Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

Comunicarea în contextul situaţiei de discurs

Doina USACI

Alte articole de
Doina USACI
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XV, 2005

Pentru tipar

Relaţia dintre educaţie şi comunicare este atât de complexă, încât nu se poate vorbi despre un simplu raport de influenţă reciprocă. Dacă răsturnăm schema / punctul de vedere şi încercăm să focalizăm contextul, apare întrebarea: cum este influenţat acesta de relaţia de comunicare dintre emiţător şi receptor? E o întrebare care reflectă impactul comunicării asupra unei ambianţe care acţionează, la rândul ei, prin relaţia emiţător-receptor, asupra ansamblului social.
Pentru a valoriza contextul la diferite nivele, este necesară o cultură a comunicării, însă aceasta devine posibilă doar prin educaţia contextului.
L. Şoitu susţine ideea că limba este un instrument de afirmare şi confirmare a dezvoltării intelectuale, un instrument pentru construcţiile plastice care oferă posibilitatea saltului calitativ spre forme expresiv-imaginative elevate, cu un anumit grad de originalitate. Persoana descoperă că, în primul rând, cuvântul este un mijloc de autoexprimare, că posedă o valoare terapeutică, fiind, în acelaşi timp, o modalitate de eliberare emoţională cu un potenţial estetic recunoscut. E şi un factor de dezvoltare a gândirii şi învăţării prin comunicare (4).
Comunicarea favorizează dezvoltarea situaţiei de discurs şi este o modalitate de interacţiune psihosocială, un schimb continuu de discursuri între interlocutori, menit să realizeze o relaţie interumană durabilă. Realizându-se cu ajutorul unor limbaje verbale şi nonverbale prin care se face schimb de mesaje (informaţii, simboluri, semnificaţii, idei, sentimente, intenţii, interese etc.), actul comunicării modifică ori modelează comportamentul individual sau de grup. Fiind o activitate psihofizică ce antrenează într-o relaţie două sau mai multe persoane pentru atingerea anumitor obiective, comunicarea este şi un proces psihosocial care influenţează, prin limbaje specifice, atitudinile şi comportamentele interlocutorilor.
A comunica eficient şi expresiv cu ceilalţi şi cu sine prin situaţia de discurs înseamnă:
– a convinge;
– a dezvolta gândirea, afectivitatea şi personalitatea;
– a informa inteligibil şi a înţelege corect semnificaţia mesajului;
– a sesiza şi a conştientiza reacţiile, atitudinile şi modificările comportamentale ale auditoriului.
Procesul comunicării în activitatea pedagogică, schimbul de mesaje dintre emiţător şi receptor se bazează nu numai pe argumente raţionale, ci şi pe elemente emoţionale, pozitive sau negative.
Cercetările de psihologie socială arată că impactul comunicării persuasive şi strategiile de prezentare a unui discurs depind de caracteristicile individuale ale receptorului, de personalitatea, motivaţia, gândirea şi afectivitatea lui – factori ce influenţează mai mult sau mai puţin eficacitatea unui discurs persuasiv.
Subiecţii participă cu o mai mare atenţie la formarea discursului când situaţia are un înalt nivel de implicare personală. Astfel, în opinia lui V. Ionel, unii subiecţi se pot implica mai mult decât alţii în analiza mesajului (3). Exegeţii sunt de părere că indivizii diferă în funcţie de efortul cognitiv şi de nevoia lor de cunoaştere. Celor cu o înaltă motivaţie cognitivă le place să prezinte discursuri dificile şi complexe, să caute soluţii, să analizeze situaţiile informaţionale şi să facă distincţii între elementele semnificative sau / şi irelevante.
Cercetările au confirmat ipoteza privind existenţa unei legături corelative între nevoia de cunoaştere a subiecţilor şi consistenţa argumentelor unui mesaj. Aşa cum s-a constatat, cu cât nevoia cognitivă a subiecţilor este mai mare, cu atât ei gândesc mai mult asupra conţinutului mesajului, îl învaţă şi îl actualizează mai bine, crezând cu tărie în puterea argumentului (1).
De exemplu, studenţii cu o motivaţie cognitivă scăzută sunt influenţaţi de alte elemente ale discursului. Fiindcă, urmând logica acestui raţionament, este firesc să presupunem că nu calitatea şi forţa argumentelor îi convinge să recepteze şi să analizeze informaţia, ci elementele exterioare. Rezultatele cercetării arată că această categorie de studenţi este influenţată puternic de gradul de competenţă al vorbitorului şi de aspectul lui exterior (2). De asemenea, au impact asupra lor şi reacţiile celorlalţi membri ai contextului, aprobările sau dezaprobările privind mesajul. Când predomină reacţiile favorabile, mesajul are şanse să fie acceptat, şi invers– poate fi respins când nu este împărtăşit de majoritate.
Astfel, „sursa”, adică profesorul care generează şi oferă informaţii studentului trebuie să îndeplinească două condiţii importante: să inspire credibilitate şi atractivitate. Credibilitatea sursei rezidă în valoarea, autoritatea şi veridicitatea mesajului exprimat. Cercetările de psihologie socială arată că oamenii reacţionează cu mai mult entuziasm şi bunăvoinţă atunci când mesajul verbal sau cel nonverbal provine de la o autoritate ştiinţifică, de la un expert, decât când recepţionează ştirea sau informaţia de la un translator obişnuit ori de la o sursă care nu inspiră încredere. Pentru a avea credibilitate în faţa receptorilor, emiţătorul trebuie să aibă cel puţin două calităţi: competenţă şi autenticitate (1).
Un alt factor ce favorizează procesul comunicării eficiente este atractivitatea sursei generatoare sau emiţătoare de mesaje, modul în care se prezintă în faţa ascultătorilor, cum se comportă etc. Dar comportamentul social nu este determinat numai de atitudini, ci şi de credinţe, convingeri, intenţii, aşteptări, motive personale. De asemenea, atitudinile şi normele subiective se combină cu diverşi factori sociali, cum ar fi: experienţa informării şi a cunoaşterii, modul de instruire, atitudinile, percepţiile, gândirea şi comportamentul celorlalţi etc.
Aşadar, atitudinile pot fi determinante pentru comportamentul uman. Să analizăm, în continuare, cum se pot schimba atitudinile subiecţilor educaţiei în procesul de comunicare. Considerăm că formarea atitudinilor se poate realiza prin comunicarea eficientă a mesajelor. De altfel, în viaţa socială şi în activitatea de instruire nu toate eforturile noastre de influenţare persuasivă sunt încununate de succes. Unele comunicări sunt mai eficiente decât altele în procesul de influenţare socioeducaţională, de schimbare pozitivă a atitudinilor studenţilor faţă de învăţare. Pentru a înţelege de ce unele demersuri educaţionale reuşesc, iar altele – nu, trebuie să cunoaştem condiţiile şi modalităţile procesului de comunicare în situaţia de discurs.
Implicaţiile individuale şi sociale ale comportamentului de rol sunt foarte importante în determinarea opiniilor, atitudinilor, trăirilor afective şi convingerilor studenţilor. Suntem obişnuiţi să considerăm că atitudinile determină comportamentul şi acest fapt este, într-o anumită măsură, adevărat. De regulă, subiecţii educaţiei îi ajută pe cei faţă de care au atitudini favorabile şi, invers – nu cooperează cu cei pe care îi desconsideră. În aceste condiţii, pentru a produce o schimbare de durată în comportamentul unui student, sau al unui grup, ar trebui să încercăm mai întâi să le schimbăm atitudinea. Ajungem să avem atitudini pozitive faţă de anumite persoane pentru că le-am ajutat să-şi schimbe, în bine, emoţiile, sentimentele, gândurile.
Pentru a putea anticipa reacţiile studenţilor faţă de diverse surse influente şi mesaje persuasive, trebuie să ţinem seama de condiţia lor psihică, precum şi de textul situaţional în care acţionează. Astfel, în concepţia lui J. Abric, răspunsul comportamental al persoanei depinde de procesele sale mentale şi de mediul fizic şi social (1). Caracteristicile individuale ale studenţilor, pe lângă determinările neurofiziologice, suportă o puternică influenţă şi modelare din partea instanţelor de socializare, educare, culturalizare. Astfel, grupurile de apartenenţă şi de referinţă, formale şi informale, oferă studenţilor norme, valori şi modele comportamentale specifice diverselor roluri sociale pe care şi le însuşesc în mod diferenţiat. Prin interiorizarea influenţelor şi modelelor socioculturale se dezvoltă procesele mentale, se modifică personalitatea, motivaţia, atitudinile, dispoziţiile şi reacţiile lor comportamentale. Deci, pentru a obţine rezultate în modelarea comportamentului comunicativ şi în procesul de însuşire a mesajelor informaţionale, va trebui să analizăm atât caracteristicile individuale şi psihosociale ale receptorilor, cât şi datele reale ale situaţiei, specificitatea contextului socioeducaţional din grupul studenţesc.
Când unui subiect receptor (student) i se comunică o informaţie sau un mesaj, în mintea lui se declanşează un proces de preluare mentală a informaţiei percepute, pe durata căruia studentul analizează şi ordonează elementele mesajului, efectuează diverse operaţii de diferenţiere, unificare, selecţie, recunoaştere, evaluare şi interpretare a informaţiei după anumite criterii de referinţă (relevanţă, valoare, semnificaţie, utilitate, context, originalitate, inteligibilitate etc.). În procesul de receptare senzorială şi intelectuală a mesajului, fiecare student îşi formează opinii, îşi dezvoltă competenţa, înţelegerea, motivaţia, convingerile, comportamentul. În acest mod, subiecţii învaţă să cunoască, să comunice, să interacţioneze şi să se comporte inteligent, eficient şi creativ. Dar, pentru ca subiecţii să-şi modifice comportamentul şi, implicit, atitudinile, convingerile personale, ei trebuie să fie motivaţi, să se afle într-o stare de tensiune cognitivă şi afectivă care să-i provoace la acţiune. În acest sens, teoria disonanţei cognitive oferă unele răspunsuri şi explicaţii interesante.
Într-o situaţie didactică nu poate exista un schimb eficient de discursuri între studenţi fără ca aceştia să cunoască trăsăturile personalităţii, competenţele, limbajul, relaţiile, atitudinile şi comportamentele subiecţilor comunicării. Aceste momente psihosociale au o înrâurire mai mare decât conţinutul discursului asupra gradului de implicare a interlocutorilor în procesul comunicaţional, orientându-i spre acceptarea sau respingerea schimbului de informaţii (5). În acelaşi timp, interacţiunile socioeducaţionale produc efecte pozitive asupra actului comunicării, asupra atitudinii studenţilor faţă de învăţare. Iar rezultatul acestei interacţiuni dintre profesor şi student (grup) favorizează îmbunătăţirea schimbului de discursuri cognitive şi afective, cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă.
 
Bibliografie
1. Abric, J., Psihologia comunicării, Iaşi, Polirom, 2002.
2. Callo, T., Educaţia comunicării verbale, Chişinău, Litera, 2003.
3. Ionel, V., Pedagogia situaţiilor educative, Iaşi, Polirom, 2002.
4. Şoitu, L., Pedagogia comunicării, Bucureşti, E.D.P., 1997.
5. Slama-Cazacu, T., Psiholingvistică, Bucureşti, A.L.L., 1999.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog