Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIILE LR

„Această pace este şi va rămâne o enigmă...”

Vlad MISCHEVCA

Alte articole de
Vlad MISCHEVCA
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXII, 2012

Pentru tipar

„Nenorocitele astea de ţări ale noastre sunt de mult,
dar mai cu seamă de la fanarioţi încoace, scena unui joc de intrigi internaţionale...”
M. Eminescu (22.01.1880)
 
200 de ani sau 73.050 de zile s-au împlinit la 29 mai 2012 de la acea tragică dată de 16 mai (28) 18121, când s-a pecetluit Pacea de la Bucureşti, despre care generalul rus Al. Langeron avea să spună că „este şi va rămâne o enigmă”2. Pentru noi această tristă aniversare semnifică două secole de la semnarea Tratatului de pace ruso-turc din 1812, care a generat apariţia Problemei Basarabiei, cea mai îndelungată şi dureroasă chestiune etnoteritorială a românilor. De la 1812 încoace, în spaţiul dintre Prut şi Nistru continuă dominaţia rusească asupra unui teritoriu înstrăinat prin forţă militară şi negocieri diplomatice în cadrul disputei spinoasei Probleme orientale. Prima răpire a Basarabiei – la 1812, a fost urmată de cea de a doua răpire (parţială) – la 1878, apoi de a treia răpire (comunistă), din 1940, şi cea de a patra ocupaţie (sovietică) – la 1944. Drept că această dominaţie străină prelungită a avut câteva scurte întreruperi, între 1918-1940, 1941-1944 şi о relativă independenţă de la 1991 încoace.
Rămâne actuală şi importantă, mai ales pentru educaţia tinerei generaţii din Republica Moldova, sarcina istoricilor de a demistifica şi a demitologiza Actul de la 1812. Mai mult ca atât, este vorba de o dezminţire a aserţiunilor promotorilor panslavismului şi „moldovenismului primitiv” în ceea ce priveşte cunoaşterea adevărului istoric despre evenimentele săvârşite acum două secole – ca să nu să se mai afirme arogant că această dată marchează „o sărbătoare” pentru poporul nostru.
Din cauza ştirbirii continue a statutului suveranităţii sale politice în componenţa Imperiului Otoman, Moldova, la începutul secolului al XIX-lea, în situaţia dramatică a derulării războiului ruso-turc din 1806-1812, nu era subiectul, ci obiectul politicii europene. Aflându-se într-un raport de suzeranitate cu Poarta Otomană, sub dominaţia turco-fanariotă, principatul a fost exclus la acea etapă decisivă din procesul soluţionării diferendului ruso-otoman şi a chestiunilor legate de raporturile internaţionale. Principatele Române, puse pe tapet în disputa diplomatică de la Tilsit şi Erfurt (1807-1808) ca piese de schimb, fiind ocupate cu forţa armei în cadrul confruntării militare dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, mai urmau a fi anexate de jure la masa tratativelor bilaterale ruso-otomane.
Astfel, în cadrul războiului ruso-turc şi mai ales în ajunul semnării Păcii de la Bucureşti, sublima Poartă se afla sub o presiune multilaterală atât din partea duşmanului său, Rusia, cât şi din partea aliaţilor, Franţa, Marea Britanie, şi chiar din partea ţărilor neutre, precum Suedia, deoarece marile puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul Otoman de partea lor în ajunul războiului franco-rus (iunie 1812), conflict ce urma să hotărască soarta întregului continent european.
Războiul ruso-turc din 1806-1812 а fost cel mai lung litigiu armat dintre cele două mari imperii, derulat în mare parte pe pământul Principatelor Române. Însă trăsăturile principale ale acestui război, care а adus mari prejudicii populaţiei autohtone, au fost nu atât operaţiile militare, cât contactele diplomatice3. Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi otomani, în care au fost nemijlocit implicaţi şi grecii fanarioţi, s-au soldat, în final, cu semnarea la 16 (28) mai 1812 а Tratatului de pace de la Bucureşti. Soarta Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg şi la Istanbul, a fost hotărâtă, în mare măsură, la masa negocierilor ruso-otomane ce avuseseră loc la etapa lor finală (1811-1812) la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-se drepturile moldovenilor şi obligaţiile atât din partea puterii „suzerane” (Poarta Otomană), cât şi din partea celei „ocrotitoare” (Rusia). Deoarece după Pacea de la Kuciuk-Kainargi statutul juridic internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti prevedea o trecere de la protecţia otomană tributară unilaterală (’ahd ad-dhimma) la o protecţie bilaterală turco-rusă (valabilă până la Pacea de la Paris, 1856).
În timpul negocierilor finale ruso-otomane de la Giurgiu (19.X.1811 – 21.XI.1811, st. vechi) şi Bucureşti (31.XII.1811 – 16.V.1812) diplomaţia ţaristă continua să considere că „pretenţiile Rusiei nu sunt în afara bunăvoinţei”, deoarece dacă la început s-a cerut hotarul pe Dunăre, ulterior s-a renunţat şi s-a acceptat hotarul pe Siret. Însă marele vizir şi serdarul suprem Trabzonlu Ahmed paşa şi-a expus poziţia, scriindu-i lui Kutuzov, la 7 (19) octombrie 1811: „...cu toate că nu am învoire şi poruncă să cedez nici măcar o palmă de pământ din hotarele vechi, totuşi, ...aş fi în stare să iau asupra mea... fie cedarea cetăţii Hotin şi a pământurilor sale, fie prin despăgubirea, într-un fel potrivit, a cheltuielilor de război”4. Marele vizir Ahmed paşa, în ajunul demarării negocierilor oficiale din octombrie 1811, la Giurgiu, căzuse de acord ca Siretul să fie stabilit drept hotar5.
Ulterior, soarta păcii s-a definitivat în cadrul celor 19 Conferinţe oficiale, ce au avut loc la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-se drepturile românilor şi obligaţiile atât din partea Turciei lui Mahmud II, cât şi din partea Rusiei lui Alexandru I.
Pacea, semnată la Hanul lui Manuc, după lungi discuţii şi tocmeli, prevedea, conform stipulaţiei din Articolul nr. IV, ca frontiera între cele două imperii să fie stabilită pe râul Prut. Hotar arbitrar şi inechitabil, ce poate fi considerat un compromis al ambiţiilor imperiale ale părţilor beligerante (Rusia pretindea iniţial ambele Principate, apoi doar Moldova, ulterior cerând ca hotar râul Siret), ce dezmembra în jumătate о ţară.
La baza acestei decizii injuste a celor două imperii а fost pusă din capul locului înţelegerea „principială” de а se desemna noua graniţă pe „un fluviu care să merite să fie hotar între cele două părţi”6. Practicarea pe larg, în timpul acestui război ruso-turc, а diplomaţiei secrete а dat rezultatul scontat, românii din Principate şi întreaga Europă fiind puşi în faţa faptului împlinit, fără a cunoaşte detaliile şi rezultatele acestui tratat spoliator, chiar nici după semnarea lui. Vom remarca aici că tăinuirea negocierilor dirijate de М. I. Golenişcev-Kutuzov (care îl cunoştea personal pe „prietenul său” – marele vizir Ahmed Paşa – încă din perioada misiunii sale diplomatice la Constantinopol din 1793)7 а fost caracteristică pentru activitatea diplomatică а feldmareşalului armatei ruse de la Dunăre.
Pe lângă factorii de о importanţă majoră ce au avut un impact nemijlocit asupra negocierilor ruso-otomane, şi anume interesele geopolitice ale părţilor beligerante, au existat şi factori subiectivi, de ordin intern, care au influenţat negocierea păcii. Martorii oculari (Аl. Langeron, P. V. Ciceagov ş.а.) se refereau la atmosfera de intrigă, indecizie şi trădare ce а dominat negocierile de la Slobozia, Giurgiu, Iaşi şi apoi Bucureşti. În viziunea lui Alexandre Langeron, autorii Păcii de la Bucureşti n-au fost diplomaţii împuterniciţi de Alexandru I şi Mahmud II, ci fanarioţii care au găsit formula potrivită а unor cesiuni teritoriale limitate, ca să-şi poată păstra, în continuare, drept fiefuri de exploatare Ţara Românească şi Moldova. În legătură cu acest aspect, e necesar de menţionat că practic toţi domnitorii fanarioţi erau agenţi diplomatici ai Porţii Otomane şi, în acest sens, se poate spune că toate tratativele de pace ale turcilor duse în timpul războaielor – începând cu cele de la Carlowitz (1699) şi sfârşind cu tratatul de la Bucureşti (1812) – poartă amprenta factorului fanariot. În această privinţă, Talleyrand spunea: „Politica turcească este reglată de aceşti hospodari care sunt la curent cu tot ce se petrece în Europa”8.
Cât priveşte cazul fraţilor Moruzi, despre care s-a scris mult (deşi încă nu s-au adus „ultimele” argumente), nu se poate aprecia în mod simplist şi univoc „frauda” lor. Cert este că familia Моruzi, spre deosebire de familia Ypsilanti (care-şi pierduse definitiv, odată cu începutul războiului din 1806-1812, creditul Porţii Otomane), continua să se menţină în sfera politicii mari, atât la Constantinopol, cât şi în culisele negocierilor diplomatice la nord de Dunăre. Mai mulţi istorici români (N. Iorga, Gh. I. Brătianu, L. Boicu, P. Cernovodeanu, A. Goşu, M. Stroia) au cercetat impactul fanarioţilor asupra semnării Păcii la 1812. Despre subiectul dat, cel referitor la rolul diplomatic al Moruzeştilor în contextul problemei basarabene9, ne vom opri mai detaliat.
Pentru a prezenta un tablou obiectiv al circumstanţelor în care Principatelor le-a revenit rolul de obiect,şi nu de subiect al raporturilor internaţionale şi în care marile puteri au ignorat şi încălcat dreptul naţional şi echitatea istorică, militând pentru o soluţie de compromis între imperiile ţarist şi Otoman, care afecta grav integritatea teritorială şi interesele Moldovei, trebuie să ţinem cont atât de complexitatea, cât şi de particularităţile acestei probleme, de semnificaţia ei pentru istoria naţională, înaintând drept obiectiv prezentarea contradicţiilor şi a suspiciunilor ce planează (până-n prezent) în privinţa influenţei pe care au exercitat-o, într-un mod sau altul, fraţii Moruzi, în momentul deciderii soartei Principatelor Române (în special, a teritoriului dintre Prut şi Nistru). Prin urmare, se impune elucidarea unui aspect cercetat dacă nu tendenţios, cel puţin incomplet privind eventuala trădare a acestor fanarioţi – pentru a aduce lumină asupra acestei „enigme”10.
Rolul diplomatic al fanarioţilor Moruzi în problema basarabeană este pe cât de esenţial, pe atât de controversat11. Consecinţele acţiunilor întreprinse de fraţii Moruzi sunt pregnante şi actuale, întrucât ele reflectă sub un nou unghi anexarea Basarabiei la 1812 – moment de cumpănă al istoriei Moldovei, ţară la graniţa a trei imperii, atunci când cursul unui teritoriu românesc a fost deviat în mod abuziv şi aproape iremediabil pentru cel puţin următorul secol (până în 1917-1918).
În ceea ce priveşte determinarea esenţei rolului diplomatic al Moruzeştilor în contextul problemei basarabene, care, subliniem, rezidă (ca dintr-o „matreoşcă”) din cea orientală, şi al evidenţierii contribuţiei factorului fanariot în activitatea politico-militară europeană, în ansamblu, şi în diplomaţia balcanică de la începutul secolului al XIX-lea, menţionăm că subiectul nu poate fi totalmente epuizat. Totuşi, graţie unor noi şi valoroase materiale documentare evocate în publicaţiile din ultimii 20 de ani, am reconfirmat că supoziţiile enunţate anterior (în 1992, 1999)12 pot şi trebuie să fie aprofundate, rămânând a fi plauzibile şi argumentate.
Dificultatea demersului ştiinţific în acest domeniu al istoriei relaţiilor internaţionale rezidă în riscul investigaţiei oricărei diplomaţii secrete, de o semnificaţie plurivocă. În cele ce urmează vom schiţa doar câteva concluzii (extrase din cartea în curs de apariţie la Chişinău, în 2012 – „Anul 1812”), derivate din etapa finală a actului din 1812.
Evoluţia evenimentelor analizate s-a desfăşurat pe fundalul războiului ruso-turc din 1806-1812, atunci când au fost date în vileag scopurile ascunse şi interesele marilor puteri implicate în problema orientală. Acest important episod al războiului în cauză, cel al fraudei fanarioţilor Moruzi, a fost abordat în treacăt de mai mulţi autori începând încă din secolul al XIX-lea13.
M. Eminescu considera că „rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” au „hotărât definitiv condiţiunile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru şi Prut”14. Referitor la rolul deţinut de familia fanariotă Moruzi în diplomaţia epocii s-a scris destul de puţin, printre cei mai însemnaţi autori ai subiectului dat fiind M. Drăghici, N. Iorga, L. Casso, A. Goşu ş.a., iar o succintă analiză a argumentelor „pro” şi „contra” a fost făcută recent în câteva lucrări publicate la Chişinău15. Istoricul Armand Goşu, un bun cunoscător al documentelor de arhivă ruseşti, consideră: „Da, Dimitrie Moruzi a trădat Poarta, al cărei mare dragoman era” – deoarece, oferind ruşilor informaţii, el şi-a urmărit „cu sânge rece propriul interes”16. „Dar nu Moruzeştii au fost piedica principală în calea aderării Turciei la alianţa antirusească din 1812..., cauzele acestea fiind mult mai profunde, nici pentru anexarea Basarabiei de către Rusia nu se poate afirma că Moruzeştii ar fi vinovaţi”17. Şi nu trebuie căutat doar un singur vinovat în determinarea semnării tratatului din 1812, cu atât mai mult cu cât pentru numeroşi participanţi la acele evenimente istorice pacea s-a încheiat „spre marea... uimire, ca şi spre marea... mulţumire” a ruşilor, după cum mărturisise Al. Langeron18.
Dragomanul Dimitrie Moruzi nu a servit Rusiei deschis şi cu atâta tărie, precum o făcuse domnul fanariot Constantin Ypsilanti19, preferând să rămână, în primul rând, devotat intereselor propriei sale familii (iar pentru realizarea acestora se impunea o conlucrare secretă până în ultima clipă cu Petersburgul).
Este de netăgăduit că el a fost un important informator secret al ruşilor (divulgându-le instrucţiunile pe care le primeau plenipotenţiarii turci şi atitudinea sultanului faţă de pretenţiile teritoriale ale Curţii ruse), fiind stimulat cu promisiuni şi recompense materiale, iar urmaşii familiei Moruzi au fost răsplătiţi de autorităţile ruse pentru serviciile prestate de către dânsul, în mod special20. Să nu uităm că D. Moruzi – unul dintre cei mai activi plenipotenţiari ai păcii din 1812 – a activat simultan şi în vederea convingerii ruşilor (contactând în mod deosebit cu Italinski şi Kutuzov) în ceea ce priveşte micşorarea pretenţiilor cerinţelor teritoriale faţă de otomani (pe contul teritoriului naţional al românilor), deoarece spera să obţină, la fel ca şi fratele său Alexandru, scaunul domnesc al Principatelor Române (planul unei Dacii Mari ori al „ambelor Dacii”) sau, cel puţin, al unei Moldove amputate. Fapt care l-a stimulat, de asemenea, să-i grăbească pe turci în semnarea păcii din 1812.
Cât despre un alt frate – Panaiot Moruzi, el este cel care a activat chiar din „inima” Imperiului Otoman, având un rol secundar, dar destul de semnificativ în derularea procesului de negocieri de la Giurgiu (1811) şi de la Bucureşti (1811-1812) şi, mai ales, în schimbul de informaţii care au însoţit acele Congrese.
O dovadă documentară în plus a colaborării secrete a fanarioţilor Moruzi cu diplomaţia rusă se prezintă şi confirmarea confidenţială a demnitarului rus A. Italinski, participant nemijlocit al evenimentelor din acea perioadă, care remarca, la 1815, că „cei doi fraţi Moruzi în timpul ultimelor negocieri cu Poarta Otomană au contribuit suficient pentru sfârşitul favorabil al acelor tratative – devenind jertfă râvnei lor... Cel de al treilea frate rămas în viaţă, principele Alexandru Moruzi, de asemenea, pentru fidelitatea şi sârguinţa sa primise de nenumărate ori de la Alexandru I asigurări de susţinere şi protecţie...”21.
Astfel, doar din aceste argumente reiese indubitabil că D. Moruzi a trădat în cele din urmă Poarta Otomană, dar nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre vinovăţia sa în geneza problemei basarabene, despre răspunderea personală pentru raptul arbitrar din 1812, pe care o poartă în fond doar părţile beligerante: Imperiile Otoman şi Rus. Fie şi în postură de mare dragoman, D. Moruzi nu apare drept un factor de decizie, întrucât el nu era şeful delegaţiei otomane (la 1812, delegaţia era condusă de Galib efendi, chiar dacă Al. Langeron spune că: „Galib efendi, cel mai spiritual şi mai cultivat dintre agenţii Porţii, era manevrat de Dimitrie Moruzi, care era omul Fanarului”.)22. Iar abrogarea sau acceptarea unui tratat internaţional nu ţinea de competenţa negociatorilor şi nici a marelui vizir, ci a medjlisului otoman şi a sultanului.
Dincolo de trădările familiei Moruzi, un set întreg de premise politice, diplomatice, economice şi militare, la care se adaugă şi impactul marilor puteri europene (Franţa, Маrеа Britanie, Austria – cointeresate nemijlocit), fără а neglija şi rolul fanarioţilor interesaţi, au influenţat şi determinat rezultatul cunoscut. Tactica diplomaţiei otomane de а tergiversa tratativele şi de а supralicita înrăutăţirea raporturilor franco-ruse (în ajunul invaziei lui Napoleon din iunie 1812), promovându-şi propriile interese, precum şi cea a diplomaţiei ruse de а cuceri şi menţine un teritoriu cât mai mare, eliberându-şi, totodată, cât mai repede acea armată terestră (circa 52 de mii de oameni şi 241 de tunuri către 1 aprilie 1812)23, imobilizată la Dunăre, au avut drept rezultat concesia exprimată prin stabilirea noului hotar „pe trupul viu” al Principatului Moldovei, ceea ce însemna scindare, deoarece potenţialul uman şi economic al ţării era, de facto, înjumătăţit...
Astfel, fără a tăgădui influenţa fanarioţilor din familia Moruzi asupra mersului negocierilor ruso-turce, factorii decisivi ce au determinat semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti au fost cei de natură geopolitică. Aceştia ţin propriu-zis de politica părţilor beligerante, devenită tradiţională în această parte a Europei, determinată de interesele proprii în ajunul conflictului european, precum şi de situaţia internă a ambelor imperii, de rând cu perspicacitatea diplomaţilor şi starea efectivului forţelor armate. Trebuie de luat în consideraţie şi factorul tempus, care, evident, precipita diplomaţia rusă să încheie pacea până la declanşarea „marelui” război cu Franţa napoleoniană; turcii, fiind mai avantajaţi sub acest aspect temporal, încercau să se distanţeze de noua conflagraţie europeană. Un rol important l-au avut şi presiunile exercitate din partea terţelor state, cointeresate în soluţionarea diferendului ruso-turc care dura mai bine de cinci ani, Franţa, Marea Britanie, Austria, Suedia jucând uneori un rol decisiv în evoluţia duelului diplomatic din sud-estul continentului european.
Credem că acest set de premise geopolitice (mai ales cele de ordin diplomatic şi militar), conjugate cu starea de spirit a unei părţi a otomanilor (partizani ai păcii)24, sub impactul factorului fanariot (grecii nu doreau ca Iaşul să revină ruşilor)25, au precipitat şi determinat semnarea Tratatului de pace ruso-turc la 16 (28) mai 181226.
La 16/28 mai 1812, în incinta Hanului armeanului Manuc bei din Bucureşti, a avut loc procedura oficială a semnării Tratatului de pace ruso-turc de către împuterniciţii celor două imperii. El includea 16 articolede bază, dintre care articolele 4 şi 5 vizau în modul cel mai direct destinul Principatului Moldovei.
Tratatul de pace ruso-turc, redactat în limbile franceză şi turcă (inclusiv articolele secrete, semnate din partea Rusiei de către: A. d’Italinsky, Jean de Sabaneeff, Joseph de Fonton), a fost ratificat de către Alexandru I la 11 (23) iunie 1812 în oraşul Vilno, doar cu o singură zi înaintea forţării râului Niemen de către „Grande Armée” a lui Napoleon Bonaparte27.
La 25 mai (6 iunie) 1812 Tratatul de pace semnat la Bucureşti a fost adus la Poartă de un ofiţer otoman, trimis special de Galib efendi, însă sultanul refuză, iniţial, să-l ratifice28. În aceeaşi zi generalul Harting aducea şi la Iaşi vestea păcii, confirmând că de acum înainte Prutul va fi hotar29. Abia peste o lună de la semnarea păcii amiralul Ciceagov îi comunica lui Alexandru I, la 16 (28) iunie, despre ratificarea tratatului de către sultan30.
Schimbul actelor de ratificare s-a produs la Bucureşti, la 2 (14) iulie 181231 în prezenţa lui P. V. Ciceagov (cu excepţia articolelor secrete), care-l felicită din Bucureşti pe marele vizir Ahmed paşa pentru „salvatoare afacere”.
Poarta Otomană a refuzat să ratifice partea secretă a tratatului şi, ca urmare, articolele menţionate n-au obţinut putere juridică32. Cele două articole secrete anexate la Tratatul de pace ruso-turc, confirmate de către comandantul-şef contele Kutuzov (în originalul în l. franceză este scris – Koutousoff), prevedeau dărâmarea de către Rusia a cetăţilor Ismail şi Chilia (art. I) şi delimitau noul hotar în Caucaz (art. II).
Împăratul Alexandru I a primit ratificarea otomană deja în timpul retragerii armatelor ruse de la Smolensk spre Moscova33, anunţând despre semnarea păcii cu otomanii, în vechea capitală a Rusiei, la 18 iulie (30 august) 181234. „Manifestul” special al ţarului Alexandru I, în care pacea semnată era considerată ca fiind „dăruită de Dumnezeu” («богодарованный нам мир»)35, a fost emis la 5 (17) august.
Din ziua când tratatul a fost ratificat a demarat de jure procesul instaurării dominaţiei ţariste şi a stabilirii noului hotar, ce a sfâșiat Moldova timp de mai bine de un secol36.
Presat de pericolul iminent al conflictului militar cu Franţa, de opunerea marilor puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste în sud-estul Europei şi de rezistenţa diplomaţiei otomane, guvernul ţarist şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi Nistru, în final.
Imperiul Rusiei, care se extindea către începutul secolului al XIX-lea pe trei continente – în Europa, Asia şi America de Nord, promovând abil o politică expansionistă în direcţia Balcanilor, şi-a realizat la 1812 doar parţial planurile. Totuşi, în pofida situaţiei internaţionale nefavorabile, a obţinut un limes geo-strategic foarte important, posedând la acea dată apele Dunării (braţul Chiliei) prin dezmembrarea străvechiului teritoriu al Moldovei. Împăratul Alexandru I, ocupând în mod forţat şi arbitrar pământurile moldave dintre Nistru şi Prut, după ce-şi dorise extinderea graniţelor până la Siret sau chiar până la Carpaţi, nu avea niciun temei legitim de revendicare a acestora în afara dreptului forţei. Teritoriul istoric românesc dintre Prut şi Nistru era anexat la Rusia ţaristă (45.630 kilometri pătraţi)37, care nu avea niciun drept (fie sub aspect etnic, istoric, geografic sau politic) asupra acestui pământ, denumit de către administraţia ţaristă Basarabia, extinzându-se astfel numele istoric propriu doar părţii geografice din Sudul Moldovei (dintre Dunăre şi Nistru).
Grăbirea păcii ruso-turce din primăvara anului 1812 denotă o pauză impusă în planurile expansioniste ale ţarismului în această direcţie, chiar şi prin faptul că autorităţile ruse au dispus ca populaţia Basarabiei să depună jurământul de credinţă împăratului Rusiei destul de târziu – la 1817, când s-a organizat şi primul recensământ al populaţiei38. Iar împăratul rus Alexandru I şi-a vizitat noua provincie abia peste 6 ani – la 27-29 aprilie 1818.
La 23 iulie 1812 amiralul Pavel Vasilevici Ciceagov semnează, la Bucureşti, primul act legislativ referitor la provincia anexată – „Regulamentul privind constituirea administraţiei provizorii în Basarabia”39. Documentul a intrat în vigoare la 2 (14) august 1812. În perioada 1812-1818 în Basarabia existau 9 ţinuturi – Hotin, Soroca, Iaşi (Făleşti), Orhei, Bender, Hotărniceni (desfiinţat în 1816), Codru, Greceni, Tomarova (Ismail)40. La 1 februarie 1813 Senatul, în baza proiectului pregătit de I. Capo d’Istria, a instituit Guvernământul provizoriu al regiunii Basarabia („Бессарабская область”). Această „Legiuire provizorie” din 1813 a fost valabilă până în aprilie 1818, când Alexandru I a reorganizat noul statut al Basarabiei – „Устав образования Бессарабской области”. Noua provincie îşi pierde autonomia „regională” la 1828, iar ulterior este transformată într-o periferie rusească ordinară, când Alexandru II aprobă la 7 decembrie 1874 lichidarea Consiliului regional al Basarabiei şi transformarea ei în gubernie– până la 191741.
Astfel, Rusia „...puse poreclă prin sceptru, prin sabie a guberniei noi – Basarabie”43. Până şi toponimia istorică a fost pusă în serviciul politicii expansioniste ruseşti, pentru a ascunde răşluirea Moldovei şi poate a păstra acea „enigmă” aanului 1812. Dar zădarnică le-a fost încercarea, deoarece „însuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor”44.
 
Note
1 Ţinem să remarcăm că aniversarea neagră a celor 200 de ani de la cotropirea Basarabiei de către ruşi s-a împlinit exact pe data de 29 mai 2012 (stil nou) şi nu la 16 mai sau 28 mai. Astfel, reieşind din decalajul calendaristic, vom consemna 300 de ani de la semnarea păcii de la Bucureşti (16 mai 1812 – calendar Iulian) pe data de 30 mai 2112 (calendar Grigorian). Calendarul Iulian – solar, utilizat în Europa înaintea celui gregorian, introdus de Iulius Cezar în anul 45 î.e.n. – are o acumulare de eroare – o zi la 128 de ani. Anul începe la 1 ianuarie şi durează 365 de zile, fiind împărţit în 12 luni. O dată la fiecare patru ani se adaugă o zi (29 februarie într-un an bisect). Calendarul iulian mai este numit în prezent – de stil vechi.
2 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821), Bucureşti, 2004, p. 359.
3 Vl. Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul sec. XIX, Chişinău, 1999, р. 87-108.
4 M. A. Mehmet, Documente turceşti privind istoria României.Vol. III: 1791-1812, Bucureşti, 1986, p. 284.
5 М. И. Кутузов, Сборник документов / Ред. Л. Г. Бескровный. Т. III. М., 1952, c. 660-661; M. A. Mehmet, Documente turceşti privind istoria României. Vol. III: 1791-1812, Bucureşti, 1986, p. 286, 290 (scrisorile din 13 (25), 16 (28) octombrie 1811).
6 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, Pacea de la Bucureşti, Chişinău, 1992, р. 178.
7 М. И. Кутузов, Сборник документов / Ред. Л. Г. Бескровный. Т. III. М., 1952, c. 336.
8 Relaţiile internaţionale ale României în documente. 1368-1900, Bucureşti, 1971,р. 53.
9 Ion Jarcuţchi, Vladimir Mischevca, Pacea de la Bucureşti, 1812, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1992; Vladimir Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea, Editura Civitas, Chişinău, 1999; Armand Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii, în: Naţional şi universal în istoria românilor. Profesorului Şerban Papacostea, Bucureşti, 1998, p. 362-390.
10 Al. Langeron considera că până la urmă „a dezlegat această enigmă”, afirmând că pacea a fost „opera fanarioţilor, deoarece aceşti greci aveau marele interes să pună mâna pe Principate”. Cf.: Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, ed. cit., p. 359.
11 Cele mai recente studii sunt două lucrări publicate în 2008: vezi compartimentul „Pacea de la Bucureşti (mai 1812) şi Moruzeştii” din cartea istoricului Armand Goşu, Între Napoleon şi Alexandru I. Principatele Dunărene la începutul secolului al XIX-lea, Bucureşti, p. 232-251, precum şi Vlad Mischevca, Ion Mischevca, Rolul diplomatic al familiei Moruzi în problema basarabeană, în Ţara Moldovei în contextul civilizaţiei europene. Materialele simpozionului internaţional (In honorem dr. hab., prof. univ. Gheorghe Gonţa), Chişinău, p. 555-591.
12 Ion Jarcuţchi, Vladimir Mischevca, Pacea de la Bucureşti, 1812, Ştiinţa, Chişinău, 1992 şi 1993, p. 163-166; Vladimir Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea, Chişinău, 1999, p. 98-99; Vladimir Mischevca, Problema basarabeană – 190 de ani, în Materialele Dezbaterilor Naţionale. Republica Moldova şi România – un deceniu de relaţii complexe, Chişinău, 27-28 noiembrie 2001,Chişinău, 2002, p. 37-41.
13 Autorii din secolul XIX (M. Drăghici, M. Eminescu, P. Eliade ş.a.) susţin „frauda” Moruzeştilor de la 1812. Vezi: M. Drăghici, Istoria Moldovei timp de 500 de ani, vol. II, Iaşi, 1857, p. 77-78; P. Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Bucureşti, 1982, p. 98-99; M. Eminescu, Basarabia (Seria „Clio”), Bucureşti, 1990, p. 42. Istoriografia franceză pledează pentru vinovăţia Moruzeştilor. – Ulterior, N. Iorga a pus sub semnul întrebării acest caz. (N. Iorga, Alte lămuriri despre veacul al XVIII-lea după izvoare apusene. Luarea Basarabiei şi Moruzeştii, în AARSMI. Seria II, tom. XXXII. 1910-1911. Memor. Secţ. istorice. Bucureşti, 1911, p. 180).
14 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, ed. a 2-a, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2008, p. 157-158.
15 I. Jarcuţchi, V. Mischevca, Pacea de la Bucureşti..., p. 163-166; Vladimir Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea, Editura Civitas, Chişinău, 1999, p. 98-99; Vlad Mischevca, Ion Mischevca, Rolul diplomatic al familiei Moruzi în problema basarabeană, Chişinău, 2008, p. 555-591.
16 A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii, în Naţional şi universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Şerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani. Bucureşti, 1998, p. 362-387; Armand Goşu, Între Napoleon şi Alexandru I. Principatele Dunărene la începutul secolului al XIX-lea. Bucureşti, 2008, p. 249.
17 Ibidem, p. 250.
18 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, ed. cit., p. 358; М. И. Кутузов, Тактика победы. М.: ЭКСМО, 2011, с. 296.
19 Cf.: Μισκεβκα Βλ., Ο ηγεμονας Κωνσταντινος Υψηλαντης (1760;–1816). – Θεσσαλονικη: Aδελφων Kυριακίδη, 2008, 347 σ.; Mischevca Vl., Zavitsanos P., Principele Constantin Ypsilanti, 1760-1816, Editura Civitas, Chişinău, 1999, 175 p.
20 Printre lucrurile personale ale lui D. Moruzi s-a găsit un inel cu briliante în valoare de 15 000 piaştri (C. C. Giurescu, Istoria românilor. Vol. III, p. 239). În hârtiile lui D. Moruzi s-a găsit un ukaz al ţarului rus, prin care i se dăruia o moşie în Basarabia. Sora lui D. Moruzi, Ralu (1779-1839), căsătorită cu C. Kaliarhi, decedând la Iaşi, a lăsat o moşie de 6 000 de desetine de pământ în Budjac, judeţul Akerman (Arhiva Naţională a Republicii Moldova. F. 2. Inv. 1. D. 3757). Moruzeştii refugiaţi în Imperiul Rus au primit moşii considerabile şi au avansat în cariera lor ca dvoreni ruşi. În centrul Petersburgului s-a păstrat până în prezent „Casa Moruzi” – un adevărat monument de arhitectură aparţinând faimoasei familii, construit în stil mauritan de către Al. D. Moruzi la 1874-1877. În această vestită casă au locuit numeroase personalităţi, printre care şi Iosif Brodski, laureat al Premiului Nobel (1987), până la emigrarea sa forţată din 1972 (vezi: A. Кобак, Л. Лурье, Дом Мурузи. – СПб., 1990. 31с.).
21 Arhiva Naţională a Republicii Moldova. F. 2. Inv. 1. D. 413, f. 12-13: „фамилия Мурузи всегда отличалась приверженностью к Российскому престолу...”.
22 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, ed. cit., p. 359.
23 Кутузов М. И. Сборник документов / Ред. Л. Г. Бескровный. Т. III. – М., 1952, c. 859.
24 Din cei 54 de membri ai Consiliului suprem, convocat de sultan în luna mai 1812, 50 s-au pronunţat pentru semnarea păcii cu ruşii. (Олег Айрапетов, Бухарестский мир 1812 года // „Родина”, № 1, 2012. http://istrodina.com/rodina_articul.php3?id=4512&n=185).
25 М. И. Кутузов, Сборник документов / Ред. Л. Г. Бескровный. Т. III. – М., 1952, c. 654-655 (La 10.10.1811 Kutuzov relatase: „При требовании нами Ясс восстали все греки, при визире находящиеся”).
26 Vezi textul celor 16 articole ale tratatului (traduse în limba română din turcă): M. A. Mehmet, Documente turceşti privind istoria României. Vol. III: 1791-1812. Bucureşti, 1986, p. 361-366; „Literatura şi Arta”, nr. 12 (3473), 23 martie 2012, p. 2. Traducerea originalului tratatului de pace ruso-turc din limba franceză în limba rusă a fost publicată integral, pentru prima dată în R.S.S.M., abia în 1990: Мискевка В.И., Ткач В.И. Русско-турецкий мирный договор 1812 г., în „Revista de Istorie a Moldovei”, 1990, nr. 1, p. 36-44 (după ediţia: Внешняя Политика России XIX – начала ХХ в. Документы российского министерства иностранных дел. T. VI. M., 1962, p. 412-416).
27 Полное собрание законов Российской Империи (ПСЗ). Т. XXXII, стр. 316-322, Nr. 25110 (Договор от 16 мая 1812 г.): „Ратификация”.
28 Hurmuzaki. Supl.I. Vol. 2 (1781-1814), Bucureşti, 1885, p. 696-697.
29 Ibidem, p. 695; N. Iorga, Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi, Ploieşti, 2012, p. 146.
30 ВПР, Т. VI, с. 450.
31 ВПР, Т. VI, с. 468; С. Горяинов, 1812 год: Документы Государственного и Петербургского Главного архивов, СПб., 1912, с. 79-84.
32 Vezi textul integral: ВПР, Т. VI, с. 416-417; М. И. Кутузов, Сборник документов. Т. III. М., 1952, p. 913-914.
33 „В Смоленске получил я ваши ратификации” – i-a scris Alexandru I lui Ciceagov din Moscova, la 30 iulie (11 august) 1812. – Из записок адмирала Чичагова. Дела Турции в 1812 г. / Перевод с фр. В. В. Ильина // Русский архив. 1870. № VІІІ, стб. 1549-1550.
34 А. Н. Петров, Война России с Турцией 1806-1812 г. Т. 3. СПб., 1887, с. 396.
35 Манифест Александра I о заключении мира между Российской империей и Оттоманской Портой. 5 августа 1812 г. Подлинник. Рукописный текст. РГИА. Ф. 1329. Оп. 1. Д. 354. Л. 77-84а об. http://www.rusarchives.ru/publication/buharestsky-mir/25-buharestsky-mir-manifest-alexandra-1.shtml
36 Cf.: V. Pâslariuc, Cum a fost semnat Tratatul de la Bucureşti, în „Contrafort”, nr. 5-6 (211-212), 2012, p. 15.
37 Энциклопедический словарь Брокгауза и Евфрона: 40.096,6 кв. вёрст (45.631,7 km2).
38 Basarabenii, din porunca lui A. N. Bahmetev, au fost puşi „ca să săvârşească jurământul credinţei pentru adevărata supunire către pristolul împărăţiei Rosiei”. (C. Tomescu, Catagrafia Basarabiei din 1817, Chişinău, 1928, p. 3).
39 V. Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă (1812-1918): (Instituţii, regulamente, termeni). Vol. 1, Chişinău, 2012, p. 4.
40 И. Халиппа, Роспись землевладения и сословного строя населения Бессарабии по данным переписи 1817 года, în Труды Бессарабской Губернской Ученой Архивной Комиссии. Кишинев, 1907, том. 3, с. 8-229.
41 Vezi: V. Tomuleţ, Etapele şi specificul incorporării Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus (anii 1812 – 1868/1873), în „Limba Română”, nr. 5-6, 2012, p. 65-80.
42 Referitor la toponimul Basarabia şi controversele despre evoluţia acestui nume, care se referea iniţial la un teritoriu mic din apropierea gurilor Dunării vezi recentele studii: I. Chirtoagă, Enigma unui nume: Basarabia, în Historia, nr. 125, mai 2012, p. 8-13; Cf.: I. Ţurcanu, Descrierea Basarabiei: Teritoriul dintre Prut şi Nistru în evoluţie istorică (din primele secole ale mileniului II până la sfârşitul secolului al XX-lea), Editura Cartier, Chişinău, 2011.
43 Olga Cruşevan (Cantacuzino), Pământul natal (1973), în „Literatura şi Arta”, 30.11.1996.
44 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, ed. cit., p. 124.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog