Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

Prietenul meu de o viaţă

Alvaro MUTIS

Alte articole de
Alvaro MUTIS
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XV, 2005

Pentru tipar

Înainte de a spune de ce Don Quijote a fost şi este cartea mea preferată, am întocmit o listă a regulilor care-mi determină preferinţele, fără totuşi să cred că aceste condiţii ar putea fi universale, asumându-mi riscul de a exprima doar modesta mea părere.
1. Prima condiţie este temporală: cartea care ne-a ţinut tovărăşie de-a lungul anilor are toate şansele să devină cartea noastră preferată, cu condiţia însă ca prezenţa ei lângă noi să se datoreze exclusiv plăcerii pe care ne-o dăruieşte. Un tabel de logaritmi nu va fi niciodată cartea de căpătâi a nici unui inginer din lume.
2. Ori de câte ori, scotocind prin bibliotecă, privirea noastră se opreşte şi întârzie asupra unei cărţi, această carte trebuie să ne trezească dorinţa de a o citi, chiar dacă am citit-o şi răscitit-o. Ba mai mult decât atât, nu putem începe un pasaj din ea fără ca să nu-l citim în întregime.
3. Fiecare lectură a cărţii acesteia trebuie să ne deschidă orizonturi noi, vaste pământuri virgine. Pe măsură ce ne schimbăm, ne modificăm, adică pe măsură ce viaţa ne transformă, cartea noastră preferată trebuie să ne ofere perspective surprinzătoare prin bogăţia şi noutatea lor.
4. Autorul cărţii trebuie să fi devenit pentru noi o fiinţă în carne şi oase, a cărei prietenie ne este indispensabilă. Acest autor trăieşte în propria noastră făptură, contopit cu opera lui, prin care el ne vorbeşte cu o familiaritate neasemănată, inepuizabilă si absolut necesară nouă.
Repet că fiecare om îşi are propriile lui reguli în această privinţă şi nu pretind că ale mele ar fi valabile pentru toată lumea. Pentru mine însă ele sunt indiscutabile şi de netransgresat. Iar acum, să le aplic scriitorilor pe care-i citesc mereu şi mereu. Imediat îmi vin în minte anumite nume: Proust, Louis-Ferdinand Céline, Charles Dickens, Valery Larbaud, Montaigne, Gogol, Blaise Cendrars, Racine, Rimbaud, Joseph Conrad şi alte câteva umbre tutelare. Totuşi, supuşi unui examen riguros, nici unul dintre ei nu îndeplineşte condiţiile enunţate.
Recitind lista asta, observ, uluit, o absenţă care mă descumpăneşte: cea a dragului şi de neînlocuitului meu don Miguel de Cervantes. Cum şi de ce-l uitasem? Pur şi simplu pentru că Ingeniosul său Hidalgo Don Quijote de la Mancha corespunde perfect exigenţelor mele; li se potriveşte ca o mănuşă, spre deosebire de ceilalţi.
Reflectând la aceste reguli, mă cuprinde bănuiala că le-am stabilit, fără să-mi dau seama, gândindu-mă la opera lui don Miguel, şi rămân perplex, meditând în continuare, scufundat în acel peisaj interior ţesut în memoria mea de aventurile lui don Alonso Quijano, începând din ziua în care împlinisem doisprezece ani.
Prima ediţie a lui Don Quijote care mi-a căzut în mână a fost o ediţie şcolară, „purificată”, bineînţeles, de toate cuvintele ce ar fi putut jigni auzul tânărului cititor, dar ilustrată cu gravurile lui Gustave Doré care, în cele din urmă, au făcut pentru mine parte integrantă din carte.
Când încerc acum să-mi aduc aminte de câte ori am citit Don Quijote, îmi dau seama că am pierdut numărul acestor lecturi, lecturi presărate de-a lungul întâmplărilor şi al unei vieţi care începe să devină, ca să spun aşa, suspect de lungă.
Abandonez această tentativă şi încerc, în chip de compensaţie, să-mi rezum impresiile de cititor, resimţite ori de câte ori mă cufund în aceste pagini, ale căror fluiditate, limpezime şi înţelepciune mă duc în mod invariabil foarte aproape de certitudinea orbitor de strălucitoare că ele scapă, în fond, oricărei analize. Totuşi, un lucru cel puţin îmi este clar: nu există o altă carte care m-ar amuza atât de mult şi m-ar face să uit rutina sălcie a zilelor ca Don Quijote. De fiecare dată când îl citesc, totul la el îmi e teribil de familiar, apropiat, cunoscut şi în acelaşi timp totul mi se pare de o noutate care mă farmecă.
Nu cunosc o altă carte mai bine scrisă: vreau să spun că nici în alte cărţi nu reuşesc să găsesc un limbaj care să slujească atât de fidel dorinţa de a povesti. Fiecare cuvânt, fiecare frază a lui Cervantes dăruiesc personajelor sale o viaţă incontestabilă şi plenară. Don Miguel, pentru care viaţa a fost la fel de duşmănoasă, de sordidă şi de dureroasă ca pentru majoritatea cititorilor săi, a devenit în cele din urmă pentru mine un prieten nedespărţit, un interlocutor mereu gata să-mi răspundă cu glasul său fratern, consolator, resemnat şi înţelept. În cursul călătoriilor şi rătăcirilor mele m-am întrebat deseori: ce-ar spune don Miguel despre toate astea? Cum ar ieşi el din încurcătura asta? Şi pot să spun că n-a refuzat niciodată să-mi răspundă şi că sfatul său a fost întotdeauna cel bun.
Poate că spusele mele îi vor dezamăgi pe cititori. Mi-am asumat riscul de a cădea în clişee. Febra noutăţii, a originalităţii forţate, cu orice preţ, care ne hărţuie acum i-ar putea face pe unii să spună că autorul acestor rânduri nu se mai află în fluxul actualităţii. N-are nici o importanţă. E suficient să citeşti episodul cu Don Quijote şi cavalerul înveşmântat în verde pentru a găsi un răspuns mai mult decât satisfăcător la pretinsul risc pe care mi l-am asumat.
La a 450-a aniversare a acestui Ingenios Hidalgo, care a fost don Miguel de Cervantes Saavedra, să-i cinstim memoria cu o veneraţie si o recunoştinţă nelimitate.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog