Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIILE LR

Privire retrospectivă asupra destinului limbii române (Basarabia şi Bucovina, sec. XIX)

Anatol CIOBANU

Alte articole de
Anatol CIOBANU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXII, 2012

Pentru tipar

La începutul sec. al XIX-lea limba română a fost „disecată”: în Muntenia şi Moldovadin dreapta Prutului continua să se dezvolte pe linie ascendentă (mai ales după Unirea Principatelor de la 1859, sub Alexandru Ioan Cuza), pe când în Basarabia – partea de Est a Moldovei istorice, acaparată de Imperiul Rus la 1812 (şi stăpânită timp de 106 ani) – limba română a suportat o degradare şi o rusificare constantă.
Scopul principal al guvernului ţarist era să deznaţionalizeze populaţia românească din Basarabia, să o rusifice, să o ţină în întuneric şiopacitate culturală. Lovitura de graţie i s-a dat, în primul rând, limbii române. Peste tot se vorbea numai limba oficială – rusă, iar cea română devenise limbă de colibă. Vom enumera doar câteva acţiuni ale politicii glotice a ţarismului în Basarabia.
Ocupanţii ţarişti îşi dădeau foarte bine seama că „Soarta societăţii depinde de aceea ce facem şi cum facem în şcoală” (N. Iorga). Iată de ce în Basarabia nu se deschideau şcoli, măcar primare, cu predare în limba română.
În anii de ocupaţie, în Basarabia funcţionau circa 1.522 de şcoli primare ruse, având un contingent de aproximativ 101.375 de elevi, majoritatea dintre ei fiind de origine etnică română (vezi Ant. Grosu, Молдавский великоросс, Chişinău, apud Tudor Rusu, Un singur om împotriva unui Imperiu, „Făclia”, 22 aprilie 2011, p. 12).
Precizăm că doar la Liceul Regional din Chişinău Limba română se preda ca obiect opţional. Liceul, unde mai palpita cât de cât inima românismului basarabean, a funcţionat 33 de ani (1833-1866), avându-i ca elevi pe viitorii oameni de cultură, printre care В.-P. Hasdeu, Ioan Doncev, N. Alexandri, Z. Arbore, Toma Ciorbă, S. Lazo şi alţii.
Regimul ţarist expulza metodic limba română din viaţa social-economică, politică şi culturală a Basarabiei. La 3 februarie 1871 ţarul Alexandr al II-lea (1855-1891) a emis un ukaz „Despre suspendarea predării limbii moldoveneşti în şcolile ţinutale”, care stabilea că „graiurile locale în Imperiu nu se predau”. Cu alte cuvinte, se suspenda predarea limbii române inclusiv ca disciplină opţională, chiar şi în şcolile ruse.
Dar şi până la publicarea ukazului amintit limba română era prigonită din viaţa publică a Basarabiei. În 1828 limba română a fost relegată din Codul civil; din 1842 limba română este neglijată, ocolită în Administraţia publică din oraşe şi sate; din 1867 româna a fost eliminată şi din Seminarul Teologic din Chişinău, iar din anul 1872 româna dispare cu totul din sfera cultului religios.
A se reţine că izgonirea limbii române din bisericile basarabene a început imediat după moartea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni în 1821, aflat în acest post între anii 1813-1821. Astfel încât arhiepiscopul Pavel Lebedev a ordonat preoţilor moldoveni ca toate actele, documentele bisericilor să fie întocmite numai în limba rusă. Mai mult decât atât, a poruncit să fie arse în curţile bisericilor toate cărţile sfinte scrise în limba română (vezi „Timpul”, XI-2003, p. 19). Pe vremea mitropolitului rus Kasarov, toate bisericile, chiar şi cele din localităţile mici, au fost obligate să ţină slujbele în limba rusă. „Acest reprezentant al «Sfintei Rusii» şi-a încălzit locuinţa timp de mai mulţi ani cu cărţi religioase scrise în limba română, confiscate din bisericile basarabene, unele dintre ele fiind foarte rare” (Valeriu Dulgheru, 200 de ani de la Răstignirea Basarabiei (VI), „Literatura şi Arta”, 3 mai, 2012, p. 3). Menţionăm, de asemenea, că în anul 1883 Sfântul Sinod al Bisericii Ruse, printr-o decizie specială, a închisTipografia bisericească din Chişinău.
Într-o şedinţă a Dumei de Stat din Petersburg din 10 noiembrie 1910 s-a vorbit că un preot moldovean a fost expulzat din Basarabia de către arhiepiscopul Serafim Ciciagov (1908-1914), pentru că a îndrăznit să oficieze parastasul pentru o rudă a sa în limba română (vezi: Andrei Grosu, Cum l-am descoperit pe D. P. Gulkin, „Făclia”, 30-X-2010, p. 9).
Autorităţile din Chişinău se conformau politicii lingvistice care venea de la „Centru”, fiind obligate să stimuleze alcătuirea şi editarea, de către intelectualii chişinăuieni, a unor dicţionare („cuvântelnice”) ruso-moldoveneşti. Iată unele dintre aceste lucrări. În 1896, Alexandru Beldescu publică primul dicţionar bilingv, cu denumirea Русско-молдавский словарь (7.000 de cuvinte). Mai trec 3 ani şi, în 1899, un alt autor,Gh. Codreanu, alcătuieşte şi publică la Chişinău Краткий русско-молдавский разговорный словарь. Практическое пособие для грамотных молдаван, а также для русских, желающих посетить молдавские села Бессарабии. Acest Dicţionar a suportat trei ediţii – 1899, 1904, 1912 (vezi А. Т. Борщ, Молдавская лексикография, Chişinău, 1949, passim).
În dicţionarele bilingve menţionate sunt „înghesuite” cuvinte „curat moldoveneşti”, după cum le califică autorii acestor „opere” lexicografice. Iată câteva mostre: rus. подарок – mold. dăruinţă (cadou); rus. введение – mold. intrare (introducere); rus. намерение – mold. socoteală (intenţie); rus. обильный – mold. distulat (îmbelşugat, abundent); rus. ступеньки – mold. prichişioru (treaptă); rus. кучер – mold. mânătoriu (vizitiu); rus. сирота – mold. sărman (orfan); rus. счет – mold. numărătură (cont, socoteală); rus. зоркий – mold. golbat (ager, perspicace).
În anul 1907, pedagogul şi preotul protoiereu Mihail Ciachir (născut la Ceadâr-Lunga) a întocmit un alt Русско-молдавский словарь, lucrat după aceleaşi reguli lexicografice şi conţinând 22.011 cuvinte. Din prefaţa dicţionarului aflăm următoarele: „cuvintele ruseşti au fost traduse în limba populară curată moldovenească (subl. n. – A.C.), în care au vorbit şi vorbesc basarabenii moldoveni” (p. 4). Şi mai departe: „În cazuri foarte rare, când era dificil a găsi cuvântul potrivit în limba locală moldovenească (subl. n. – A.C.), am fost nevoiţi să apelăm la rădăcini latineşti” (p. 4).
Amintim câteva exemple de cuvinte traduse din limba rusă în cea română din dicţionarul lui Mihail Ciachir: монолитный – nelămurit (monolit); определение – numirea (definire, determinare); коньки – conioce (patine); монолог – vorbă în scris (monolog); мумия – matahală (mumie); безграмотность – prostie (analfabetism); ворот – îndoitura straiului la gât (guler).
Dicţionarele bilingve ruso-moldoveneşti apărute în Basarabia pe vremea regimului ţarist vorbesc despre faptul că autorii acestora nu aveau posibilitatea (fiind condiţionaţi politic)să ia cunoştinţă de activitatea lexicografică din Principatele Româneşti şi mai târziu din Regat, de cea a românilor din sec. al XIX-lea. Accesul liber la tezaurul, patrimoniul cultural de peste Prut le-ar fi îmbogăţit propriul lor vocabular, le-ar fi ajutat la găsirea echivalentelor adecvate ale unor cuvinte din limba rusă, ce urmau a fi traduse.
În lipsa acestor contacte absolut fireşti şi indispensabile, lexicografii basarabeni, pe de o parte, erau nevoiţi să se limiteze doar la graiul lor rural, popular, limitat prin definiţie şi, pe de altă parte, se „întreceau” la calchieri nesăbuite din limba rusă.
În acest caz au avut de suferit, fără îndoială, cauza şi cititorul cult, destinatarul, care nu avea decât să respingă o asemenea limbă, pretinsă literară, să nu o înveţe şi să nu o propage. Astfel, acesta renunţă la caraghioasa „limbă moldovenească” şi trece la învăţarea şi utilizarea limbii ruse. Prin urmare, ţarismul adopta o strategie perfidă şi sigură de subminare naţională a băştinaşilor: sărăcirea, rusificarea şi apoi asimilarea glotică şi etnică a românilor din Basarabia.
Situaţia celor trei judeţe, Cahul, Ismail şi Bolgrad, retrocedate Moldovei în 1856, este revelatoare în acest sens. Aflate timp de 22 de ani în componenţa României (1856-1878), acestea au cunoscut o evoluţie ascendentă. Iată câteva date:
– s-a revenit la scrierea cu alfabet latin;
– s-a deschis Liceul Clasic complet în Bolgrad, care funcţiona în limba română;
– au fost create o şcoală normală, un gimnaziu cu seminar, două gimnazii de fete – toate cu predare în limba română;
– au activat 7 şcoli primare urbane şi 124 de şcoli primare rurale (vezi: Valeriu Dulgheru, 200 de ani de la Răstignirea Basarabiei (VI), Răstignirea Basarabiei de Sud la 1878, „Literatura şi Arta”, 3 martie 2012, p. 3). După 1878 calvarul limbii române revine şi în această parte de Basarabie.
Fireşte, tendinţei barbare de dezrădăcinare a românismului, a simţului naţional al autohtonilor basarabeni i se opunea o rezistenţă din partea boierilor locali luminaţi, a intelectualilor şi a oamenilor de bună-credinţă. Mulţi boieri moldoveni erau gata să finanţeze predarea limbii române în şcoli ţinutale, prin achitarea salariilor pentru profesori. Alţii erau dispuşi să contribuie financiar la editarea unor manuale de limba română.
Să trecem în revistă şi unele gesturi ale elitei timpului. Scriitorul, fabulistul şi dramaturgulConstantin Stamati (1786-1869) notează că „nobiletea din Basarabia în Adunarea sa din Chişinău, în anul 1863, a suplicat Guvernului (a rugat cu umilinţă – A.C.) de aici un clas de studii naţionale” (C. Stamati, O. A. Chişinău, 1958, p. 391). Cererea a rămas fără răspuns! Mai târziu, acelaşiConstantin Stamati nota următoarele: „În Basarabia lipsesc cu totul şcoli româneşti, avem un dialect ruso-român; în grabă nici nu va mai fi limba românească în Basarabia, pentru că are să se mistuie cu cea rusească” (ibidem, p. 501).
Feciorul fabulistului,Constantin Stamati-Ciurea,prozator, dramaturg şi poet (1828-1898), nota cu tristeţe şi durere: „Ce se atinge de scrierile mele în limba română, îmi era imposibil a le scoate la lumină. În toată Rusia nu există nici o tipografie română. Limba română rustică, aşa cum o vorbeşte poporul din Basarabia, a fost singurul izvor din care m-am adăpat. Nici o şcoală populară măcar! Am fost şi sunt o insulă solitară în imensul ocean al slavismului. Mai mult nu zic”. (O. A. Chişinău, 1957, p. 424).
Este binecunoscută activitatea preotului Alexei Mateevici de apărător înflăcărat al cauzei naţionale, al identităţii etnice a românilor, al limbii române, al istoriei neamului, al religiei ortodoxe, al obiceiurilor strămoşeşti. Ca elev la Seminarul Teologic din Chişinău, Alexei Mateevici întocmeşte, în 1906, un Memoriu din partea seminariştilor, cerând „obligativitatea predării în limba română în clasele superioare,introducerea Istoriei Naţionale şi a Cântării bisericeşti moldoveneşti” (vezi: I. Nuţă, Alexe Mateevici şi Limba română, „Limba Română”, Chişinău, 1991, nr. 4, p. 28). Tot în anul 1906, în primul ziar de limba română,„Basarabia”, Alexei Mateevici scria: „Dacă moldovenii noştri până în vremea de astăzi au stat obijduiţi, în întuneric, apoi (asta s-a întâmplat) din pricina că ei au fost atât de chinuiţi, atât de lipsiţi de cele trebuincioase traiului, inimii şi minţii, că (ei) nici n-au ştiut că mai este ceva pe lume, afară de bordeiele lor, sărace şi pustii.
Ei nici n-au auzit de bunurile învăţăturii în limba-mamă, nici nu şi-au putut închipui ce plăcere simţi, când citeşti o carte serioasă în limba pe care o auzi şi o vorbeşti din leagăn”. (Alexe Mateevici, Poezii. Carmena. Ediţie bilingvă româno-latină. Versiunea latină Valentin Harega. Prefaţa lui H. Corbu, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1996, p. 7).
Fiind student la Academia Teologică din Kiev (1910-1914) şi acţionând în numele societăţii „Deşteptarea”, Al. Mateevici cere introducerea Limbii Române în şcolile din Basarabia (I. Nuţă, idem, p. 29).
Între 25-28 mai 1917, anul destrămării ţarismului, la Chişinău s-a ţinut „Congresul gubernial al învăţătorilor moldoveni din Basarabia”. Să cităm fragmentar din ilustra alocuţiune a lui A. Mateevici la acest Congres: „Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între dumneavoastră nu toţi sunt uniţi asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alţii – cei mai puţini – români. Ei, bine, dacă aţi luat asupra dumneavoastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să daţi poporului idei adevărate, căci altfel întreg învăţământul e fără rost...
Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania(aplauze). Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci îşi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi!(aplauze).
Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel suntem nişte nenorociţi rătăciţi. Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de-ai romanilor şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie s-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi, să-i luminăm pe toţi cu lumina dreaptă...
N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba. Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească (subl. n. – A.C.)” (A. Mateevici, Opere, vol. I, 1993, p. 463-464).
Alexei Mateevici, autorul celebrei poezii Limba noastră, devenită astăzi imn de stat al Republicii Moldova, nu a fost nici politician, nici savant, ci preot, chemat să lumineze poporul, ca un păstor al inimilor, om de bună-credinţă, promotor al adevărului.
Trebuie să spunem, în această ordine de idei, că în Basarabia, pe vremea ţarismului, se găseau şi intelectuali ruşi care înţelegeau că aici locuiesc români basarabeni şi că ei vorbesc limba română. Astfel, eforul Circumscripţiei de Învăţământ Odesa A. Arţimovici, într-o scrisoare din 11 februarie 1863 către Ministerul Instrucţiunii Publice din Rusia, scria: „Sunt de părere că va fi greu să împiedicăm populaţia românească a Basarabiei (subl. n. – A.C.) să folosească limba principatelor vecine, unde populaţia românească compactă o va dezvolta pe baza elementelor latineşti, neprielnice limbii slave; restricţiile guvernamentale, ce urmăresc în cazul dat scopul de a înrădăcina în Basarabia un dialect apropiat limbii slave, nu vor fi, se vede, de niciun folos: nu-i putem constrânge pe învăţători să predea o limbă care în curând va deveni moartă în Moldova şi Valahia, adică printre masele principalilor ei purtători; şi nici părinţii nu vor dori ca ai lor copii să înveţe o limbă diferită de cea pe care o vorbesc ei în viaţa de toate zilele” (subl. n. – A.C.) (Arhiva Centrală Istorică de Stat din Sankt Petersburg. Fond 733, registru 78, dos. 1043, fila 7-8. În Ion Iova, Ioan Doncev şi istoria apariţiei manualelor lui, „Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară”, A.Ş.M., 1993, nr. 1, p. 98). Comentariile ni se par de prisos.
Nu este lipsit de interes nici faptul că unii deputaţi ruşi au pledat pentru predarea în limba română în şcolile basarabene. Este şi cazul deputatului Dionisii Petrovici Gulkin, care şi-a exprimat opinia în cadrul Dumei de Stat de Legislatura III, 1911, la examinarea Proiectului de Lege cu privire la învăţământul primar (vezi: T. Rusu, Un singur om împotriva unui imperiu, „Făclia”, 22 apr. 2011, p. 12, apud A. K. Гpocy, Молдавский великоросс, Chişinău, 2011).
În alocuţiunea sa ţinută la şedinţa Dumei de Stat din Petersburg, la 10 noiembrie 1911, deputatul din Basarabia D. P. Gulkin a vorbit despre „rusificarea forţată care se produce... în Basarabia, ...pentru care trebuie să-i fie ruşine unui rus onest”. Şi mai departe: „Nici într-o biserică... nu se oficiază slujba în limba localnicilor, peste tot e în limba rusă, aşa că niciun moldovean nu înţelege nimic”, „eu consider că separatismul apare în rezultatul rusificării violente”.
Gulkin a fost combătut de Vladimir Purişkevici, mare moşier şi ministru, de Nicolae Ghepeţchi (preot), Nicolae Şoltuz – primar de Soroca, Leonid Casso, ministru al Instrucţiunii Publice (1910-1914) ş.a.
Vl. Purişkevici, de pildă, a replicat: „Dacă se dau şcoli în limba maternă moldovenilor, apoi trebuie permise şcoli naţionale şi iakuţilor, ceremişilor, bureaţilor şi altor popoare slab dezvoltate” (vezi: Andrei Grosu, Cum l-am descoperit pe D. P. Gulkin, „Făclia”, 30-X-2010, p. 9; apud Petru Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, 1912-1918, Chişinău, 1992, p. 198).
Dionisii Gulkin a explicat Parlamentului ţarist că „poporul rus nu doreşte rusificarea forţată a minoritarilor, că aici e vorba de nişte ambiţii ale unei gloate de impostori, care nu fac altceva decât să semene vrajbă şi dezbinare între cetăţenii ruşi”, adăugând: „Chiar dacă mă veţi exclude din Duma de Stat, totuna nu pot tăcea, atunci când poporul meu vrea să vorbească” (vezi: Mihai Bendas, D. P. Gulkin – un exponent al spiritualităţii basarabene, „Făclia”, 17 decembrie 2011, apud А. К. Гросу, Молдавский великоросс, Chişinău, 2011).
Este semnificativă şi această replică a deputatului basarabean Dionisii Gulkin, adresată parlamentarilor ruşi.
Fiindcă între Basarabia şi Bucovina există afinităţi de ordin istoric, etnic, lingvistic (glotic), social-politic, cultural etc. (ambele regiuni s-au unit cu Patria-mamă România în anul 1918 – Basarabia la 27 martie, Bucovina – la 28 noiembrie), ne vom referi în continuare la diversitatea politicilor lingvistice ale celor două Imperii (Austro-Ungar în Bucovina şi Imperiul Ţarist în Basarabia).
Se ştie că o parte importantă a Ţării de Sus a Moldovei în 1775 a fost răpită de Imperiul Austro-Ungar şi denumită Bucovina (mai exact, Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi judeţul Hotin, actuala regiune Cernăuţi).
Basarabia – parte a Moldovei istorice situată între Prut şi Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, în 1812 (după războiul ruso- turc şi Pacea de la Bucureşti) a fost anexată de către Rusia ţaristă, care a stăpânit-o 106 ani, până la 1917, când s-a creat Republica Democratică Moldovenească, iar la 27 martie 1918, prin votul Sfatului Ţării, s-a declarat Unirea Basarabiei cu România.
Confruntând grosso modo politica lingvistică a celor două imperii, putem conchide că în Ţara Fagilor această politică a fost mai îngăduitoare, mai loială, pe când în Basarabia ţarismul i-a ţinut pe români în plină beznă şi mărginire culturală.
Acad. Grigore Bostan1 relatează că, deja la finele secolului al XVIII-lea, în Bucovina au fost editate (compilate sau copiate) unele cărţi populare ca Alexandria (1781), Codicele Constantin Popovici, cu pasaje din povestea lui Sandipa filozoful şi legenda despre Războiul Troadei – redactată la Cernăuţi, 1796.
Apar şi manuale, cărţi de legi, iar în 1811, la Cernăuţi, apare un ziar românesc numitCalendar de casă”; în 1820, Teodor Racoci editează un Crestomatic Românesc ce conţinea traduceri „de istorii şi de alte faptorii, scoase din autori de pe osebite limbi” (a se observa remarca ce însoţeşte lucrarea: „s-au tălmăcit de către Teodor Racoci, tălmaciu a gubernii de Galiţie Cernăuţi”2).
O anume activitate culturală a desfăşurat şi Gheorghe Asachi, refugiat, în 1821, la Herţa în locurile copilăriei sale, apoi în satul Colincăuţi, judeţul Hotin, unde a cules mostre de creaţie populară orală.
Din 1814, la Cernăuţi începe să reaparăCalendarul de casă” cu suplimente beletristice (proză, istorisiri scurte, proverbe, zicători româneşti). Aici găsim versuri, sonete, fabule, semnate de preotul din Ceahor şi predicarul la Catedrala din Cernăuţi, Morariu-Andreevici (1818-1895), ulterior (din 1880) arhiepiscop şi Mitropolit al Bucovinei3.
Pe la mijlocul sec. al XIX-lea, după eşuarea Revoluţiei de la 1848, s-au refugiat la Cernăuţi V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, Al. Russo, Aron Pumnul, George Bariţiu şi alţi paşoptişti, care erau găzduiţi de Eudoxiu Hurmuzachi. Aceşti reprezentanţi de seamă ai românismului au contribuit mult la editarea ziarului „Bucovina. Gazetă românească pentru politică, religie şi literatură” (în limbile română şi germană).
La 1 decembrie 1848 ziarul amintit publică Petiţie Ţării (Bucovinei), compusă din 12 puncte (articole), adresate împăratului austriac. În articolul 2 se cerea:
„– ca păstrare a naţionalităţii, să se întemeieze şcoli pentru limba şi literatura românească;
– în dregătorii să se puie numai indivizi ce cunosc limba ţării;
– dregătoriile principale să fie datoare a primi cereri însoţite în limba românească şi în această limbă să se rezolvească”4.
Alte acţiuni: 1) graţie muncii entuziaste a lui Vasile Alecsandri,Bucovina” publică o serie de creaţii populare ca Mioriţa, Toma Alimoş, Mihu Copilul, Bujor etc.; 2) în urma strădaniilor lui Aron Pumnul (1818-1966), în Gimnaziul german din Cernăuţi se introduce un Curs de limbă, literatură şi istorie a românilor. De la Aron Pumnul şi din crestomaţia lui Lepturariu românesc (în 4 volume, 6 cărţi, Viena, 1862-1865), elevii gimnaziului, printre care şi Mihai Eminescu, „află multe lucruri importante despre trecutul istoric şi cultural al poporului român”5.
3) Fraţii Hurmuzachi (Gheorghe şi Aleco) reuşesc în a II-a jumătate a secolului XIX să deschidă, la Institutul de Studii Filozofice (astfel se numea instituţia românească de învăţământ superior de până la inaugurarea în 1875 a Universităţii),o Catedră de limba şi literatura română. Mai mult chiar, s-a decis ca Limba şi literatura română să fie disciplină predată laInstitutul de Teologie din Cernăuţi,ceea ce s-a întâmplat încă în 1848.
4) Tot fraţii Hurmuzachi, în 1862, au fondat, prin concursul lui Ion al lui Gheorghe Zbiera, Societateapentru literatură şi cultură română în Bucovina – „societate care timp de 80 de ani a grupat şi a călăuzit forţele intelectuale bucovinene”6.
5) Între anii 1865-1869 la Cernăuţi se editează „Foaia Societăţii pentru Literatură şi Cultură Română din Bucovina”, în paginile căreia sunt inserate opere artistice ale autorilor din Bucovina şi de peste Prut, multe bucăţi de veritabilă creaţie populară din spaţiul bucovinean.
6) La Cernăuţi, între 1881-1884, se publică revista literară „Aurora Română” – organ beletristic al Societăţii pentru literatură şi cultură română din Bucovina.
7) Între 1891-1897 se editeazăGazeta Bucovinei”, unde îşi publică lucrări: Teodor Ştefanelli, Constantin Morariu, foiletonistul Mihai Teliman ş.a.
8) Mai mult de un deceniu (1893-1904) apare ziarul „Deşteptarea. Gazetă pentru popor”, cu poezii, creaţii poetice orale, foiletoane de M. Teleman ş.a.
9) Tot la Cernăuţi se editează între anii 1904-1939, cu întreruperi în perioada Primului Război Mondial, revista „Junimea literară”, care, în opinia lui N. Iorga, „cultivă gustul pentru lucrări literare româneşti de valoare”. Şi în continuare: „e o publicaţie de importanţă epocală în dezvoltarea spiritului românesc în Ţara Fagilor”. (Redactor-fondator al revistei „Junimea literară” a fost cunoscutul istoric Ion Nistor.)
Subliniem că aproape niciuna dintre acţiunile de ordin naţional românesc, realizate în Bucovina sub habsburgi, nu şi-au aflat replică în Basarabia ocupată de ţarişti.
Ţarismul rus îi ţinea pe românii basarabeni într-un total întuneric, îngrădindu-le accesul la şcoală, inclusiv primară, în limba română. Astfel se explică analfabetismul evident în mediul populaţiei aborigene. Aproximativ 10,5 la sută dintre bărbaţi ştiau cât de cât carte rusească, iar printre femei numărul acestora atingea doar 1,7 la sută (vezi: Елена Затича, Рыцарь молдавской школы, „Новое время”, Chişinău, 8 aprilie 2011, p. 6).
Pentru comparaţie vom accentua: în Nordul Bucovinei, în ţinutul Herţa şi în judeţul Hotin (actualmente regiunea Cernăuţi), sub regimul habsburgic (1775-1918), românismul s-a manifestat continuu, întrucât limba şi cultura română nu erau completamente blocate ca în Basarabia sub ţarii ruşi.
Însă pentru românii basarabeni şi pentru cei bucovineni Renaşterea Naţională autentică s-a produs abia după Unirea din 1918 cu Patria-mamă. În acest context, voi apela încă o dată la autorii volumului Pagini de literatură. Bucovina. Regiunea Cernăuţi, 1755-2000: „Ora stelară a literaturii române din Bucovina o constituie cele două decenii interbelice (1918-1940, 1941-1944). Dar această epocă de mare efervescenţă cultural-literară a fost mult prea scurtă, pentru ca forţele creatoare... să se poată realiza plenar în spaţiul bucovinean”7.
Acelaşi lucru se poate spune şi referitor la românismul din Basarabia interbelică. Este semnificativ faptul că imediat după Unire în Basarabia s-au deschis 1.233 de şcoli primare româneşti, învăţământul naţional cunoscând un vector evolutiv ascendent. În 1939, de pildă, funcţionau deja 2.718 şcoli cu un contingent de 334.747de elevi şi 7.591 de profesori de toate gradele; 13 licee de băieţi şi 9 licee de fete; 24 de gimnazii (vezi: Revista „Flux”, 25 septembrie, 1989, p. 7).
În această ordine de idei, ar trebui să reţinem că noua orânduire în Basarabia – cea a Regatului român – nu a discriminat minorităţile naţionale, acestea având şcoli cu predare în limba maternă. Astfel, în a. 1921, în judeţele din Basarabia funcţionau instituţii de învăţământ pentru diverse etnii minoritare, şi anume: ucraineşti – 220; ruseşti – 120; bulgăreşti – 78; germane – 73; alte etnii – 43 de şcoli primare (vezi: Ioana Axentii, Dezvoltarea gândirii pedagogice în Basarabia anilor 1918-1940. Autoreferat al tezei de doctor în pedagogie, Chişinău, U.S.M., 2004, p. 10).
Politica lingvistică promovată la Est de Prut de către regimul ţarist şi cel sovietic a fost una sinuoasă, cunoscând urcuşuri, dar şi mai ales coborâşuri, fapt care a periclitat conştiinţa naţională a moldovenilor din partea de răsărit a vechiului Principat, exercitând o influenţă negativă asupra evoluţiei fireşti a limbii române.
 
Note
1 Grigore Bostan, Lora Bostan, Compendium şi antologie „Pagini de literatură română. Bucovina. Regiunea Cernăuţi, 1775-2000”, Editura Alexandru cel Bun, Cernăuţi, 2000.
2 Grigore Bostan, Lora Bostan, op. cit., p. 5.
3 Idem, ibidem, p. 6.
4 Idem, ibidem, p. 6-7.
5 Idem, ibidem, p. 8.
6 Idem, ibidem, p. 8.
7 Idem, ibidem, p. 18.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog