Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

Imaginea din oglindă

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XV, 2005

Pentru tipar

Definită ca beletristică evocatoare, înregistrând evenimente desfăşurate în timpul vieţii autorului, memorialistica are calitatea de document istoric, de consemnare a realului. Disocierea memorialisticii de domeniul istoriografiei are loc în Renaştere, odată cu sporirea interesului pentru individualitatea umană. Atitudinea memorialistică va oscila, vreme îndelungată, între cronică şi meditaţia filozofică sau morală. Memoriile lui Philippe de Commynes, sfetnicul lui Ludovic al XI-lea, sunt scrise în spiritul istoriografiei, încadrându-se în seria cronicilor lui Froissart, Joinville, Villehardouin. Situate la frontiera literaturii, memoriile se numără printre izvoarele istorice, dar autenticitatea experienţei reflectate le imprimă o inedită particularitate artistică, transformându-le într-o literatură a autenticului. În sens îngust, termenul de memorialistică se referă la memorii, iar într-o accepţie mai largă, este utilizat cu sensul de jurnal intim, de corespondenţă, deoarece aceste specii constituie faza de trecere de la document la literatură. Hotarul dintre memorii, corespondenţă şi jurnal rămâne însă incert. Diferenţa dintre ele rezidă doar în tipul de comunicare: în cazul memoriilor, confidenţa este făcută pentru posteritate, corespondenţa vizează un interlocutor, iar jurnalul intim este scris „pentru sine”. Memoriile evocă, de obicei, totalitatea unei vieţi contemplate din perspectiva unui sfârşit de drum, dar aceasta nu este o regulă care funcţionează ireproşabil, deoarece există numeroase specii memorialistice (amintirile de închisoare, de călătorie, de război), care sunt scrise concomitent cu evenimentele narate, asemenea jurnalului intim. Spre deosebire de genul diaristic, care consemnează evenimentele trăite, memoriile rememorează fapte şi întâmplări, în vederea dezvăluirii unei biografii. Nota care le uneşte este lipsa de finalitate artistică, pendularea între subiectiv şi obiectiv, amestecul de literatură şi document, dar şi caracterul direct al comunicării.
Scrise de personalităţi diverse, memoriile înregistrează o bogată tradiţie: de la Cezar la Churchill, de la Chateaubriand la Malraux, de la Charle de Gaulle la Louis Armstrong. După cum se poate observa, memorialiştii provin din categoria unor personalităţi care s-au implicat semnificativ în istoria politică sau culturală a epocii şi care au participat ei înşişi sau au fost martori la diverse evenimente. În Franţa, secolul al XVI-lea aducea cu sine numeroase războaie religioase, iar odată cu ele, nenumărate memorii ale conducătorilor catolici şi protestanţi (La Noue, Rohan, Montluc ş.a.). Clasicismul va facilita apariţia memoriilor, care corespundeau în mod desăvârşit idealului de explorare a vieţii morale. Toate personalităţile renumite ale epocii scriu memorii pentru posteritate: de la „prietena” La Grande Mademoiselle, la ducele de Lauzin, de la însuşi Ludovic al XIV-lea şi soţia lui, doamna de Maintenon, la rafinatul La Rochefoucauld. Memorialistica va atinge noi culmi prin cardinalul de Retz, Tallemant de Réaux şi prin Saint-Simon, însă nu se impune desăvârşit. În mod paradoxal, în epocile de maximă stilizare, convenţionalism şi disimulare, se scriu unele dintre cele mai autentice memorii din întreaga literatură universală. Astfel, în secolul al XVII-lea, când epica renunţa, din ce în ce mai mult, la contactul cu realitatea, o cotă înaltă a succesului este înregistrată de memoriile apocrife, publicate de Sandras de Courtilz, dovadă a faptului că literatura se apropia mai mult de realitate sau cel puţin crea iluzia unei realităţi neinventate.
În spaţiul românesc, memoriile, una dintre speciile privilegiate ale literaturii de frontieră, se dezvoltă spectaculos în secolul al XIX-lea. Mihai Zamfir1 distinge patru etape esenţiale, ilustrate prin texte foarte diferite: memorialistica naivă – paşoptismul (Memorial de călătorie de Grigore Alexandrescu; Negru pe alb de Costache Negruzzi); paranteza exilului (1848-1858/1859), reprezentată de texte ca Souvenirs et impressions d’un proscrit de I. Heliade-Rădulescu); memorialistica matură a perioadei postpaşoptiste, ilustrată de Suvenire şi impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole de Dimitrie Rallet; Amintiri de Grigore Lăcusteanu şi apogeul memoriei, caracteristic Junimii (Scrisorile lui Ion Ghica, Suvenirele contimpurane ale lui Gh. Sion sau Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă)2.
O formă specifică a memorialisticii va fi înregistrată odată cu apariţia memoriilor lui E. Lovinescu3.Mentorul Sburătorului porneşte de la doctrina filozofică a lui Jules de Gaultier, de la începutul secolului al XX-lea, referitoare la alternativa personalităţii de a se refugia într-o ideologie nesănătoasă sau, dimpotrivă, de a se depăşi prin asumarea unei ideologii superioare. Este cunoscut faptul că exprimarea eului memorialistic presupune un efort de selectare a unor „date” ce ţin de sentimentele umane. Astfel, dacă unii memorialişti manifestă un adevărat zel în a-şi dezvălui laturile înjositoare ale naturii lor, alţii manifestă tendinţa de a le ascunde sau de a le înfăţişa într-o lumină favorabilă. În cel de-al doilea caz, scriitorii se gândesc la valoarea exemplară pe care urmează să o imprime scrierilor. Pornind de la crezul exprimat de Flaubert în renumitul său roman, Jules de Gaultier va denumi acest fenomen bovarism. Definit drept aspiraţie a omului de a se înfăţişa altfel decât este în realitate, bovarismul reflectă o tendinţă generală a fiinţei umane pe care Gaultier o regăseşte la baza unor manifestări dintre cele mai variate ale culturii. Modalitatea sentimentului eului de a lucra asupra relatărilor memorialistice a fost pusă în lumină de psihologul Karl Gross, în studiul pe care l-a consacrat lui Bismarck. După ce aduce în discuţie tendinţa eului de a se prezenta astfel încât să poată obţine aprobarea sau admiraţia semenilor, Gross susţine că „mult mai puternic decât vanitatea poate să lucreze conştiinţa de sine şi instinctul de luptă”. Drept dovadă, el mărturisea că Bismarck refuza să se recunoască părtaş la ceea ce nu i-a reuşit şi, totodată, nimănui nu îi recunoştea vreun merit alături de al său. Biografii şi istoricii interesaţi de aspectul calitativ al unui fapt şi nu de exactitatea cronologică sunt siliţi să ţină seama de coeficientul de incertitudine, să caute explicaţii obiective, deoarece precizia documentară a informaţiei memorialistice este inegală. Coeficientul de imprecizie sporeşte în cazul memoriilor sau al fragmentelor de amintiri în care evenimentul este relatat după câteva decenii. Din acest punct de vedere, memoriile prezintă documente subiective, care necesită întotdeauna o confruntare cu realitatea.
Psihologii care au studiat modul în care un individ îşi reflectă propriul sine au stabilit o deosebire între imaginea despre sine a individului („imaginea internă”)şi aceea pe care semenii lui şi-o fac despre el („imaginea externă”). Ele se găsesc într-o anumită interacţiune, menită să explice unele din formele pe care le ia literatura subiectivă şi, în acelaşi timp, să marcheze noi limite ale conceptului de sinceritate. Evident, aşa-numita „imagine internă” este suficient de ambiguă: ea nu este aceeaşi cu individualitatea reală a omului. Punând în discuţie posibilitatea cunoaşterii de sine, Maurice Blanchot conchide că puţini ajung cu adevărat să se cunoască şi, implicit, să dea o formă accesibilă propriului portret, adică să-şi creeze „imaginea internă”. Cei mai mulţi reproduc un „fals dialog” cu sine, o confesiune fără confesor, care nu comunică mare lucru, deoarece „viaţa interioară este un continuu vârtej”, iar ca să ajungi să te cunoşti cu adevărat „trebuie să ai un sentiment fix şi un scop precis. Ceea ce este, şi într-un caz, şi în celălalt, greu de realizat. Aşadar: şi obiectul cunoaşterii, şi mijloacele cunoaşterii sunt nesigure în acest proces”4. Situaţia s-ar putea datora, printre altele, faptului că atenţia noastră este orientată mai mult spre cunoaşterea altor persoane decât spre propria cunoaştere. Acest lucru se explică prin aceea că „oamenii cu care avem de-a face ne apar în adevăr ca nişte structuri unitare, în care întreaga masă a fenomenelor sufleteşti este stăpânită şi îndrumată de o tendinţă centrală. Unul este vanitos, altul avar, altul invidios etc. Aplicată în propria cunoaştere, categoria simplificatoare a unităţii este însă menită să ducă la neajunsuri mult mai mari decât în cunoaşterea altora”5.
Menţinând cei doi termeni, extrema „pozitivă” şi cea „negativă” a bovarismului, E. Lovinescu modifică criteriul lor de distingere. Pentru aceasta, el introduce conceptul temperamentului, definindu-l drept natură umană care condiţionează realizarea intelectuală. În accepţia memorialistului, temperamentul reprezintă fatalitatea. În funcţie de acest criteriu, Lovinescu va distinge două tipuri psihologice. Preluând mesajul „pozitiv” al bovarismului, primul tip se manifestă prin depăşirea sinelui, a propriului temperament. Din categoria dată fac parte personalităţile care, biruind inerţia, condiţionarea materială, creează. Cel de-al doilea tip redimensionează bovarismul „negativ”: individul este, din această perspectivă, cu totul robit naturii sale instinctuale, subconştiente. Însuşi E. Lovinescu va manifesta un interes redus pentru cazurile de depăşire a temperamentului. Până şi în situaţia marilor creatori el încearcă să surprindă slăbiciunea umană, înfăţişându-l, spre exemplu, pe Titu Maiorescu în halat de casă, cu pronunţate deficienţe de auz. Cu timpul, întreaga concepţie se îndepărtează de schema lui Gaultier, în măsura în care aceasta lăsa loc depăşirii de sine. Singurul izvor al trăirii autentice îl reprezintă, în viziunea lui E. Lovinescu,viaţa subconştientă, instinctuală. Din perspectiva existenţei simple, nu există diferenţe între oameni. În faţa fatalităţii toţi sunt egali, iar „personalitatea” nu mai are sens. Obiect al memorialisticii sunt fiinţele anonime, individualizate nu prin nume, ci prin determinări exterioare. Elocvente sub acest aspect sunt o serie de titluri extrase din cel de-al treilea volum de Memorii, printre care: Fata cu prefaţa, Fata care le ştie pe toate ş.a.Acţiunile în cursul cărora figurile respective capătă o definiţie oarecare sunt lipsite de conturul clar, iar scenele cotidiene înlocuiesc evenimentul. În cazul memorialisticii acest fenomen are o relevanţă particulară: scrierile autobiografice de acest tip sunt justificate de contribuţia lor la elucidarea unei epoci concrete. Or, la E. Lovinescu, în acest moment, tocmai mesajul istoric este deformat. Memorialistul va completa însă traseul relativizării realului în volumul care încheie seria autobiografică, Aquaforte.Spaţiul scriiturii nu reprezintă un „loc” al realităţii, neîncrederea în semnificaţia concretului îl duce pe Lovinescu la concluzia că eul care scrie este o ficţiune creată în „substanţa” literei tipărite... Redactând un text autobiografic, Lovinescu construieşte figura autorului, uzând de canoanele generice. O astfel de interpretare a mecanismelor textuale, bazată pe neîncrederea în semnificaţia concretului, manifestată prin privilegierea insignifiantului, îl plasează pe Lovinescu, în speţă – viziunea sa asupra autenticităţii,în zona concepţiilor textualiste. Incompatibilitatea dintre concretul existenţial şi spaţiul pur al scriiturii va constitui un deziderat al textualiştilor contemporani: „Nu orice este real poate deveni obiect al narativităţii, ci numai ceea ce este autentic în ordinea scriiturii, căci nu toată materia se lasă captată în fluxul semnelor scrise”6.
Pornind de la premisa sincerităţii memorialistului, analiza dovedeşte că sinceritatea, fără de care memoriile îşi pierd valoarea, este marcată de importante limite. Se consideră că această trăsătură a memoriilor este facilitată de condiţia confidenţei făcute posterităţii, deoarece distanţa funcţionează ca un ecran protector. În mod paradoxal, tocmai dorinţa de a fi pe placul posterităţii impune obstacole serioase sincerităţii depline. Stăruind asupra dificultăţilor pe care le întâmpină dorinţa de a fi sincer în memorialistică, T. Vianu arată că, pe lângă lucrarea de selectare a evenimentelor, eul memorialistic va realiza şi o operaţie de înlănţuire a momentelor după legături cauzale şi finale, fapt ce facilitează abaterea autorilor de la linia adevărului. Memorialistul scrie despre împrejurări consumate, nu respectă principiul simultaneităţii şi de aceea el nu poate evita o narare a trecutului din perspectiva prezentului, modificând astfel înlănţuirea reală a faptelor. În această situaţie, un ins care, să zicem, a trecut printr-o mare criză interioară este tentat să judece trecutul din unghiul de vedere al sentimentelor negative actuale. Prin urmare, personajele care „populează” memoriile vor fi deformate, comportând înclinaţiile subiective ale autorului. Atât acţiunile, cât şi viaţa interioară a personajelor apar în lumina unor interpretări particulare, datorate formaţiei spirituale a memorialistului. El se situează în centrul evenimentelor şi modifică involuntar sau conştient panorama vieţii din afară. Altă „lacună” a sincerităţii în scrierile memorialistice rezidă în faptul că autorul se dovedeşte preocupat nu numai de a reproduce imaginea forului interior, chipul în care el se vede pe sine ca o totalitate, dar şi de a conserva o imagine externă, adică felul în care este văzut de semenii săi. „Lupta de a menţine o anumită imagine externă şi de a obţine sau de a păstra succesul social dă naştere tuturor acelor atitudini pe care limba le denumeşte cu termenii de poză, afectare, cabotinism”, observa T. Vianu7.
Deşi memorialistica pretinde că oferă o literatură în afara ficţiunii, iar cercetătorii îi contestă statutul de literatură, recunoscându-i doar calitatea de document omenesc, ea îşi justifică, în timp, prezenţa în spaţiul poeticului.Treptat, memoriile îşi părăsesc condiţia de texte decalate şi ocupă locul aşa-numitei literaturi de sertar, care răspunde celor mai grave exigenţe ale cititorului. Literatura memorialistică ajunge să satisfacă, aşadar, interese publice dintre cele mai diverse, de la cel al documentării (informaţii despre închisoare, despre sistemul comunist, de pildă) până la cel literar (portretistică, descripţii). Întrucât numeroşi scriitori au alimentat într-o măsură considerabilă domeniul, preocupările lor se extind treptat asupra memoriilor. Literatura va împrumuta haina memoriilor, ca însemn al autenticităţii. Încă în secolul al XVIII-lea, proza va simula cu succes autenticitatea memoriilor. Astfel, abatele Antoine François Prévost d’Exiles devine cunoscut odată cu publicarea operei alcătuită din şapte părţi, cuprinzând numeroase elemente autobiografice, Memoriile şi aventurile unui om de calitate care s-a retras din lume (Mémoires et aventures d’un homme de qualité qui s’est retiré du monde; 1726-1731), din care a şaptea parte va deveni un roman, Manon Lescaut (Histoire du chevalier Des Grieux et la Manon Lescaut). Literatură a faptului trăit, memorialistica beneficiază de mai puţine mijloace comparativ cu beletristica propriu-zisă. Cu toate acestea, în cazul unei existenţe aventuroase, cum este cea a lui Giacomo Casanova, memoriile pot concura cu romanul picaresc sau de senzaţie. Impresionanta existenţă a unui fost ocnaş, Eugène-François Vidocq, transcrisă în memorii, în preajma anului 1830, va servi la plăsmuirea lui Vautrin şi a lui Jean Valjean. De altfel, forma cea mai complexă a elaborării personajelor se întâlneşte în literatura memorialistică. În acest caz, autorul nu-şi îmbracă fondul gândirii într-un veşmânt ficţional, ci porneşte de la realitate. Însă nu se limitează să exprime realitatea în nuditatea ei, ci o transfigurează. În istoria literaturii există numeroase personaje livreşti care au fost create după modelul oferit de experienţa însăşi a autorului (Werther, Dominique, David Copperfield, Prinţul Andrei ş.a.). Dar autorul nu se transpune integral într-un personaj-dublură, ci îşi utilizează doar anumite laturi ale personalităţii sale.
Trebuie să remarcăm totodată că împrumuturile s-au făcut şi în sens invers, dinspre roman spre memorialistică. În Călătoria cea mare de Jorge Semprun, în care se relatează drumul personajului narator spre lagărul de concentrare, în realitate – drumul autorului însuşi, faptele autentice sunt tratate cu mijloacele unei complexe arhitecturi romaneşti, menite să alterneze impresiile cu comentariul actual, să dea impresia de trăire în prezent şi de distanţă critică.
Aşadar, începând prin a nega toate convenţiile literare, memorialistica sfârşeşte prin a-şi construi propriile procedee care îi permit să ficţioneze şi să devină, în cele din urmă, un gen literar ce poate fi citit, prin el însuşi, ca literatură.
 
Note
1 Cf. Mihai Zamfir, Din secolul romantic, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989.
2 O ilustrare a genului în direcţia vieţii culturale o reprezintă Amintirile de la Junimea din Iaşi ale lui George Panu şi Amintirile din Junimea ale lui Iacob Negruzzi. De altfel, Convorbirile literare au manifestat o preocupare constantă pentru scoaterea la lumină a documentelor, care îi vizau pe unii dintre scriitorii români ai epocii. Ceea ce se reţine astăzi din această acţiune de pionierat nu este însă valoarea documentară, strict istorică, ci capacitatea de a „evoca ambianţa Junimii, a şedinţelor, a obiceiurilor, psihologia celor mai mulţi fruntaşi, caracterele grupurilor izolate în sânul societăţii” (E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, p. 94).
3 Titlurile ce pot fi citate în legătură cu acest subiect sunt: E. Lovinescu, Memorii, vol. I-III cuprinse în Scrieri, II, ediţie îngrijită de Eugen Simion, Bucureşti, Minerva, 1970; Aquaforte, în ed. cit., III; Memorialistica, în Istoria literaturii române contemporane 1900-1937, Bucureşti, Socec, 1938.
4 Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol. I, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, p. 50.
5 T. Vianu, Problema sincerităţii în literatura subiectivă, în Revista Fundaţiilor Regale, anul XII, nr. 8, 1945, p. 353.
6 Marin Mincu, Eşecul scriiturii, în Textualism şi autenticitate, Constanţa, Editura Pontica, 1993, p. 163.
7 Tudor Vianu, op. cit., p. 356.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog