Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Câteva lacrimi în pădure

John UPDIKE

Alte articole de
John UPDIKE
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XV, 2005

Pentru tipar

Memoria ne joacă uneori nişte renghiuri afurisite, aşa încât amintirile pe care le am despre prima mea lectură a lui Don Quijote mi se par prea vii pentru a nu fi dubioase. Lucrul s-a petrecut de mult, la începutul primei mele căsnicii, aveam numai douăzeci şi unu de ani şi urma să intru, după trecerea verii, în ultimul an, la Harvard. Soţia mea şi cu mine n-aveam aproape nici un sfanţ, astfel că n-am reuşit să ne oferim decât câteva zile pentru a ne cunoaşte mai bine înainte de a ne prezenta la „job”-urile noastre de vară, într-un camping al YMCA, pe o insulă din mijlocul unui mare loc al împăduritului stat New Hampshire.
Ea se ocupa de băcănia şi de snack-barul campingului, iar eu eram asistentul directorului acestui camping; panglica maşinii ei de scris era maron, de asta mi-aduc foarte bine aminte, şi cele câteva poeme pe care, în puţinele mele clipe de răgaz, am reuşit să le dactilografiez aveau un aer rustic, remarcabil de fals. Datorită exerciţiului care consta în a extrage globuleţele de îngheţată din diferite căldări congelate, antebraţul drept al soţiei mele a devenit musculos. Nu aveam prea mult timp liber, dar mica noastră cabană din adâncul pădurii ni se părea că are un aspect paradisiac: Adam şi Eva ai timpurilor moderne, întemeind un cămin într-un nou Eden. În fiecare seară, spre amurg, între sfârşitul zilei de muncă şi sunetul clopoţelului care ne chema la masă în sufrageria îndepărtată, citeam conştiincios câteva pagini din Don Quijote.
L-am citit în venerabila ediţie Modern Library, ilustrată de gravurile lui Gustave Doré; traducerea engleză, a lui Peter Motteax, trebuia să fi fost făcută în secolul al XVIII-lea, deoarece substantivele apăreau cu majuscule, ca în germană, forma de trecut „-ed” era scrisă „’d”, peste tot, şi ghilimelele, semn al discursului rostit, lipseau. Efectul era cam mohorât, totuşi plăcut: bătrânul text se dovedea perfect lizibil, am observat imediat lucrul ăsta. De altfel, în prologul său, autorul dă câteva sfaturi spre folosul tuturor scriitorilor: „...(căutaţi) ca discursul vostru să înainteze cu vioiciune, prin vorbe pline de tâlc, cinstite şi bine alese, ca frazele să fie răsunătoare şi plăcute, reprezentând pe cât este cu putinţă mai bine scopul vostru, făcând ca ideile voastre să fie înţelese, fără a le încurca sau a le înceţoşa”.
Primele date ale poveştii sunt enunţate fără-ntârziere: un gentilom îmbătrânit dintr-o provincie neînsemnată, căruia, din pricina atâtor cărţi citite, creierul i se uscase în aşa fel încât ajunsese să-şi piardă dreapta judecată; care pleacă să dea nenumărate bătălii cu morile de vânt şi cu alţi vrăjmaşi încrâncenaţi. Pe mai mult de 900 de pagini, comedia şi emoţia suscitate de această vanitate ciudată nu se tocesc, practic, niciodată; cavalerul rătăcitor, victimă a propriilor lui iluzii, dar îndurând şi rezistând la toate şi tot, se îndreaptă spre clipa – acea clipă sublimă – în care sănătatea îl trădează şi în care, pe patul de moarte, renunţă la propria-i nebunie. Atunci vine rândul însoţitorului şi scutierului său Sancho Panza, reprezentantul dolofan, cu picioarele straşnic înfipte-n pământ, al bunului simţ să-l implore cu lacrimi în ochi pe stăpân să nu mai facă pe leneşul şi să pornească spre noi aventuri. Geniul umanist al lui Cervantes l-a făcut să înţeleagă că Sancho Panza are tot atâta nevoie de Don Quijote pe cât are acesta nevoie de scutierul său. Cei ce rămân cu picioarele înfipte-n ţărână au nevoie de libertatea şi de stimulentul vizionarilor, chiar dacă lucrurile astea îi costă scump în materie de vânătăi şi alte necazuri.
Shakespeare, un geniu mai mare decât Cervantes, nu ne redă nouă înşine lumea în acelaşi mod ca Don Quijote. Piesele lui înfăţişează o lume în care persistă structurile medievale; ele conţin o analiză minuţioasă a regalităţii şi lasă să se întrevadă o anume suspiciune conservatoare faţă de popor. Cervantes pune în scenă femei şi bărbaţi postmedievali, într-o Spanie căreia îi va trebui multă vreme până să ajungă la adevăratul curs al istoriei contemporane. Alegând idealismul burlesc, Cervantes îşi plasează naraţiunea pe un teren mai solid, însă mai puţin înalt. Acest prim roman modern şi democrat porneşte de la principiul că iluziile şi aventurile unui gentilom sărăcit de la Mancha merită osteneala să fie povestite, chiar dacă ele nu au nici o legătură evidentă cu Cerul, şi nici altă finalitate decât dezamăgirea şi moartea.
Îmi aduc aminte că am plâns la sfârşit, închizând această curajoasă saga a spiritului domesticit. Şi paginile acestea au pentru mine nuanţa licărului crepuscular din pădure, luminate de flăcăruia pâlpâitoare a unei lămpi cu gaz, într-o cabană de tineri căsătoriţi.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog