Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRAMATICĂ

Construcţia de sens vs ambiguitatea semantică a semnului lexical

Veronica PĂCURARU

Alte articole de
Veronica PĂCURARU
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XV, 2005

Pentru tipar

Semantica limbajului verbal, care se realizează prin intermediul semnelor lingvistice, comportă două straturi distincte: unul „...care însemnează ceva în limbă, are semnificaţie”, şi altul care, în discurs, „desemnează ceva, are sens”... „Toate discursurile au sens, chiar atunci când nu ne dau decât sensul obiectiv, de constatare...” [1, p. 57]. Astfel, semnificaţia semnului lingvistic se prezintă drept o caracteristică potenţială, inerentă semnului ca unitate a sistemului funcţional al limbii, în timp ce sensul său nu există depus undeva, ci se construieşte nemijlocit în discurs, prin activarea potenţelor semantice sistemice ale semnului. În discurs, unde semnul este integrat într-un context, are loc articularea sensului semnului, conform diferitelor legităţi şi intenţii de articulare, prin declanşarea unor mecanisme articulatorii specifice, adecvate scopului comunicării. Contextul este, de fapt, cadrul, care permite activitatea de interpretare a discursului, în vederea receptării mesajului care se conţine în discurs [2].
Sensul global al discursului se construieşte gradual, ca o masă în creştere, prin îmbinarea unităţilor semnificante de diferite tipuri şi niveluri: „Analiza diferitelor texte... relevă existenţa unor unităţi semnificante, care se plasează la niveluri diferite şi care se combină între ele ca o „masă în creştere” („par masses croissantes”), pentru a forma unităţi de rang superior, pertinente la interpretarea semantico-pragmatică [a textului]” [3, p. 26]. Reiese deci că sensul textului, ca produs al discursului, se constituie din unităţi de sens, materializate sub forma unor semne, care se combină unele cu altele şi care, articulându-şi conţinutul semantic în moduri diferite, dau naştere la sensuri de ordin superior.
Semnele lexicale, cărora în construcţia de sens în cadrul discursului le revine rolul central, constituie, în virtutea naturii lor semantice, a statutului lor semiotic şi funcţional, un tip specific de semne lingvistice, care pot să apară în două ipostaze: cea de „unităţi codificate”, cu statut de unităţi ale codului lingvistic, de natură reproductibilă, preponderent înregistrate şi descrise în dicţionarele limbii, şi cea de „unităţi necodificate”, care constituie manifestări ale discursului, comportând adeseori caracter ocazional” [4, p. 249]. În opoziţie cu primele, semnele gramaticale şi cele indexicale exprimă, în limbă, raporturi de localizare în spaţiu, de situare în timp, de posesie, dependenţă etc. şi le revine, în discurs, rolul de a realiza diverse conexiuni între semnele lexicale sau de „a efectua funcţii subiacente, complementare, de actualizare, cuantificare, identificare, prezentare sau, pur şi simplu, doar de a face referinţă la semnele lexicale, adică de a stabili cu ele raporturi anaforice, de desemnare mediată” [5, p. 493].
În text, ca produs al discursului, în virtutea potenţelor actualizatoare inerente lui, are locactualizarea plenară, de o manieră particulară, a conţinutului semantic al semnului în calitatea sa de constituent al sensului discursului. Aici se produce, de fapt, selectarea, în funcţie de anumiţi parametri, a unei semnificaţii potenţiale, contextual determinate, a semnului şi transformarea ei în semnificaţie actuală sau în sens [6, p. 85].
Or, clasa de semnificaţii posibile ale unui semn este, în general, cu mult mai bogată decât semnificaţia precisă (= sensul), care i se atribuie lui în cadrul unei comunicări particulare. În plus, semnificaţiile potenţiale ale unui semn devin semnificaţii actuale (sau sensuri) ale acestuia doar în contexte anumite. Astfel, circumstanţele contextuale, alături de elementele de semnificaţie prevăzute de cod, sunt şi ele constituente de semnificaţie, care se degajă din contextul concret şi contribuie la construcţia de sens în discurs. E de remarcat, în acelaşi timp, că, în discurs, semnificaţiile actuale contextuale pot avea valori diferite pentru emiţător şi pentru receptor, iar unele semne pot prezenta indeterminare semantică, admiţând interpretări multiple sau plurilecturi. E de la sine înţeles că aceasta duce, în mod iminent, la apariţia unor ambiguităţi şi deci la posibile eşecuri în comunicare şi în comprehensiune.
Ne vom construi afirmaţiile ulterioare având ca ipoteze de plecare următoarele consideraţii:
• Sensul se construieşte în discurs, el nu există în afara acestuia.
• Există un decalaj între valoarea pe care o comportă semnul lexical în codul semiotic şi valoarea lui semantică în discurs.
• Valoarea semiotică a semnului lexical este legată de codul lingvistic.
• Valoarea semantică a semnului lexical este legată de context în actul de vorbire.
• Există un decalaj între dicţionar şi realitate.
Textul reprezintă astfel acel palier lingvistic – discursul, care permite actualizarea plenară a conţinutului semantic al semnului lexical, ca principal component al sensului global al discursului, iar atunci când e necesar, textul favorizează şi dezambiguizarea semantică, adică relevarea sensului precis, actual, pe care îl comportă într-un anumit context enunţiativ un semn lexical ambiguu, din punctul de vedere al receptorului sau din cel al emiţătorului. Or, semnul lexical rămâne ambiguu nedeterminat din punct de vedere semantic atâta timp cât este considerat în mod izolat, în afara contextului de utilizare. El nu este înţeles pe deplin decât în raport cu cel puţin un alt semn cu care partajează minimum o trăsătură de sens comună. Iar contextele de diferite tipuri, ca loc de actualizare a relaţiilor inerente semnului, creează pentru el condiţiile necesare acestei actualizări – nişte clase sintagmatice, în interiorul cărora semnificaţiile-tip sunt articulate într-un anumit mod şi transformate astfel în sens. Contextele (atât cele lingvistice, cât şi cele extralingvistice) permit, de fapt, relevarea valorilor semnului şi referirea lui, directă sau mediată (indirectă), adică prin inferenţă, la un segment din lumea înconjurătoare.
E cert, discursul artistic, ca un discurs specific, comportă un caracter polifonic, el putând să îmbine concomitent mai multe acte de limbaj şi intenţii, care participă la construcţia sensului global al textului, ca produs al discursului. Din acest considerent, discursul artistic se pretează unei analize prin prisma teoriei enunţării şi din perspectiva diferitelor intenţii, în cea mai mare parte convergente, care concurează la construcţia de sens [7]. Doar o atare analiză permite accesarea sensului discursului.
Astfel, în discurs, înţeles ca proces de enunţare [a mesajului], care, conform lui E. Benveniste, reprezintă „un act individual de apropriere a limbii”, „...punerea în funcţiune a limbii printr-un act individual de utilizare”, „...semantizarea limbii...” [8, p. 80; 81], sensul semnului lexical, ca unitate constituentă a sensului general al mesajului, este articulat în mod diferit, conform unor intenţii ale enunţiatorului / enunţiatorilor sau relativ la situaţia enunţiativă concretă. Sensul semnului lexical poate fi, de asemenea, axiologizat conform unor sisteme de valori opozitive (’pozitiv’ / ’negativ’ (sau ’euforic’/ ’disforic’), ’adevărat’ / ’fals’ etc.). Sensul se poate afla în raport direct sau indirect (mediat, prin inferenţă semantică sau logico-semantică) cu lumea înconjurătoare sau cu situaţia concretă în care se realizează enunţul. Destinatarul enunţului (enunţiatarul), pentru a ajunge la înţelegerea mesajului enunţat, este pus în situaţia de a releva mecanismele de articulare a sensului şi de a decripta semnele lexicale al căror sens rămâne nedeterminat, neînţeles din cauza ambiguităţii semantice pe care ele o prezintă. În acest scop, enunţiatarul se vede obligat a opera o selecţie a trăsăturilor semantice constituente ale semnului care prezintă indeterminare semantică, ca unitate constituentă a sensului global, şi a releva acele trăsături, care se conţin implicit în semn, adică pe care le induce, le inferează semnul lexical al cărui conţinut semantic se precizează în vederea comprehensiunii textului. Altfel spus, enunţiatarul se vede obligat a descoperi pentru sine mecanismele de construcţie a sensului, care în text au nu doar rolul de a asigura coerenţa şi integritatea semantică a acestuia, ci şi funcţie dezambiguizatoare. Printre acestea, se impun:
• Articularea focalizată a sensului semnului prin intermediul:
– unor seme actualizate din componenţa structurii semantice a semnului ambiguu, plasate în amonte sau în aval, în detrimentul altor seme virtualizate;
– unor contrarii semantice, plasate în contextul imediat al semnului care prezintă indeterminare semantică;
– raportării semnului ambiguu, prin intermediul contextului, la unul dintre câmpurile semantice sau conceptuale ale lexicului;
• Articularea izotopică a sensului semnului, prin intermediul izotopiilor discursive;
• Articularea axiologică a sensului semnului ambiguu;
• Articularea inferenţială a sensului semnului, prin intermediul unui mecanism de inferenţă semantică sau de referenţă indirectă;
• Asignarea de trăsături semantice (sau de nume) pentru semnul care prezintă indeterminare semantică.
De obicei, locutorii unei limbi au în conştiinţă semnificaţiile semnelor lexicale ca unităţi ale codului. Orice semn lexical, ca unitate comunicativ-semantică, este pasibil de disociere în trăsături constituente de sens, semele, iar această analiză semică sau componenţială, utilizată preponderent în investigaţiile sistemice de semantică structurală, reprezintă unul dintre mijloacele eficiente, dezambiguizatoare de sens în discurs, care face posibilă relevarea articulării focalizate a sensului. E de remarcat că, în interiorul unui discurs, semele din structura semantică a unui semn ca unitate a sistemului limbii nu vor fi toate şi în mod necesar exploatate simultan într-unul şi acelaşi loc în text. Dacă s-ar compara diverse contexte în care este susceptibil de a apărea unul şi acelaşi semn lexical, s-ar putea constata că sensul lui e compus din trăsături de sens care îl definesc şi care însă nu se actualizează toate în fiecare ocurenţă a sa. Fiecare ocurenţă a semnului posedă un sens care reprezintă, de fapt, una dintre manifestările posibile ale semnificaţiei semnului în text, ca produs al discursului. Astfel, în interiorul unui semn utilizat în discurs, se disting, pe de o parte, seme explicite, actualizateşi, pe de altă parte, seme implicite, neactualizate sau virtualizate, după cum reiese din exemplul ce urmează:
(1) Prezent la comandamentul uneia din diviziile de pe frontul Moldovei, divizia să hotărască la ce regiment să fiu repartizat [9].
(Fulga, 1976, p. 3).
Evident, pentru comprehensiunea mesajului pe care îl conţine enunţul dat, enunţiatarul va trebui, în primul rând, să dezambiguizeze sensul semnului /divizie/, la fiecare dintre cele două ocurenţe ale sale, operând în acest scop o adevărată selecţie a trăsăturilor de sens constituente ale semnificaţiei / semnificaţiilor acestui semn lexical ca unitate a sistemului funcţional al limbii, focalizate relativ la contextul enunţiativ concret şi relevându-le pe acelea dintre ele care sunt actualizate în contextul dat.Astfel, în deplină conformitate cu principiile semanticii cognitive, semnul /divizie/, al cărui sens apare în contextul dat ca incert, ambiguu, comportă în DEX următoarea definiţie a conţinutului său semantic, pe care enunţiatarul, în mod obişnuit, ar trebui să o aibă în conştiinţă: „Mare unitate militară, constituită de obicei din mai multe regimente” • „Comandamentul unei divizii”.Printr-un efort interpretativ, enunţiatarul va discrimina semele actualizate (focalizate în jurul unuia dintre hiperosemele posibile) în fiecare dintre cele două ocurenţe ale semnului /divizie/ din contextul dat. După o primă confruntare a semelor actualizate explicit în text, „regiment” şi „comandament”, enunţiatarul poate deduce că în prima ocurenţă sensul semnului /divizie/este focalizat pe hiperosemul „Mare unitate militară”, iar în cea de a doua ocurenţă, pe hiperosemul „Comandament”.
Articularea focalizată a sensului semnului lexical se poate realiza şi prin plasarea semnului ambiguu în imediată vecinătate cu un semn cu sens opus, contrariu, după cum reiese clar din exemplul ce urmează, din care sensul de „Persoană adultă de sex masculin” pe care îl posedă, de fapt, în contextul dat, semnul ambiguu /homme/, se degajă graţie prezenţei în imediata lui apropiere a contrariului său semantic /femme/, cu sensul de „Persoană adultă de sex feminin”:
(2) – Je n’aime pas les hommes non plus, vous savez.
– Mais vous détestez les femmes encore davantage.
(Nothomb, 2001, p. 75).
Un rol aparte în dezambiguizarea semantică a semnului în discursul artistic revine izotopiilor discursive,nişte trăsături de sens comune pentru cel puţin două semne lexicale – unităţi semantice, situate în vecinătate una de alta, pe axa sintagmatică. Dat fiind că semnele lexicale îşi actualizează, în context, nu toate, ci doar anumite seme din structura lor semantică, izotopiile joacă un rol esenţial în depistarea semelor actualizate într-un anumit context şi deci în dezambiguizarea semantică a semnului care prezintă indeterminare semantică. Având funcţie semantic dezambiguizatoare, izotopiile asigură, în acelaşi timp, coerenţa discursului şi, prin aceasta, înlesnesc comprehensiunea mesajului inclus în enunţ. Izotopiile discursive ocupă, de fapt, locul central în arsenalul de mijloace semantic dezambiguizatoare, ele acţionând adeseori în discurs conjugat, în paralel cu alte mijloace dezambiguizatoare, printre care articularea focalizată a sensului semnului, prin ancorarea semnului ambiguu într-unul dintre câmpurile semantice sau conceptuale ale lexicului:
(3) Voi depinde mereu de alţi factori, dintre care mulţi imbecili şi demenţi, dar superiori raţiunii mele şi modului meu de a gândi numai fiindcă au pe umăr cu o tinichea mai mult decât mine.
(Fulga, 1976, p. 4).
Enunţiatarul enunţului (3) se va vedea nevoit a opera dezambiguizarea semnului lexical /factor/, care în contextul dat rămâne ambiguu (polisemantic) şi împiedică prin aceasta comprehensiunea mesajului. Din mai multele semnificaţii inerente lui ca unitate a codului lingvistic, primul dintre sensurile semnului în cauză, care îi va veni în minte enunţiatarului, va fi, cu siguranţă, cel de „Element, condiţie, împrejurare care determină ceva; cauză; condiţie”. E vorba oare cu adevărat de actualizarea anume a acestei semnificaţii a cuvântului /factor/, sau, poate, în acest context enunţiativ, el comportă un alt sens?Cheia dezambiguizării semantice a acestui semn ne-o sugerează continuarea enunţului, de unde desprindem izotopia discursivă locală, de fapt pluri-izotopia /fiinţă umană/, care se regăseşte în semnele /imbecili/, /demenţi/, /umăr/, situate pe axa sintagmatică în acelaşi enunţ cu vocabula /factori/. Graţie izotopiei care se relevă, enunţiatarul poate deduce că semnul lexical /factor/ posedă, în contextul enunţiativ dat, sensul de „Persoană cu putere de decizie”.
În acelaşi timp, exemplele (3) şi (4) pun în evidenţă, pe lângă articularea izotopică, şi un alt mecanism al construcţiei de sens în discurs, articularea focalizată a sensului prin raportarea semnului (cu sens ambiguu) la unul din câmpurile semantice sau conceptuale ale lexicului. Astfelsemnul /factor/ din ex. (3) e raportat la câmpul „trăsături psihice şi morale”,graţie prezenţei în vecinătatea sa a semnelor /imbecili/şi/demenţi/, iar semnul /homme/ din ex. (4), la câmpul „procreare”, prin plasarea lui în acelaşi context cu semnul /naissance/:
(4) Très drôle. Mais un homme a été aussi pour quelque chose dans votre naissance.
(Nothomb, 2001, p. 75).
Organizarea semantică a discursului artistic se bazează şi pe articularea axiologică a sensului, o articulare prin care subiectul enunţiator exprimă drept pozitivă o anumită valoare, şi drept negativă valoarea opusă primei, articulare care, în general, are drept corolar anumite efecte de sens, euforice sau disforice. Relevarea mecanismuluide articulare axiologică a sensului semnului lexical este, de asemenea, un instrument dezambiguizator al conţinutului său semantic. Vom valida veracitatea acestei aserţiuni prin exemplul ce urmează:
(5)Generalul, atunci, se întoarce către şeful de stat-major:
...Sunteţi liberi! Eşti liber, domnule sublocotenent!
...Eşti liber domnule sublocotenent Liber să faci toată viaţa pe saltimbancul şi liber să te ploconeşti în faţa oricărei mărimi Liber să fii dispreţuit şi liber să fii călcat în picioare de orice nătărău cu stea în frunte Liber să-nhaţi cu evlavie arma cu care te-au blagoslovit dumnealor şi liber să ucizi pe cine-ţi hotărăsc ei Ucide Ucide Ucide Istoria nesătulă are nevoie de cât mai multe crime...
(Fulga, 1976, p. 15).
Cert e că, pentru a înţelege mesajul acestei secvenţe discursive, enunţiatarul va activa acele semnificaţii ale semnului /liber/, pe care le are în conştiinţă şi care, de obicei, coincid cu cele fixate în dicţionarul limbii. Astfel DEX-ul înregistrează, pentru semnul lexical /liber/, mai multe semnificaţii, iar izotopia „fiinţă umană”, inerentă şi secvenţei discursive /domnule sublocotenent/, impune selecţia doar a uneia dintre semnificaţii, care, potenţial, s-ar preta contextului enunţiativ în care apare semnul în cauză: (despre oameni)„Care se bucură de libertate, de independenţă individuală şi cetăţenească; care are posibilitatea de a acţiona după voinţa sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus nici unei constrângeri; slobod”.
După cum însă e lesne de remarcat din fragmentul de text citat, meditaţiile personajului central al romanului vis-à-vis de noţiunea „liber”, evidenţiate aici şi în roman prin italice, pun în relief cu totul alte seme din structura semantică a semnului lexical prin care e desemnată această noţiune în contextul dat, semele actualizate realmente în acest context situaţional-comunicativ şi care sunt, de fapt, contrariile semelor potenţiale, inerente semnului în cauză ca unitate a sistemului limbii. Analiza semelor actualizate în această secvenţă discursivă impune, de fapt, concluzia că, în ocurenţa dată, s-a produs o articulare axiologică generică (de tipul „euforie vs disforie”) a sensului semnului lexical /liber/, o axiologizare care a generat un efect de sens de natură disforică, sub formă de enantiosemie contextual-situaţională. Astfel semnul lexical /liber/ posedă, în macrocontextul dat, un sens nou, impropriu, contrar semnificaţiilor sale obişnuite: „Care este pus în imposibilitatea de a acţiona după voinţa sa; impus de circumstanţe să acţioneze contrar propriei sale voinţe”.
Articularea inferenţială a sensului semnului, prin intermediul unui mecanism de inferenţă semantică sau logico-semantică, este unul dintre mecanismele frecvent utilizate în construcţia de sens în discursul artistic şi reprezintă fenomenulde referenţă indirectă sau mediată [10, p. 110], care se relevă la o analiză din perspectivă referenţială, ca în mostra discursivă ce urmează:
(6) Je lui avais bien dit d’envoyer promener les magazines féminins.
(Nothomb, 2001, p. 84).
Dezambiguizarea semantică a semnului lexical /magazines/, care prezintă în contextul dat ambiguitate, vizează înlăturarea concomitentă a indeterminării sale semantice şi referenţiale, posibilă printr-o serie de operaţii interpretative cu caracter de lanţ inferenţial, conjugate cu relevarea pluriizotopiei discursive „fiinţă umană” / „persoană de sex feminin”, pe care o impun cuvintele /promener/ şi /féminin/, situate în amonte şi în aval, în raport cu semnul ambiguu /magazines/. Ca urmare, enunţiatarul va deduce pentru /magazines/ sensul ocazional de „Jurnalist (persoană de sex feminin), care lucrează la o revistă-magazin pentru femei”. Acest mijloc de identificare a conţinutului semantic al semnului în discurs ţine de semantica referenţială, care este una analitico-interpretativă şi contribuie la depistarea trăsăturilor referenţiale ale semnelor, în vederea conferirii atributelor de sens, nişte concepte ce definesc zona de pertinenţă lingvistică a semnului, în funcţie de domeniul de aplicare a semnului şi de aferenţele lui contextuale şi socialmente normate. Se impune însă precizarea că definiţia sensului, formulată ca urmare a unei abordări analitice referenţiale, nu descrie obiectul, lucrul, fiinţa, starea etc. denumite, după cum se pretinde adesea, ci ea pune în evidenţă trăsăturile de sens lexical, pertinente pentru obiectivul urmărit – dezambiguizarea semnului, pentru înlăturarea indeterminării sale semantice.
E de remarcat, în acelaşi timp, că sensul discursului artistic se lasă interpretat şi din punctul de vedere al enunţiatorului, care, participând nemijlocit la construcţia de sens, găseşte de cuviinţă, la un moment dat, că un oarecare semn lexical este insuficient determinat din punct de vedere semantic, sau că acesta prezintă echivoc şi deci admite plurilecturi. Astfel se face că enunţiatarul procedează, în vederea facilitării lecturii, la asignarea de trăsături semantice semnului lexical respectiv prin intermediul unei definiţii perifrastice a conţinutului semantic pe care el îl atribuie semnului într-un anume context discursiv:
(7) – Les lèvres ont deux rôles: D’abord, elles font de la parole un acte sensuel. ...Mais le second rôle est encore beaucoup plus important: les lèvres servent à fermer la bouche sur ce qui ne doit pas être dit.
(Nothomb, 2001, p. 68).
După cum se vede clar din exemplul citat, enunţiatarul, omiţând semul generic, atribuie semnului /lèvres/ o serie de trăsături semantice diferenţiale, care pun în lumină caracteristicile funcţionale ale referentului desemnat: ont deux rôles” + „font de la parole un acte sensuel” + „servent à fermer la bouche sur ce qui ne doit pas être dit”.
 
Concluzii
– Semnul lexical participă nemijlocit la construcţia de sens în discurs. El reprezintă o unitate constituentă a sensului global, care se articulează prin intermediul unor mecanisme diverse. Unele semne pot prezenta, în discurs, indeterminare sau ambiguitate semantică, admiţând plurilecturi şi făcând imposibilă comprehensiunea mesajului. Dezambiguizarea semantică a semnului lexical are ca bază în discurs mecanismele constructoare de sens şi comportă nu doar natură pur lingvistică, ci şi psiholingvistică [11].
• În mod tradiţional (şi eronat) se consideră că ambiguitatea ar fi inerentă doar cuvintelor polisemantice, în timp ce cuvintele monosemantice, în virtutea structurii lor semantice, nu ar prezenta ambiguitate semantică. De aici şi teza privind relaţia directă dintre ambiguitateşi polisemie / omonimie. De fapt, ambiguitatea semantică afectează, în egală măsură, atât cuvintele polisemantice, cât şi pe cele monosemantice. În cazul dezambiguizării cuvintelor monosemantice, are loc amorsajul lor semantic, adică actualizarea diferitelor trăsături semantice ale cuvântului, în funcţie de contextul său (lingvistic şi extralingvistic).
• Teoriile mai noi privind polisemia se fondează pe ipoteza unui lexem-polisem cu conţinut stabil şi cu structură deformabilă în funcţie de contextele de utilizare. Astfel, conţinutul, stabilizat în limbă, se constituie dintr-un prototip „versiune lărgită” [12, p.150] şi din mai multe elemente de conţinut semantic, care există ca atare sub o formă haotică sau puţin structurată drept conţinut memorial al semnului şi nu capătă o formă organizată decât în momentul convocării acestor elemente de conţinut într-un context. Procesul dezambiguizării semantice a semnului începe cu activarea celor mai curente accepţiuni ale sale şi are drept corolar accesarea doar a uneia dintre accepţiuni, a celei mai adecvate contextului enunţiativ în care apare semnul.
 
Surse
1. DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
2. Le Petit Larousse 2003, Larousse / Vuef, Paris, 2002.
3. Larousse, Dictionnaire de la langue française. Lexis, Librairie Larousse, Paris, 1987.
4. Fulga 1976 = Laurenţiu Fulga, Alexandra şi Infernul, Minerva, Bucureşti, 1976.
5. Nothomb 2001 = Amélie Nothomb, Hygiène de l’assassin, Albin Michel, Paris, 2001
 
Note şi referinţe bibliografice
1. Coşeriu, E., Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
2. Se impune distincţia dintre interpretarea semantică şi interpretarea critică, sauîntre interpretarea semiozică şi interpretarea semiotică. Pentru conformitate, a se vedea: Eco, U., Limitele interpretării, Editura Pontica, Constanţa, 1996: „Interpretarea semantică sau semiozică este rezultatul procesului prin care destinatarul, aflat în faţa manifestării lineare a textului, o umple de semnificat. Interpretarea semiotică este, în schimb, aceea prin care se încearcă să se explice din ce raţiuni structurale textul poate produce alte interpretări semantice (sau alte alternative). [p. 32]
3. Cristea, T., Stratégies de la traduction, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1998.
4. Rey-Debove, J., La linguistique du signe. Une approche sémiotique du langage, Armand Colin, Paris, 1998.
5. Charaudeau, P., Grammaire du Sens et de l’Expression, Hachette, Paris, 1992.
6. Klinkenberg, J.-M., Précis de sémiotique générale, De Bœck Université, Paris-Bruxelles, 1996.
7. În concepţia lui U. Eco, „...abordarea interpretativă [a unui text, ca produs al discursului]... se articulează ca o trihotomie, şi anume aceea dintre interpretare în sens de cercetare a unei intentio auctoris, interpretare ca investigare a unei intentio operis şi interpretare ca impunere a unei intentio lectoris” [vezi Eco, U., op. cit., p. 25].
8. Benveniste, E., L’appareil formel de l’énonciation / Problèmes de linguistique générale, 2, Gallimard, Paris, 1974.
9. Concluziile expuse în acest articol se fondează pe analiza unui corpus reprezentativ de mostre discursive, extrase din diverşi autori contemporani, români şi francezi, multe dintre care au rămas în afara cadrului acestui articol. Aici şi în continuare, evidenţierile din exemplele citate ne aparţin (V.P.).
10. Pentru mai multe detalii, a se vedea: Kleiber, G., Mais qui donc est sur l’étagère de gauche? ou Faut-il multiplier les référents? / Travaux de linguistique et de philologie, t. XXX, publiés par G. Kleiber et G. Roques, Klincksieck, Strasbourg – Nancy, 1992, p. 107-124.
11. Despre mecanismul psiholingvistic al dezambiguizării semantice a semnului lexical, a se vedea mai în detalii: Sémantique linguistique et psychologie cognitive. Aspects théoriques et expérimentaux. // Eds.: François J. et Denhière G., Presses Universitaires de Grenoble, Grenoble, 1997.
12. Honeste, M.-L., Polysémie et référence / La polysémie ou l’empire des sens. Lexique, discours, représentations, Eds.: Rémi-Giraud S. et Panier L., Presses Universitaires de Lyon, Lyon, 2003.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog