogdan-Petriceicu Hasdeu, are o importanţă deosebită pentru cunoaşterea vechiului nostru scris literar.
Analiza filigranologică a părţii mai vechi a manuscrisului păstrat în fondurile Bibliotecii Universităţii „Eötvös Loránd” din Budapesta arată că Dictionarium Valachico-Latinum a fost scris în jurul anului 1650. O serie de particularităţi lingvistice (fonetisme şi cuvinte cu circulaţie regională), utilizarea ortografiei maghiare pentru scrierea cuvintelor româneşti, precum şi consemnarea ca intrări separate a mai multe toponime din colţul sud-vestic al României dovedesc că textul a fost alcătuit în zona Caransebeşului. (Bogdan-Petriceicu Hasdeu numea manuscrisul Anonymus Lugoshiensis, considerând că alcătuitorul său anonim activase în „cercul Lugojului”.)
Autorul textului, un foarte bun cunoscător deopotrivă al limbii latine (a înregistrat uneori forme, grafii şi semnificaţii rar atestate în textele vremii) şi al limbii române, aceasta din urmă ilustrată atât prin forme ce ţineau de varianta literară, cât şi prin elemente specifice vorbirii locale, bănăţene, argumentează existenţa unui model latin (în tipul de text, în modul de gândire şi de structurare a acestuia, în ortografie) într-o epocă în care scrisul românesc era dominat de modele slavone. El a creat câteva grafeme (sh, dsh sau dz) pentru notarea unor sunete ale limbii române pentru care nici maghiara şi nici latina nu aveau litere corespunzătoare. A utilizat frecvent câteva grafii de tip etimologizant, ce dovedesc cunoaşterea legăturii existente între unele cuvinte româneşti şi echivalentele lor latineşti sau pun în evidenţă descendenţa unor derivate sau forme gramaticale dintr-un cuvânt de bază românesc. (Am în vedere utilizarea literelor duble ff, mm, pp şi tt, dar şi a grafemelor compuse gs, ts sau tz, ultimele pentru a evidenţia structura etimologică a unor cuvintele derivate din baze terminate în g sau t.) Competenţa lingvistică a intelectualului care a redactat Dictionarium Valachico-Latinum este confirmată de asemenea de încercarea de a diferenţia prin forma-titlu unele omonime (spre exemplu, perechi adjectiv – substantiv de tipul scos – scosul, trecut – trecutul), dar, în special, de prezenţa în manuscris a unor prime încercări de normare explicită a uzului, prin corelarea unor variante fonetice, înregistrate, firesc, fără glosă, cu forme considerate recomandabile (pentru unele variante cu sv sau z se face trimitere prin vide la formele cu sf, respectiv dz).
Destinat foarte probabil nu unui scop didactic (anume deprinderea unei limbi de cultură, în acest caz latina, prin intermediul românei), ca majoritatea lexicoanelor vechi româneşti, ci prezentării cât mai detaliate a vocabularului limbii române cu ajutorul glosării prin latină, Dictionarium Valachico-Latinum înregistrează, în cele 5.325 de intrări ale sale, cel mai mare număr de cuvinte cunoscute din scrierile româneşti anterioare anului 1700. Iar printre acestea se află, fapt foarte important pentru nivelul intelectual al autorului, alături de numeroase regionalisme, absente din alte surse, cel mai mare număr de nume de plante (arbori, arbuşti, pomi fructiferi, flori, ierburi, plante medicinale, legume şi cereale), multe cu echivalent latinesc, înregistrate în scrieri realizate în epocă nu doar în spaţiul transilvănean.
Dictionarium Valachico-Latinum este astfel dovada existenţei unei mişcări culturale intense în spaţiul românesc, mişcare aflată, dincolo de munţi, tot mai frecvent după 1600, sub influenţa modelelor latineşti.
– Într-un bine documentat studiu publicat în revista noastră (Dimitrie Cantemir şi româna literară veche, nr. 10-12, 2007), scriind despre „rolul avut de marele cărturar în evoluţia vechii române literare”, afirmaţi că moştenirea culturală lăsată de Cantemir a avut totuşi un destin puţin favorabil („Marele cărturar a lucrat, din păcate, numai pentru sine. Sau, prin ideile exprimate şi obiectivele urmărite, exclusiv pentru elita epocii.”) Cum se explică impactul redus al textelor româneşti scrise de Dimitrie Cantemir (comparativ cu lucrările altor cărturari) asupra procesului de constituire a limbii române literare?
– Dacă facem abstracţie de Divanul sau Disputa înţeleptului cu lumea sau Judecata sufletului cu trupul, tipărit la Iaşi, în 1698, scrierile lui Dimitrie Cantemir au rămas necunoscute, în epocă, în spaţiul românesc, multe dintre ele, păstrate în arhive şi colecţii străine (în primul rând din Rusia, unde cărturarul a trăit după 1711), ajungând să fie publicate abia la finele veacului al XIX-lea, când Grigore Tocilescu le-a transcris şi apoi le-a editat din însărcinarea Academiei Române. Desigur, unele dintre aceste scrieri, precum şi ideile promovate de Dimitrie Cantemir cu privire la istoria românilor, respectiv la căile de înnoire a formei limbii noastre de cultură, vor fi fost cunoscute unui cerc mai mult sau mai puţin restrâns de cărturari în anii când domnitorul a trăit şi a scris în Moldova.
Opiniile sale privitoare la istoria poporului român şi îndeosebi acelea care vizau căile de perfecţionare şi de modernizare a exprimării literare, de adoptare în scrisul beletristic şi în cel ştiinţific a unor modele stilistice şi retorice greco-latine nu erau însă concordante cu nivelul scrisului românesc din epocă şi nici cu direcţiile promovate de contemporanii marelui învăţat. Apoi, când au fost făcute publice, la finele celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, ideile cuprinse în operele sale nu mai puteau influenţa, în forma şi în substanţa lor, evoluţia scrisului nostru literar, ajuns în altă etapă a istoriei sale. Chiar dacă aceste idei anticipaseră orientarea limbii noastre de cultură spre o îmbinare armonioasă între modelul latino-romanic, limba vorbită şi modelul folcloric.
– Sunteţi unul dintre coordonatorii proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale” derulat de Academia Română. Care sunt obiectivele şi activităţile tematice desfăşurate în cadrul acestui proiect?
– Proiectul, derulat cu fonduri europene sub coordonarea Academiei Române, urmăreşte perfecţionarea ştiinţifică a 90 de cercetători din domenii diverse, precum filologie-literatură, ştiinţe istorice şi arheologie, etnologie şi folclor, antropologie, filozofie, arte, ştiinţa informaţiei. Se urmăreşte, privind în ansamblu obiectivele programului, valorificarea tradiţiilor, respectiv a realizărilor culturale şi ştiinţifice naţionale în context european.
Prin diversitatea tematică deosebită şi prin facilităţile oferite bursierilor (în primul rând prin susţinerea financiară a unor stagii de documentare ştiinţifică în străinătate), proiectul urmăreşte dezvoltarea unor cariere ştiinţifice promiţătoare şi afirmarea tinerilor cercetători români, respectiv a cercetării ştiinţifice româneşti în plan european.
– Când aţi decis să deveniţi lingvist? Dar profesor de română? Şi cum a evoluat această decizie de-a lungul anilor?
– Orice absolvent al unei facultăţi filologice în perioada în care studiile universitare aveau durată normală (de 5 ani) putea opta, după examenul de licenţă, pentru activitatea didactică, pentru integrare în viaţa culturală (jurnalism sau muncă de editură) sau pentru cercetarea ştiinţifică. În toate fiind, fapt normal pentru necesara specializare, un bun interval de timp, începător.
În vara anului 1970 am ales, urmând sfatul profesorilor mei, cercetarea filologică. A fost, desigur, o întâmplare fericită, în cadrul colectivului de limbă literară şi filologie existând atunci un loc liber. Şi o circumstanţă favorizantă, pentru că mi se oferea astfel posibilitatea de a opta pentru investigaţia lingvistică fără a abandona interesul pentru studierea literaturii. Una dintre primele sarcini primite în perioada de iniţiere în cercetare a fost, de altfel, identificarea trăsăturilor stilistice ale romantismului românesc. (Subiectul tezei mele de licenţă fusese Funcţia stilistică a neologismului în poezia lui Ion Barbu.) Şi ulterior am revenit, la alt nivel şi din altă perspectivă, la studiul literaturii beletristice, atunci când m-am ocupat de constituirea variantelor stilistice ale limbii noastre de cultură ca parte a procesului de normare şi de rafinare a limbii române literare vechi.
În cadrul colectivului de limbă literară şi filologie, condus cu ştiinţă şi tenacitate de Ion Gheţie, m-am pregătit pentru a descifra unele dintre tainele scrisului vechi românesc, făcând filologie, dar şi istoria limbii române literare şi dialectologie istorică. Sunt acestea modalităţi complementare de analiză a textelor noastre vechi, ilustrări ale unui fenomen cultural complex, necesar de abordat din perspective multiple.
Cercetarea acestor texte din perspectivă larg filologică, în care istoria limbii se îmbină cu studierea evoluţiei diacronice a românei literare, inclusiv a variantelor culturale (laică, respectiv religioasă) şi stilistice ale acesteia, nu se poate face, desigur, fără utilizarea unor cunoştinţe şi tehnici de investigaţie lingvistică. Analiza din perspective multiple a textelor noastre literare, mai vechi sau mai noi, pentru a le identifica structura, caracteristicile formale, provenienţa, destinaţia şi funcţia culturală nu se subordonează însă exclusiv lingvisticii, ci sunt parte a ştiinţei tutelare, integratoare, numite în mod curent filologie.
Nu ştiu de aceea dacă, în 1970, în momentul încadrării la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, am decis să devin lingvist şi nici dacă, după patru decenii de activitate în diverse domenii ale cercetării filologice, am dobândit această calificare.
În ceea ce priveşte activitatea didactică (nu am fost niciodată profesor de română, în sensul curent al sintagmei), legătura constantă cu învăţământul superior a început în anul 1995, după ce anterior susţinusem cursuri speciale de filologie sau de literatură veche, abordată din perspectivă filologică. În acel an am fost încadrat prin concurs conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi, în scurt timp, am devenit profesor, fiind titular al cursului de Istorie a limbii române şi de Istorie a limbii române literare. Continuând, desigur, să susţin cursuri speciale consacrate filologiei, vechilor texte lingvistice româneşti sau limbii scrierilor religioase.
Cariera didactică este însă o continuare a cercetării ştiinţifice, nu o ruptură cu vechea mea activitate. Şi un prilej de a face cunoscute mai bine rezultatele obţinute într-un domeniu fascinant, dar, din păcate, din ce în ce mai puţin cunoscut, istoria scrisului vechi românesc.
– Ce impact au avut dificultăţile, obstacolele întâlnite în viaţă asupra carierei dumneavoastră de dascăl şi de om al ştiinţei?
– Vă referiţi, desigur, la dificultăţile de ordin profesional, cu relevanţă şi efect în plan ştiinţific, celelalte obstacole fiind, în fond, lipsite de importanţă pentru discuţia noastră.
Făcând această restrângere, pot afirma, fără să spun o noutate, că în filologie, prin care se înţelege în mod curent „ştiinţa care studiază textele cu dificultăţi”, dificultăţile apărute sunt cele care impun efortul dătător de satisfacţie. Bucuria identificării unui text anterior necunoscut, aceea a stabilirii datei la care a fost alcătuit, a provenienţei sale, a locului de alcătuire, a autorului, a traducătorului sau a copistului, respectiv a tipografului sunt, poate, mai greu de înţeles pentru cititorul nespecialist, dar extrem de intense. Chiar conturarea unor ipoteze de lucru sau formularea unor explicaţii pentru forme sau fapte specifice limbii române vechi poate produce satisfacţie, proporţională în intensitate nu doar cu frumuseţea şi corectitudinea construcţiei teoretice, ci şi cu dificultatea demersului făcut.
În cadrul muncii didactice, dificultăţile impuse de necesara adaptare a atitudinii specifice muncii de cercetare la cerinţele lucrului cu studenţii au avut acelaşi efect: mobilizare pentru schimbarea perspectivei şi pentru parţiala modificare a discursului.
Sper ca în ambele domenii să fi reuşit (privind retrospectiv, mă consider un om extrem de norocos), chiar dacă provocările şi dificultăţile, niciodată aceleaşi, sunt practic permanente.
– Stimate domnule profesor, vă rog să adresaţi cititorilor revistei noastre un mesaj la sfârşit de an.
– Sunt convins că cititorii revistei pe care o realizaţi, revistă cu nume simbolic şi cu obiective extrem de generoase în plan ştiinţific şi cultural, vor fi cu atât mai mulţumiţi, cu cât calitatea limbii române şi valoarea cercetărilor întreprinse în această limbă vor fi mai ridicate.
Le urez de aceea să aibă bucuria de a găsi tot mai numeroase dovezi de progres intelectual exprimate într-o formă din ce în ce mai elevată a limbii naţionale. O formă care să elimine „accidentele” apărute ca urmare a unei istorii potrivnice. O formă demnă de marile nume ale scrisului românesc, deopotrivă beletristic şi ştiinţific.
Am în vedere, desigur, în primul rând intelectualul responsabil, participant activ la rezolvarea problemelor societăţii din care face parte. Mă gândesc însă şi la cititorul simplu, care parcurge revista „Limba Română” pentru a se instrui sau pentru a afla permanent care este pulsul şi care este starea culturii şi ştiinţei româneşti.
Cu gândul la idealurile culturale şi naţionale comune, le urez tuturor ani mulţi şi din ce în ce mai buni!
– Mulţumindu-vă pentru bunăvoinţa de a susţine acest dialog, vă dorim şi dumneavoastră mulţi ani şi multă sănătate!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog