Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Nivele de Realitate în fragmentul de roman Kilometrul zero de Ștefan Aug. Doinaș

Maria CHEŢAN

Alte articole de
Maria CHEŢAN
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Ceea ce însuși Doinaș semnala, în calitate de traducător, cu referire la Trilogia pasiunii a lui Goethe, și anume faptul că limbajul goethean se apropie de o limită a sa din cauza bogăției de concepte vehiculate și doar intuiția salvează lirismul1, este un aspect care se face simțit într-o arie extinsă a prozei doinașiene, în sensul că multitudinea informațiilor din zona culturii cheamă necontenit idei din aria filozofiei, a artei, a sociologiei, a literaturii, propunând mereu alte căi de investigare și noi piste de urmat. Se poate vorbi, în unele pasaje cel puțin, de o anume situare la limita dintre proză și eseu, în sensul abundenței sugestiilor culturale și a valorificării maxime a acestora. Nu ar fi hazardată, în acest sens, o apropiere de un concept utilizat de însuși autorul lui T de la Trezor, acela de discurs mixt, așadar o lectură a lui Doinaș, prozatorul, prin conceptele lui Doinaș, eseistul.
Despre faptul că Doinaș a întemeiat teoretic ideea interferenței limbajelor vorbește și criticul Ion Bogdan Lefter într-un studiu unde se detaliază contribuția doinașiană la eseistica românească, subliniind importanța conceptului de „discurs mixt” folosit de Doinaș încă de la începutul anilor ’80: „A folosit apoi sintagma în mai multe articole și interviuri, însă fără să dea teoriei o formă riguros articulată într-un studiu de referință, ceea ce explică ignorarea ei aproape totală de către contemporani. Constituie – totuși – una dintre cele mai valoroase «contribuții» românești dintotdeauna de reflecție asupra limbajului poetic.”2
În 2002, Doinaș expunea în Discursul mixt3 aspecte ale teoriei la care se mai referise și în trecut, comentând opere ale lui Goethe, Nietzsche sau Blaga: „impuritatea” unui anumit tip de vorbire în care interferează discursul poetic cu cel filozofic, mitologic, religios și istoric. Pledând pentru reconsiderarea dimensiunii ontologice a limbajului, Doinaș propune o nouă viziune a „discursului mixt”, interpretat nu ca mezalianță între poezie și filozofie, ci ca imagine a unei unități fără timp.
Subintitulată „Elemente pentru o teorie generală a «discursului mixt»”, partea cea mai consistentă a articolului din revista „Familia” atacă mai întâi „problema, metoda, postulatele”, arătând că o legitimare a termenului (implicit a realității pe care o desemnează) este posibilă atât datorită existenței unei stări de fapt (prezența limbajului poetic în expunerile de tip pre-filozofic și pre-științific din Antichitate), cât și datorită existenței teoriei romanticilor germani ce legitimează această situație, considerând-o o stare de drept a raportului dintre filozofie și poezie. Comentând situația din Antichitate, adică existența poeticului în discursurile filozofice și invers, Doinaș evidențiază faptul că, mai apoi, de-a lungul timpului, coabitarea aceasta a generat și „hibrizi” (poemul „științific”, poemul „filozofic”, poemul „didactic”), mixturi care, în unele situații, tindeau mai degrabă spre compromiterea poeticului.
Ca o contrapondere însă, tot Doinaș este cel care enumeră scriitori ilustrând strălucit „discursul mixt”: „[...] Heraclit și Dante, John Donne și Goethe, Hölderlin și Eminescu, Mallarmé și Rilke, Eliot, Nietzsche și Blaga etc. Iată de ce conceptul de «discurs mixt», înțeles ca raport poetico-filozofic pe tărâmul specific al poeticului, se cere din nou definit și legitimat.”4. Dacă, în concepție hegeliană, spiritualizarea progresivă a artelor și deschiderea spre filozofie și știință presupun, în același timp, triumful total al spiritului speculativ, imaginea sensibilă și gândirea intuitivă fiind plasate pe o treaptă inferioară gândirii dialectice speculative, tot Hegel este însă și sursa filozofică ce îi furnizează lui Doinaș direcția dinspre care poate fi conturată o teorie a „discursului mixt”.
O primă sarcină pe care scriitorul român o trasează este stabilirea sferei proprii acestui tip de discurs, sferă eliberată de orice contingență istorică, terenul comun, real, care poate da poeziei și filozofiei garanția unei coexistențe echilibrate. Doinaș formulează patru postulate, primul conturând dezideratul comun celor două discipline („poezia și filozofia se întâlnesc într-un demers comun care servește «cele mai înalte sarcini» ale amândurora”5), iar următoarele stabilind mijloacele concrete (instrumentele de lucru), structurile specifice și beneficiul rezultat din conviețuirea filozoficului cu poeticul: „în demersul lor comun, poezia și filozofia beneficiază, cu șanse egale, de un material de expresie în stare să le califice, ca atare, pe amândouă, în ceea ce fiecare din ele posedă mai personal, mai propriu”6, „«discursul mixt» se concretizează în structuri specific poetice, el trebuie să fie – înainte de orice – poezie”7 și „în cadrul «discursului mixt» ideea (vizând aici, prin sinecdocă, filozofia) va trebui să aducă imaginii (ca siglă a poeziei) un spor de sens și de valoare.”8
Concluzia postulatelor ar fi aceea că poezia, pentru a fi autentică, (și nu doar concept versificat), presupune o relație de tip special cu filozofia; cele două discipline vor avea nu numai o finalitate identică și același material de exprimare, ci vor cunoaște și o cantonare în structuri specific poetice, iar pentru poezie avantajul va rezida într-un câștig evident de profunzime conceptuală. Chiar dacă, în teorie, Doinaș a formulat idei doar despre un „discurs mixt” adresat poeziei, critica literară nu a întârziat să observe aplicabilitatea acestor concepte înspre alte zone literare sau conexe literaturii, aspect la care aderăm, propunând în cazul de față o extensie a termenului și către proză.
Lucrare cu un statut aparte între operele doinaşiene, fragmentul de roman Kilometrul zero9 e o proză autoreferenţială ce se deschide cu reflecţiile unui scriitor căruia propriul frate îi reproşează că nu creează proză de factură realistă şi (chiar) autobiografică („să povesteşti întâmplări care au fost şi să scrii despre oameni pe care i-ai întâlnit”). Pretextul este utilizat de către naratorul ce relatează la persoana I pentru inserarea unor consideraţii privitoare la raportul dintre ficţiune şi realitate, pentru delimitarea de proza de factură tradiționalistă și pentru creionarea unei autopoetici. O pledoarie pentru veridicitatea aspectelor prezentate în propria scriitură o constituie începutul capitolului V, care va continua cu unele consideraţii despre real şi Nivele de Realitate. Sunt inserate fragmente în care este vorba despre „mica raţiune”, „sfântul ternar”, „miracol”, toate acestea făcând posibile afirmaţiile despre existenţa pe orizontală care nu ne poate scoate din „impasul ontologic al unui singur orizont în care, de obicei, vegetăm mai mult decât trăim”, precum şi etajarea de orizonturi, fiecare orizont reprezentând linia de unire dintre două nivele, personajele şi întâmplările mişcându-se şi invadând orizontul de deasupra sau de dedesupt.
Incipitului („– Dar tu ştii câte nivele de Realitate există?”) îi răspunde, simetric şi rotund, ultimul enunţ al textului: „Realitatea este arborescentă”, această afirmaţie cu caracter de generalitate fiind detaliată şi susţinută de două imagini poetice anterioare, aceea a unui turn foarte înalt din care la anumite etaje se deschid balcoane şi uşi, la fiecare nivel oferindu-se posibilitatea unei alte existenţe, spaţiul necesar pentru o asemenea existenţă creându-se pe măsura înaintării, pe principiul scărilor rulante, precum şi aceea a unui arbore: „La fiecare nod al verticalei Realităţilor, exact ca la fiecare nod al unui copac uriaş cu crengi multe, se desprinde lateral o ramificaţie, se iscă un teritoriu de frunze, iar aceste noi disponibilităţi orizontale asigură noul spaţiu în care vor evolua creaţiile fictive ale autorului.”
Cele două imagini-concept create de către Doinaş, turnul şi copacul, funcţionează ca două replici poetice la unele filozofeme introduse treptat. Mai întâi, imaginea clepsidrei din care nisipul curge în ritm constant are rolul de a evidenţia structurarea complexei relaţii real-ficţional; de la raportul acesta, considerat doar în cadrul operei literare, se prefigurează trecerea spre zona ontologică, deoarece „întâmplările propriu-zise” şi „destinul personajelor” sunt părţi ale unei aventuri existenţiale: „Câtă vreme rămânem în ceea ce se numeşte real – care, în esenţa sa, este doar un nivel de Realitate – nu putem să vedem ceea ce se întâmplă dincolo de el. Dar de îndată ce întoarcem obiectul, ne dăm seama că între acest nivel de Realitate – pe care-l numim aşa – şi celelalte nivele există un raport intim care abia acum devine evident, vizibil, în aşa fel că lucrurile cele «de dedesupt», ca şi cele «de deasupra» – ambele de aceeaşi valoare – capătă acelaşi certificat de existenţă, de vitalitate, ca şi cele care se află la nivelul nostru, singurul pe care – noi, oamenii de rând – suntem în stare să-l percepem”. Un argument al comunicării dintre orizonturi se regăseşte – arată Doinaş – şi în folclorul românesc ce evidenţiază ruptura dintre lumi, dar afirmă în acelaşi timp posibilitatea de relaţionare a acestora prin trecerea lui Făt-Frumos între tărâmuri: coborârea eroului în „cealaltă lume” afirmă existenţa unei „subterane a miracolului” despre care basmele noastre vorbesc în permanenţă.
Construită ca argumentaţie, eşafodaj teoretic pentru materia epică din precedentele capitole, partea a V-a aduce probe furnizate de abordări filozofice moderne ale problemei în cauză. Astfel, Doinaş introduce afirmaţii ale unui „gânditor român refugiat în Franţa”10 fără a preciza numele acestuia şi considerând, probabil, mai mult decât suficiente indiciile furnizate de citatele reproduse pentru identificarea autorului.
Expresiile inserate („mica raţiune”, „sfântul ternar”, „contradicţia binară clasică” ce trebuie să devină ternară, „nivelele de Realitate” etc.) sunt concepte vehiculate de fizicianul şi eseistul Basarab Nicolescu, iar unele reprezintă teoreme ale aceluiaşi autor. Sintagma ce dă titlul cărții Teoreme poetice este definită de autor în Cuvânt-înainte la ediția franceză drept loc de întâlnire între fizica cuantică, Filozofia Naturii și expresia interioară11. De la axiomele logicii clasice: a identității (A este A), a non-contradicției (A nu poate fi non-A) și a terțului exclus (un al treilea termen T nu poate fi în același timp A și non-A), epistemologul Stéphane Lupasco „trialectizează” axioma nearistoteliciană a „terțului inclus” conform căreia T este în același timp A și non-A12. Discutând despre terțul inclus și despre relația lui cu imaginarul poetic, în cursul unei convorbiri cu Roberto Juarroz și Michel Camus, Basarab Nicolescu are revelația unei expresii inventate ad-hoc de Michel Camus: „terțul tainic inclus” („tiers secrètement inclus”), care sintetiza – în opinia lui Nicolescu – încărcătura ascunsă a multora din scrierile sale și declanșează necesitatea formulării teoremelor poetice. De altfel, mărturisește același Basarab Nicolescu, expresia „teoreme lirice”, prefigurare a „teoremelor poetice”, era prezentă deja în cartea dedicată de el unui mare matematician și poet român, Ion Barbu13. În primul capitol al Teoremelor..., se întâlnește o definire a Nivelelor de Realitate, conform căreia acestea sunt „nivele energetice. Iată de ce trecerea de la un nivel la altul nu poate fi decât discontinuă. Discontinuitatea este condiția evoluției. Singularitate care ne informează asupra normei, nicidecum invers”14 și, în același capitol I – o altă afirmație: „Miracolul este acțiunea, conformă legilor, a unui nivel de Realitate asupra altui nivel de Realitate”15, reprodusă sub formă de citat de către Doinaș în Kilometrul zero, la fel ca și următoarea afirmație:„Sfântul ternar: cel fără loc, fără timp și cel al genunii fără străfund.”16
Argumentele invocate de către Doinaș în capitolul V din Kilometrul zero, fie că vin din zona mentalului colectiv (a cărui expresie este concretizată în basmele românești la care s-a făcut referire), fie că sunt creația unui gânditor modern cum este Basarab Nicolescu, converg către acreditarea unei idei comune, aceea că realitatea este multietajată, iar între nivelele ei există comunicare și tocmai acest lucru îl experimentează personajele acestei proze, un scriitor și ficțiunile create de el. Teoremele poetice ale lui Basarab Nicolescu, prin prisma cărora se cer înțelese multiple aspecte din fragmentul de roman (lucru demonstrat, de altfel, prin citarea repetată a unor sintagme ori enunțuri aparținând eseistului și fizicianului român), conferă o deosebită amplitudine și deschidere interpretativă textului.
În primul capitol, cel care face „pasul” de la un nivel la altul este un personaj dintr-o altă povestire a lui Doinaș (Vizita stelei personale): Roni Margulia. „Ființa de hârtie” nu calchiază gestul lui Augusto din Ceața lui Unamuno, în sensul că nu vine să își întâlnească „creatorul”, ci mai degrabă îl provoacă, întâlnindu-se doar cu fratele acestuia. Monologul autorului „decriptează” mecanismul prin care se face translația de la conceptele lui Basarab Nicolescu spre textul literar, adăugând și o sugestie expresionistă: „Să existe oare un exces de vitalitate în anumite personaje, care să nu se consume exclusiv în dimensiunea textului, ci «să se reverse», exact ca ceasul lui Dali, peste marginea unei anumite realități? [...] Și dacă ar deveni cu adevărat «reale», la câte nivele ar fi eficiente?”.
Un alt gen de „trecere a hotarului” configurează al doilea capitol, cel în care e prezentată baia publică Symai, unde, revenit la distanță de peste 50 de ani, scriitorul-personaj va repeta gestul creației, experimentând „corporalizarea” unei ființe, conferind semnalmente concrete siluetei nelămurite, care, ca orice personaj odată conturat, devine liber, avertizându-și creatorul să nu încerce să-i probeze consistența și precizându-i că se vor mai întâlni în împrejurări pe care acesta nici nu le bănuiește (modalitate de evidențiere a dispariției scriitorului ubicuu și de precizare a statutului aproape egal pe care îl posedă cel creat și creatorul său).
Tot o situație de transcendere a nivelelor pare să sugereze episodul visului pe care povestitorul din Kilometrul zero îl are referitor la persoana lui Grig Majaru, un fost prieten al său. Nivelul existențial pe care se plasează este cel al visului, zonă din care parvin însă semnale neliniștitoare către ceea ce numim „realitate”. Atâta timp însă cât se acceptă postulatele formulate de Basarab Nicolescu, acelea conform cărora „Nivelele de Realitate sunt nivele energetice”17 și „Există tot atâtea nivele de percepție câte nivele de Realitate”18, neliniștea naratorului din Kilomerul zero poate căpăta conotații nebănuite, comunicarea fiind posibilă în dublu sens (semnalele venind dinspre vis spre lumea reală, dar plecând și în sens invers) și mărturisind tot despre misterioasa trecere între nivele diferite. Ca într-un fel de crescendo, în capitolul IV, tulburarea povestitorului este generată de sugerarea unei posibilități neașteptate: incertitudinea propriului statut ontologic: „– Dumneavoastră ştiţi, m-a întrebat el cu o nedisimulată ironie, că sunteţi personajul principal, care vorbeşte la persoana întâia, a unei povestiri născocite de... altcineva?”.
Dacă sintetizăm contextele de producere a comunicării între nivele de realitate ilustrate de către Doinaș în Kilometrul zero, vedem personajul care ajunge în lumea reală, apoi corporalizarea prin verbalizare a unei ființe, transmiterea de informații dinspre și înspre lumea visului și, în final, un avertisment adresat scriitorului cum că el însuși trăiește doar într-o ficțiune care este opera altcuiva, în fapt tot atâtea modalități de concretizare a conceptelor vehiculate de Basarab Nicolescu, dar în același timp și o ilustrare a modului în care poate funcționa în proza lui Doinaș, într-un mod particular, discursul mixt teoretizat de eseistul cu același nume.
 
Note
1 Ștefan Aug. Doinaș, Johann Wolfgang Goethe sau acordul între natură și artă, în Atlas de sunete fundamentale. Antologie, prezentări, traduceri și postfață de Ștefan Aug. Doinaș, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 93.
2 Ion Bogdan Lefter, Eseistica lui Ștefan Aug. Doinaș. Schiță cartografică, în „Secolul 21”. Publicație periodică de sinteză. Dialogul culturilor. Științele omului. Literatură universală, FCS 21, nr. 1-6/ 2003 (nr. 454-459).
3 Ștefan Aug. Doinaș, Discursul mixt, în „Familia”. Revistă de cultură. Fondator: Iosif Vulcan, Seria a V-a, mai 2002, anul 38 (138), nr. 5 (439).
4 Ibidem, p. 17.
5 Ibidem, p. 18.
6 Ibidem, p. 19.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Fragmentul a apărut în revista „Familia”, seria a V-a, mai 2002, anul 38 (138), nr. 5 (439), p. 15-33, cu titlul Kilometrul zero și având la final mențiunea „Fragment din romanul intitulat – provizoriu – Intersecția”. Tot aici (p. 7) se găsesc explicații aparținând redactorului-șef adjunct, Dumitru Chirilă: „O coincidență, tristă prin desfășurarea evenimentelor, face ca numărul acesta al revistei noastre să cuprindă un substanțial segment Doinaș, în chiar luna morții poetului. Ne propusesem mai demult să oferim unor scriitori importanți spațiu pentru grupaje semnificative, care să cuprindă pagini din domenii diverse ale creației lor. Primul cu care am reușit a fost Ștefan Aug. Doinaș. Cu puțin timp înainte de neașteptata sa moarte ne-a trimis acest grupaj, poate simbolic din multe puncte de vedere, extins peste întreaga activitate creatoare a marelui dispărut și făcând o acoladă a diversității creației: primele sonete din acest grupaj datează din 1942 iar ultimul a fost scris la 26 aprilie 2002 (în ziua celei de-a 80-a aniversări). Este alcătuit din poezie, eseu și proză, adică toate genurile în care el s-a exersat (mai puțin traducerile). Când ne-a parvenit vestea trecerii sale în neființă, numărul de revistă era sub tipar. Firesc, l-am lăsat intact, adăugând doar aceste rânduri explicative și scrisoarea care a însoțit grupajul.” În scrisoarea adresată redacției, Doinaș sublinia chiar ordinea în care textele trebuiau dispuse: „Aș dori foarte mult, în măsura în care nu dau peste cap niște planuri redacționale, ca textele mele să apară în ordinea pe care o indică numerotația filelor. Am crezut că e bine să încep cu o mică precizare privind niște poezii vechi, din perioada studenției mele. Să continui cu un fragment de eseu, apoi cu un fragment de proză, și să închei cu un sonet de dată recentă și cu cele câteva cuvinte rostite la aniversare.” (Ibidem, p. 6).
10 Autorul la care face referire Doinaș este Basarab Nicolescu, fizician și eseist care din 1968 s-a stabilit în Franța unde a ajuns cu o bursă a Guvernului francez; între alte cărți ale sale se află Théorèmes poétiques, Rocher, 1994 (trad. rom. Teoreme poetice, Editura Cartea Românească, București, 1996 și Editura Junimea, Iași, 2007).
11 Basarab Nicolescu, Cuvânt-înainte la ediția franceză, în Teoreme poetice, traducere din limba franceză de L. M. Arcade, prefață de Michel Camus, Editura Junimea, Iași, 2007, p. 16.
12 Michel Camus, Transpoezia a-teoremelor în Teoreme poetice, traducere din limba franceză de L. M. Arcade, prefață de Michel Camus, Editura Junimea, Iași, 2007, p. 9.
13 Basarab Nicolescu, Cuvânt-înainte la ediția franceză, în Teoreme poetice, traducere din limba franceză de L. M. Arcade, prefață de Michel Camus, Editura Junimea, Iași, 2007, p. 15-16.
14 Basarab Nicolescu, Teoreme poetice, traducere din limba franceză de L. M. Arcade, Prefață de Michel Camus, Editura Junimea, Iași, 2007, p. 21.
15 Ibidem, p. 22.
16 Idem, p. 130.
17 Idem, p. 21.
18 Idem, p. 25.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog