Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Grădina românilor pe cerul timpului

Doina CERNICA

Alte articole de
Doina CERNICA
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXII, 2012

Pentru tipar

La Suceava, în partea centrală a oraşului, există o casă cu o grădină. În orice anotimp, chiar şi iarna, când brazii îi scânteiază sub horbota zăpezii, această grădină îmi pare cea mai frumoasă nu din Bucovina, din întreaga Românie. O încântare în sine, cu flori, arbuşti, pomi, copaci, care îi dau culori diferite în curgerea anului, nu pot să o privesc fără să o văd ca pe un semn al marii grădini a neamului românesc. Dar dacă ea emoţionează la gândul că seminţe, răsaduri, butaşi au fost puşi în ţărână de părintele Simion Florea Marian, că miresme şi tuşeuri aparte ne sunt dăruite de urmaşii lor vegetali în care sevele continuă să urce ca sângele într-o spiţă omenească, sentimentul inegalabilei construcţii a preotului academician-profesor-folclorist-etnograf („singurul etnograf român, deocamdată”, îl proclama în 1882 basarabeanul Bogdan-Petriceicu Hasdeu) este copleşitor. Iar admiraţia pe care o generează poartă pecetea uluirii pe care continuă să o stârnească piramidele sau oricare din uriaşele, superbele edificii ale Antichităţii şi Evului Mediu. Dacă în cazul acestora, însă, misterul priveşte perfecţiunea calculelor, tehnicilor şi a forţei umane implicate, la cărturarul român impresionează amploarea lucrării, cea mai importantă dintr-un şir de lucrări importante, iniţiată şi realizată ca şi cum ar fi avut la dispoziţie un secol întreg de muncă creatoare. Dar lui Simion Florea Marian i-a fost dat să trăiască doar 60 de ani (1847-1907). E drept, 45 dintre aceştia au însemnat şi trudă pentru, şi visul neîncetat la Botanica poporană română.
Uneori în grădina Casei Memoriale „Simion Florea Marian”, Suceava, cu razele soarelui spre asfinţit, adăugând luminozitate părului ei de aur, poţi să zăreşti o siluetă feminină, care smulge o buruiană, udă florile, fixează câte un tutore pentru tulpinile firave sau ramurile aplecate de fructe ori de bătrâneţe. Alteori, lângă brazi, părând a se cufunda în amintiri, intră într-un dialog de taină cu părintele. Cui o cunoaşte, imaginea poate să-i evoce un anahoret de vorbă cu Cel-de-Sus. Este dr. Aura Brădăţan, muzeograf, editoarea Botanicii, laureată a Premiului Academiei Române. Comparaţia cu un anahoret vine şi din aceste consultări în gând cu autorul grădinii, dar ţine mai ales de efortul nebunesc de a coborî în singurătate pe tărâmul manuscrisului Botanicii, de a-l descifra, de a-l studia, de a-l interpreta, de a-l comenta şi de a-l aduce la lumina tiparului. Plătind, fiindcă, aşa cum se zice, chiar totul se plăteşte pe lumea aceasta, şi preţul creşterii numărului de dioptrii la ochelari. Dar pentru că editoarei nu i-ar plăcea să insistăm asupra sacrificiului personal, asupra temerităţii şi devoţiunii sale, să spunem doar că, aşteptată un secol de cartea grădinii neamului românesc, dr. Aura Brădăţan s-a dovedit providenţială pentru soarta acestei opere de geniu. Deoarece lucrând negrăbit, temeinic, părintele Marian nu a apucat nici să-şi publice şi nici să-şi definitiveze Botanica, lăsând pe masa de lucru 12 volume, cu 5942 de file scrise aproape întotdeauna pe o singură parte, împărţite în 520 de capitole şi un ierbar. File păstrate de urmaşi cu deosebit respect şi cu dubla conştiinţă a extraordinarei sale valori şi a uriaşei dificultăţi de a o pregăti pentru publicare. Cel mai îndreptăţit să o facă, fiul cărturarului, Liviu Marian, doctor în litere şi filozofie, şi-a dorit-o din toată inima: „Opera aceasta, desigur cea mai importantă şi mai voluminoasă din câte a scris, va apărea atunci când îmi vor îngădui nevoile şi vremea să o desăvârşesc şi când se va afla cine să o tipărească aşa cum şi-a dorit-o, cu ilustraţiuni. (...) Nădăjduiesc însă să pot duce la bun sfârşit opera rămasă nedesăvârşită, având ajutorul tuturor acelora cari au sprijinit pe părintele meu”. Însă nici nevoile, nici vremea nu au fost de partea sa. Preocupările legate după Primul Război Mondial de organizarea învăţământului în limba română în Basarabia, profesoratul şi directoratul la Chişinău, ca şi moartea prematură nu i-au îngăduit să o ducă la capăt. S-a străduit în acelaşi sens, fără să izbândească, şi Mihai Cărăuşu, ginerele lui Simion Florea Marian, „singurul care cunoştea manuscrisul în întregul lui”, spune Aura Brădăţan. Poate că vor fi dorit-o şi muzeografii de dinainte ai Casei, şi prin mâna lor a trecut comoara manuscrisului, dar nu s-au încumetat, fie descurajaţi de greutatea acaparantă a întreprinderii, fie mai atraşi de propriile scrieri. Un cuvânt însă şi despre Casa manuscrisului Botanicii şi a grădinii, „casa câştigată cu condeiul” (cum scrie Liviu Marian că se bucura să spună), casă aparţinând azi Muzeului Bucovinei, de pe strada care poartă numele cărturarului: a fost cumpărată din cei 4.000 lei aur, valoarea Premiului „Năsturel Herescu”, pe care Academia Română i l-a acordat în anul 1884 pentru lucrarea Ornitologia poporană română, şi în ea şi-a trăit Simion Florea Marian sfertul de veac cel mai fertil al vieţii sale. „Câţi trecători întârziaţi, scrie Liviu Marian în biografia dedicată tatălui său, întorcându-se de la locurile de petrecere şi veselie deşartă, vor fi zărit târziu noaptea geamul luminat de la casa părintelui Marian? Şi câţi din cei ce ştiau ce lucra vor fi înţeles ce e munca şi cum se câştigă numele cel bun în viaţă, pe care nu-l va înghiţi groapa odată cu trupul de ţărână?” Să mai spunem doar atât: în această casă, lui Simion Florea Marian i-a fost oaspete Mihai Eminescu. Şi să mergem mai departe, întârziind totuşi un moment şi în grădină, ca să menţionăm mărturisirea ginerelui, „...grădina casei, pe care o îngrijea cu dragoste şi delicateţe de naturalist, avea funcţia de anexă a marii sale biblioteci”, şi ca să-l privim pe cărturar cu ochii fiicei sale: „...îmbrăcat în cămaşă albă şi pantaloni gri, îşi sufleca mânecile, scuipa în palme şi se apuca de cosit iarba, ca să-şi aducă aminte de vremurile când era flăcău la Ilişeşti. Părul ondulat natural îi cădea în plete, fluturat în vânt”.
Apărută în 2008, la Editura Muşatinii, Suceava, vol. I (A-F), şi în 2010 (efectiv în 2011) la Editura Academiei Române, vol. II (G-P) şi vol. III (G-Z), cu introducere, repere biobibliografice, indice Botanica, indice capitole publicate antum / postum, text stabilit, indice informatori şi bibliografie de Aura Brădăţan, Botanica poporană română a fost încununată de Academia Română, după tipărirea primului volum, cu Premiul „Simion Florea Marian” în domeniul etnografiei şi folclorului, acordat autoarei ediţiei sale critice, Aura Brădăţan. Numărând peste 2000 de pagini în format academic, trilogia reuneşte 520 de titluri (în limba română – varianta preferată de părintele Marian şi, probabil, cea mai cunoscută – şi în latină), cu ilustraţii color ale plantelor (dar şi cu fragmente din manuscris în facsimil şi reproducerea integrală a ierbarului), cu cele aproximativ 4000 de denumiri sub care erau cunoscute de români în secolul al XIX-lea. Descrierea fiecărei făpturi vegetale din grădina neamului, a răspândirii şi, eventual, a apariţiei la noi este însoţită de semnalarea bogată a prezenţei ei în literatura populară, de precizarea utilizării în medicina populară şi în industria casnică (nu o dată cu reţeta preparării leacului sau cu amănunte privind tehnologia produsului la baza căruia se află), în igiena corporală, în întărirea fizică şi psihică a copiilor, în îngrijirea animalelor, în bunul mers al gospodăriei. Credinţele şi superstiţiile vremii alcătuiesc un halo care nu le datează, ci le încarcă şi le transportă peste timp cu o minunată poezie. Veritabilă comoară pentru etnografi, lingvişti, botanişti, folclorişti, Botanica poporană română este o operă magistrală, cu un loc rezervat în bibliotecile specialiştilor încă de la ceasul în care au început să-i fie tipărite în reviste primele titluri, dar la fel de potrivit, azi, şi în biblioteca oricărui intelectual, indiferent de formaţie, în bibliotecile instituţiilor de învăţământ, în farmacii, în cabinete medicale, în şcolile de arte şi meserii, în bucătării ş.a. Caracterul ei popular datorat răspunsului pe care îl căutăm azi la teoreticienii medicinei alternative, farmecului poveştilor, snoavelor, cântecelor (şi descântecelor) sale, virtuţilor explicite şi implicite de carte de învăţătură nu-i scade nicio clipă însemnătatea ştiinţifică. Dimpotrivă, ca orice capodoperă, păstrându-şi nealterată valoarea, poate să arate un chip prietenos fiecărui cititor.
Mai mult decât atât, Botanica poporană română este un document al unităţii neamului. Diferenţele, în ceea ce priveşte denumirile, sunt mici, asemănările reliefate de literatura populară, de credinţele şi superstiţiile, precum şi de întrebuinţările plantelor din grădina ei sunt atât de mari, încât, străbătând-o cu atenţie şi încântare, nu poţi să nu o simţi ca fiind marcată de pecetea aceluiaşi sânge, a aceleiaşi familii, în care cuvântul este vehiculul material al unui simţământ imponderal, unificator. Previzibil, părintele îşi începe povestea – fiindcă, aşa cum spuneam, vorbim, paradoxal, de o lucrare ştiinţifică ce este totodată o carte a poveştilor românilor despre „arborii (copacii), tufele, copăceii, buruienile, ierburile, bureţii şi musciurile” lor – cu Bucovina, centrul vieţii şi lumii sale, căreia îi alătură, rând pe rând, şi după geografia informatorilor săi, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, uneori şi Maramureşul, Banatul şi chiar Macedonia. Moldova cu tot cu Basarabia, fireşte, înţelegem Moldova lui Ştefan cel Mare, deşi câteodată particularizările, numeroase în special pentru Bucovina, o nominalizează ca atare, de pildă în cazul spinului holera (Xanthium spinosum L.), neaflat înainte în Bucovina şi sosit aici odată cu holera şi leac împotriva ei: „După anul 1821 însă, adică de la cea dintâi holeră, a venit acest spin în cozile boilor aduşi din Basarabia...”; „Holera se întrebuinţează de către românii din Bucovina şi din Moldova ca medicament în contra boalei cu acest nume”. Sau al lintei (Ervum Lens L.): „Aşa românii din Basarabia, care au chelbe, pisează linte şi fasole, precum şi alte legume şi, prăjindu-le pe toate la un loc, fac dintr-însele un fel de alifie cu care se ung apoi pe cap”. În acelaşi timp, nu lipsesc generalizările: „Sub numirea de laptele-cânelui sau alior înţeleg românii de pretutindene...” (s.n.); „Fiind leuşteanul (...) foarte întrebuinţat de poporul român de pretutindene...; „...macul se-ntrebuinţează de către româncele noastre la vrăji şi farmece...”; „Planta, care după credinţa şi spusa românilor de pretutindene le place albinelor mai mult...” (s.n.).
Botanica poporană română sugerează cititorului o istoricitate a denumirilor, a utilizărilor vegetalelor nu doar prin veacul petrecut între scrierea ultimelor rânduri şi editarea ei, ci chiar la ceasul aşternerii pe hârtie a cunoştinţelor privitoare la o plantă sau alta: „Cu fumul de ardei se serveau pârcălabii cei vechi pentru a împlini banii birului ori ai clăcii...”. Apoi grădina cărţii este şi grădina soiurilor pe cale de dispariţie, dar şi a celor nevăzute, neîntâlnite, ştiute doar din cântece şi poveşti, cum ar fi făraşul, leul, plugul, sohotna. Astfel că, în întregul ei, grădina românilor povestită de Simion Florea Marian nu este doar oglinda de hârtie a acesteia în vremea cărturarului, ci o entitate vie, cu propriile-i transformări, care îi hrăneşte şi îi ocroteşte, care le aparţine şi căreia îi aparţin, ca şi pământul pe care trăiesc şi aerul pe care îl respiră. O grădină însufleţită, ca toate lucrările părintelui Marian, de duhul românismului.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog