Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

Aló!

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XV, 2005

Pentru tipar

Nu vă miraţi, stimaţi cititori, că abordăm aici o interjecţie atât de simplă în aparenţă, interjecţie folosită de zeci ori chiar de sute de ori pe zi de cei ce vorbesc la telefon. Încercarea de a ne dumeri, de exemplu, în „problema” înmuierii necugetate a sunetului l şi a rostirii oarecum rusificate [al’o] ne convinge că avem ce discuta şi în cazul ei.
Primul lucru care se cere constatat e că şi în ruseşte pronunţarea corectă este аллó (cu o deplin şi neîndoielnic), după cum e indicat în Dicţionarul român-rus al lui Gheorghe Bolocan, Tatiana Medvedev şi Tatiana Voronţova (1980), conform căruia alo, alo!, vorbiţi, vă rog se traduce „аллó! я вас слушаю” (pag. 63). Deci, apariţia în vorbirea unei părţi a conaţionalilor noştri a înmuierii sunetului l nu este justificată de vreo influenţă a limbii ruse, şi atunci ea rămâne o enigmă, altfel zis – o nedumerire.
Al doilea lucru care se cuvine să fie conştientizat este că interjecţia în cauză se întrebuinţează şi cu funcţie de chemare sau de atenţionare a cuiva, expresia Alo! vino mai aproape având drept echivalent rusesc adresarea „Эй, подойди ближе!” (Ibidem).
Al treilea lucru pe care suntem obligaţi să-l cunoaştem este că, dacă în Dicţionarul explicativ al limbii române (1998, pag. 29) şi în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (1982, pag. 17) interjecţia dată era accentuată într-un singur fel (aló!), în ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a Dicţionarului numit la urmă (2005) cuvântul care numai la prima vedere este simplu se învredniceşte de o tratare nouă: ca interjecţie propriu-zisă el e accentuat şi aló, şi álo (pag. 25), iar ca apel telefonic a rămas accentuat tradiţional aló!, fiind însoţit de forma articulată alóul şi de cea de plural alóuri (pag. 26).
Ne exprimăm încă o dată nedumerirea faţă de înmuierea necugetată de către mulţi conaţionali ai noştri a sunetului l ([al’o!]), înmuiere despre care un lucru necesită cu siguranţă să fie spus: ea nu este justificată.
 
 
Absenteismul
 
Vorbim aici despre un fenomen specific timpului nostru, fenomen absolut exclus odinioară, în anii totalitarismului sovietic comunist, când prezenţa cetăţenilor la urnele de vot nu cobora – Doamne fereşte! – de 99 procente sau chiar de 99,99 la sută: sabotarea conştientă ori poate totuşi neconştientizată în adâncime a alegerilor, mai ales a celor de rang municipal şi, în genere, local. Când apare necesitatea repetării alegerilor primarului general de Chişinău, de exemplu, vina pentru faptul că la scrutinul anunţat n-a fost ales nici unul dintre candidaţii înaintaţi e pusă pe absenteismul de care au dat dovadă cetăţenii cu drept de vot.
Absenteismul?, ar putea exprima o anumită nedumerire unii cititori dintre acei care înţeleseseră odinioară că prin termenul în cauză era denumită absenţa îndelungată a deţinătorului unei proprietăţi funciare, pe care o exploata printr-un intermediar, după cum era explicată noţiunea în discuţie în ediţia I a Dicţionarului explicativ al limbii române, din 1975 (pag. 3). De altfel, adevărul acesta devenea şi mai clar atunci când era descifrat sensul cuvântului absenteist – „(moşier sau industriaş) care trăia în străinătate, administrându-şi bunurile prin intermediari” (Ibidem).
Prea bine, dar limba nu este un mecanism fixat odată pentru totdeauna, ci un organism viu, în mişcare continuă, în evoluţie firească, astfel încât îngrijitorii ediţiei din 1998 a Dicţionarului universal al limbii române de Lazăr Şăineanu adaugă acestui sens al cuvântului la care ne referim un al doilea– „absenţă frecventă dintr-un loc (în special de muncă)” (pag. 10). În acelaşi an, 1998, în ediţia a II-a a Dicţionarului explicativ al limbii române atestăm şi o semnificaţie dictată evident de timpurile mai noi– aceea de „practică folosită mai ales de deputaţii aflaţi în opoziţie, constând în nepotrivirea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi” (pag. 3).
Se înţelege – şi din exemplele citate până aici – că sensul şi chiar sensurile cuvântului absenteism îşi lărgesc, de la o perioadă de timp la alta, aria de cuprindere a faptelor şi fenomenelor vieţii obiective, adevăr care, oricât de mult ne-ar scandaliza, cel puţin pe unii dintre noi, se întâmplă şi nu contravine tendinţei generale de evoluţie a stării de lucruri din domeniul limbii. Or, utilizarea noţiunii absenteism cu sensul de absenţă a cetăţenilor la urnele de vot se înscrie firesc în acelaşi proces de lărgire a semnificaţiei unor cuvinte sub influenţa diverşilor factori ai realităţii în veşnică dezvoltare.
 
 
La Ceucari
 
Există în Chişinău o stradă şi o zonă care se numesc Ceucari şi troleibuze care leagă centrul oraşului cu Poşta Veche şi circulă pe ruta strada 31 August – strada Ceucari. În timpul unei emisiuni de cultivare a limbii la televiziunea din Dealul Schinoasei – ehe, când s-a întâmplat aceasta! – un spectator s-a dovedit curios să afle ce înseamnă cuvântul ceucari şi, respectiv, denumirea străzii Ceucari. Răspunsul dat cu promptitudine spectatorului cu pricina îl aducem, acum, şi la cunoştinţa cititorilor noştri.
Întru explicarea concretă şi convingătoare a denumirilor în cauză e nevoie să pornim de la substantivul comun ceucă (pl. ceuci, conform ediţiei din 2005 a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, pag.139), însemnând, nici mai mult, nici mai puţin – stăncuţă (a se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, pag. 166). Cercetările în domeniul sinonimiei ne dezvăluie că ceuca ar avea drept echivalente semantice şi cuvintele cioacă, ciorică, ciovică, crancău, cioară-gulerată, papagal-ţigănesc, porumbel-ţigănesc ş.a. (a se vedea Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionar de sinonime al limbii române, 1982, pag. 126).
Oricum, ceucarii nu puteau fi decât nişte oameni care în trecut s-au „specializat” în ocrotirea, îngrijirea, poate chiar creşterea şi comercializarea ceucilor sau – de ce nu? – în vânarea şi întrebuinţarea ceucilor ca hrană.
Un lucru ni se pare cert: denumirea străzii şi a zonei Ceucari s-a format în chip similar cu denumirile Căluşari (de la numele flăcăilor care, în săptămâna Rusaliilor, executau jocul tradiţional Căluşul), ori– fapt încă mai elocvent în cazul de care ne ocupăm aici – Şoimari (de la numele comun de crescător sau dresor de şoimi pentru vânătoare, eventual – de persoană care vânează cu ajutorul şoimilor).
Nu zicem direct şi didacticist, dragi cititori, ca atunci când vă deplasaţi la Ceucari să fiţi atenţi la ceucile care vor mai fi zburând pe la Poşta Veche sau la ceucarii care îi vor fi reprezentând până în prezent pe înaintaşii lor, deşi o atare atenţie nu strică nimănui, chiar dacă ea se leagă numai de aspectul pur lingvistic al denumirii străzii şi a zonei de nord a Chişinăului.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog