Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

Galeria oglinzilor concave

Viorel DINESCU

Alte articole de
Viorel DINESCU
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XV, 2005

Pentru tipar

Consemnăm aici câteva dintre semnificaţiile majore pe care criticul literar Theodor Codreanu le decelează, cu putere de convingere, în opera lui Caragiale. Recentul volum, Caragiale-abisal, scoate la rampă un personaj cu totul diferit de cel prezentat de exegeţii de până acum ai marelui dramaturg: în viziunea autorului, Caragiale nu este doar marele ironist al epocii, un moralist care stigmatizează cu armele comediei viciile societăţii în care a trăit, ci şi un „analist” pasionat, implicat afectiv în destinul unei lumi pe care ar fi dorit-o mai bună.
Poate chiar era cazul să părăsim imaginea burlescă a acelui clovn care râde şi plânge la comandă, gesticulând ca o marionetă în lumina rivaltei cu scopul unic de a-i face să râdă pe distinşii spectatori din staluri şi de la galerie. Se pare că drama eroilor lui Caragiale începe şi continuă dincolo de duşumeaua scenei, în culisele neluminate şi primejdioase ale teatrului. Sunt şi alţi comentatori care au intuit ecourile abisale ale părintelui lui Titirică Inimă-Rea. Şerban Cioculescu a trecut, cu graţie, pe lângă, dar investigaţia lui Theodor Codreanu ţinteşte direct în miezul problemei şi, din acest motiv, lectura cărţii sale are un aer de ciudată prospeţime şi autenticitate.
Consemnăm câteva din premisele autorului.
Caragiale e emul al lui Eminescu: o consecinţă a „complementarităţii antitezelor”. Nimic mai plauzibil! Puterea de contaminare a geniului este irepresibilă, numai că, în contact cu ea, marile personalităţi, precum e Caragiale, caută un culoar paralel, distinct, sau chiar contradictoriu. Din păcate, prin poziţia lui faţă de filozofie, Caragiale repetă atitudinea eroilor din O noapte furtunoasă, drept care Kant devine un „mare moftangiu”, iar în filozofie este nevoie de ceva „piperat”! În aparenţă zeflemitoare, aceste vorbe ale lui Caragiale dovedesc, în fond, încercarea unei analize de o mare fineţe.
Reţinem în treacăt şi o informaţie strict ziaristică, o bârfă care a fost escaladată de critica dăscălească anterioară, în goană după figuri geniale: pentru acţiunile lor, Eminescu nu i-a iertat niciodată pe Slavici şi pe Maiorescu (care „l-a şi băgat în cămaşa de forţă”), dar s-a împăcat cu Caragiale, trecându-i cu vederea faptele impardonabile.
Nu intenţionăm să povestim volumul lui Theodor Codreanu Caragiale-abisal, ci să-l facem pe cititor dornic să-l studieze în amănunt.
Dând dovadă de o premoniţie fără egal şi de o intuiţie artistică neobişnuită, Caragiale ţine o conferinţă: Cauzele prostiei omeneşti, în care se referă, „cu maliţiozitate”, la elucubraţiile scriitorilor contemporani. Opiniile sale sunt valabile, mutatis-mutandis, şi astăzi.
Nu putem spune acelaşi lucru despre „miticismul” pe care-l tot agită Caragiale, aplicând această etichetă infamantă asupra întregii naţiuni, mai puţin asupra ţărănimii. Eroii din O scrisoare pierdută erau universali la acea vreme, deci nu suntem naţionalişti cu ghilimele dacă nu ne place când cineva îşi ponegreşte propria-i familie, gratuit, în numele unui concept văduvit de adevăr. De altfel, opiniile anti-naţionaliste sunt acte de servilism, simple evaluări de cabinet prin care autorii respectivi vor să spună că sunt superiori poporului din care s-au născut şi să ne îndemne să-i imităm pe alţii, mai civilizaţi. Într-o reproiectare corectată, invectivele lui Caragiale sunt îndreptate împotriva „moftangismului” şi spanacului de Bucureşti care, sperăm, s-a eradicat astăzi (sau a devenit „de seră”).
În altă ordine de idei, credem că e mai util să semnalăm aici două poziţii mult mai edificatoare decât propriile noastre estimări. Edgar Papu afirma că originalitatea lui Caragiale în contextul clasicismului românesc şi universal constă nu în faptul că a reuşit să realizeze o extraordinară sinteză între epopee (de ce nu tragedie? – n.n.) şi comedie. Iar Călinescu îl consideră unicul „geometru” din literatura noastră (poate o poantă la adresa lui Ion Barbu). Iar argumentaţia „divinului critic” e formală şi minoră.
Interesantă şi ciudată ne apare acum terminologia polemică (poate filozofică) a lui Caragiale: moftangii, spanac, categorie a „strănutului” (?), o acustică a zgomotului, marea trăncăneală, langa-danga, sucituri, s-ar zice că totul este privit prin oglinzi deformate, aşa cum îi stă bine oricărui caricaturist sau unui autor de mega-epigrame. Dar nu este exclus nici efectul unor dioptrii creditare sau adăugate.
„Ritmul – iată esenţa stilului”, spune sibilinic Caragiale, fără a exploata, din păcate, această interesantă idee. E greu să-l urmărim, căci „ritmul” are o serie întreagă de accepţiuni şi nu credem că el s-a gândit la scandarea propriu-zisă, ci poate la un ritm interior, în consonanţă cu ritmul cosmic.
Caragiale se referă şi la „capetele sucite ale decadenţilor”, dar, precizează Theodor Codreanu, el demolează avant la lettre schelăria kitsch-ului postmodernist, care în realitate este rezultatul unui evident miticism literar (combate bine Theodor Codreanu!).
Reţinem în treacăt o idee preţioasă a criticului: „Cel ce se angajează a spune adevărul e prizonierul unei iluzii (al unei singure măşti în care ar încremeni Proteu)” (p. 58). Iată un subiect de meditaţie pentru oamenii politici de la noi şi de pretutindeni.
În amplul capitol Politica oglinzilor sferice, Theodor Codreanu îşi organizează demonstraţia pe şapte subcapitole: 1. „Teoreticianul”, 2. „Obiectivitatea”, 3. „Talentul”, 4. „Fiinţa muzicală”, 5. „Oglinzile sferice”, 6. „Stil şi manieră”, 7. „Îl prinde, nu îl prinde”. Toate aceste demonstraţii pornesc de la premise pertinente, reuşind a se îmbina într-un amplu silogism de o precizie excepţională.
Părăsind cu regret amplul expozeu literar al lui Theodor Codreanu, care mai are şi meritul de a fi scris într-un cod atrăgător şi de o claritate cristalină, ne propunem să întârziem asupra capitolului al X-lea, intitulat Caragiale-abisal (deoarece acesta e şi titlul cărţii şi, cu siguranţă, dezvăluie şi intenţiile autorului însuşi).
În capitolul amintit, Theodor Codreanu, analizând în continuare filozofia lui Caragiale, se referă în special la: 1. Dimensiunea profunzimii în care e anulată teza superficialităţii autorului; 2. Perechea regală,comentând miraculosul şi transcendenţa deviată a lumii lui Caragiale: nuanţarea ne pare mai curând politică şi etică decât abisală. Tot aici apare şi o teorie potrivit căreia singurul produs naţional trainic e moftul, ca o consecinţă a unei regalităţi şubrede. La punctul 3 se dezvoltă tema Epopeea ca bufă a moftologiei româneşti. Ar fi, după unii, un homerian în oglindă, sau, după alţii, o tragedie inversată. (Caragiale însuşi se declara un tragic.)
Sunt dezvoltate şi implicaţiile existenţialiste în opera lui Caragiale, violenţa, ipocrizia şi mizeria morală a modelelor; anatemizarea societăţii se face prin deconspirări totale, în pofida nenumăratelor ascunderi în care anti-eroii se retranşează cu încăpăţânare. El spunea: „nimic nu-i arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”.
Pe această cale spinoasă a formei fără fond şi a unui balamuc născut din trăncăneală, cu care Caragiale nu încheie pacte, ci dimpotrivă – îl hărţuieşte cu arma ridicolului, Theodor Codreanu se apropie, fatalmente, şi de oraşul „utopiilor negative” pe care Caragiale l-a numit, direct, Tâmpitenole, ca să nu mai existe nici o îndoială asupra poziţiei sale etice. Prin ricoşeu, parabola ajunge până în lumea reală, în cea de la 1880, dar şi în cea din zilele noastre. „Sinecorsii” lui Caragiale, adică oamenii lipsiţi de inimă, de sentimente, par a fi nemuritori, căci ei renasc din magma păcatelor şi viciilor sociale, ca un blestem ancestral, ca nişte spectre ale imperfecţiunii firii omeneşti.
Analiza lui Theodor Codreanu merge însă mai în profunzime decât lasă să se înţeleagă aceste rânduri. Ne grăbim să spunem că spre deosebire de plutonul de critici bucureşteni, care de multe ori se mai lasă furaţi de spiritul polemic şi de parti-pris-uri, în mult hulita provincie operează cărturari competenţi şi de mare probitate, cum sunt Mihai Cimpoi, Constantin Trandafir, Alexandru Dobrescu, Adrian Dinu Rachieru.
Şi alături de ei, fără nici un dubiu, Theodor Codreanu, autor al volumului pe care tocmai l-am semnalat, şi al unor volume anterioare, care ne delectează şi ne instruiesc în egală măsură.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog