Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

Service se scrie, [servis] se pronunţă

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XV, 2005

Pentru tipar

Am abordat şi mai înainte acest subiect (Limba Română, nr. 6-10, 2003), atenţionând cititorul că substantivul prin care denumim „staţia de reparare şi întreţinere a autoturismelor sau a diverselor aparate” se scrie service (ca în limba engleză, din care l-am preluat), dar se rosteşte [servis].
Prea bine, dar cu trecerea timpului nu numai că nu s-au împuţinat cazurile de rostire greşită a cuvântului respectiv, aşa cum se scrie acesta, dar au apărut nenumărate inscripţii din care se vede – negru pe alb – că această vocabulă este ortografiată eronat, adică în forma în care ea ar trebui să fie doar pronunţată. De exemplu, la staţia de alimentare cu combustibil din coasta localităţii Suruceni stă scris cu litere de câteva şchioape, ca să se vadă din toate părţile: servis. Au ortografiat cuvântul cu pricina după cum se rosteşte (deci tot servis) şi lucrătorii unei benzinării din strada Alba-Iulia, intersecţie cu strada Paris.
Patronii şi angajaţii întreprinderilor vizate o fi considerând că, dacă scriu servis, rezolvă problema rostirii corecte a substantivului în cauză. Dar în modul acesta nu rezolvăm nimic, dimpotrivă, generăm confuzii nu mai puţin regretabile decât pronunţarea lui după cum se scrie. Citind pe panou servis, omul poate crede că anume aşa trebuie scris cuvântul în discuţie, iar când pe un alt panou, în ziar sau în orice altă parte el va vedea ortografiat corect (service), îl va pronunţa aşa cum e scris.
Mai ingenios s-a dovedit stăpânul unui magazin din strada Tighina, colţ cu Alexandru cel Bun, care şi-a întocmit firma în două limbi: Velo-service şi Вело-сервис. Dar şi într-un atare caz omul poate crede că în româneşte se scrie service şi, totodată, se rosteşte [servis], iar сервис s-ar scrie şi s-ar rosti în limba rusă.
Unica soluţie corectă rămâne – repetăm atât pentru comercianţii cu combustibil, cât şi pentru toată lumea noastră – cea propusă de dicţionare şi pe care o reproducem aici din nou: se ortografiază service, dar se pronunţă [servis].
 
 
Janta şi geanta
 
– Mă întrebaseşi dimineaţă ce înseamnă cuvântul jantă, începem noi conversaţia cu vecinul de palier, tot mai interesat de problemele limbii.
– Sunt curios, confirmă el.
Îi dăm cartea Limba noastră-i o comoară de I. Al. Barbu, lingvist practician din Braşov, şi-i propunem să citească în glas articolul A rămâne pe jantă: „Expresia este foarte populară, nu în sensul originii sale «din popor», ci prin frecventa sa utilizare, în situaţiile în care cineva se află în impas. Semnificaţia sa se restrânge la domeniul strict material (lipsă de bani, de materie primă, de materiale etc.), fără reverberaţii metafizice, aşa cum se întâmplă în cazul proverbelor şi zicătorilor, de pildă. Faptul se datoreşte, fără îndoială, intrării relativ recente a expresiei în limba română... odată cu extinderea automobilismului... Cuvântul jantă ca atare este de origine franceză (v. jante) şi înseamnă, aşa cum menţionează toate dicţionarele explicative, partea exterioară, circulară a unei roţi de maşină, motocicletă sau bicicletă, pe care se montează anvelopa”...
– Interesant! se opri din citit vecinul.
– Ia dă cartea, să-ţi citesc eu din ea. Deci janta, un fel de obadă la români, pătrunzând în limba noastră, – fii atent, dragul meu! – „s-a întâlnit cu ceva mai vechiul paronimic de origine turcească geantă. După datina medievală turcească, geanta avea cu totul altă destinaţie decât janta! Ea fusese odinioară servieta (chiar geamantanul) sau taşca de tristă memorie, în care otomanii adunau peşcheşul sau birul, sub ameninţarea iataganului. Astăzi se poartă în ea dosare, acte, tot soiul de emanaţii birocratice şi se numeşte servietă; sau ocroteşte rujul, rimelul, oglinjoara şi alte plăcute nimicuri feminine şi îi spunem poşetă”.
Jantă, geantă...
– ...şi, respectiv, jantă, jenţi... – îl îngânăm pe vecin.
Jenţi? se miră acesta.
– Ascultă, îi propunem un fragment din cartea lui I. Al. Barbu: „Să producem genţi, din piele sau vinilin, la anume fabrică, iar jenţi metalice la cunoscuta Fabrică de jenţi din Braşov”.
– Înţeleg că lucrarea aceasta a lui I. Al. Barbu e o carte minunată. Împrumută-mi-o pe o zi, două, te rog!
– Minunată, neminunată, ţi-o împrumut, dar ferească Sfântul să mi-o pierzi. Totodată, te previn că substantivele absolut diferite între ele geantă şi jantă sunt confundate de foarte mulţi, inclusiv de lingvişti redutabili ca Florin Marcu şi Constant Maneca, ambii considerând că geanta e – nici mai mult, nici mai puţin! – o „variantă” a substantivului jantă, astfel zis – considerându-le sinonime. Or, aceste substantive sunt atât de îndepărtate între ele ca semnificaţii, încât nu trebuie – Doamne fereşte! – să le confundăm. Dacă se întâmplă totuşi să le confundăm, e cazul să le considerăm – fireşte! – paronime.
În acest moment al discuţiei noastre am scos din raft cartea Mic dicţionar de paronime a lui Ion Melniciuc, editată la Chişinău în 1979, am deschis-o la pagina 83, de unde i-am citit perechea de paronime: jantă – geantă, „partea de dinafară a roţii unui vehicul, peste care se îmbracă anvelope; obadă” şi, respectiv, „obiect confecţionat din piele sau pânză, destinat pentru cărţi, documente; servietă”.
– Dar şi această lucrare prezintă interes! se aprinse vecinul. Împrumută-mi-o şi pe aceasta!
– Pe rând, domnul meu, pe rând! Întâi citeşte cartea lui I. Al. Barbu, după aceea vedem...
 
 
A remonta, remont, remontă
 
Dar parcă există un atare verb în limba română?, se poate întreba un cititor superficial sau grăbit, citind primul cuvânt din titlul de mai sus.
Şi nici substantivul „remont” nu există în limba noastră!, îl poate completa, la fel de pripit, un alt cititor, dintre acei care nu au darul sau harul de a cugeta adânc şi cu toată răbdarea asupra sensului, uneori – asupra sensurilor, unor cuvinte oarecum specifice.
Mai întâi să recunoaştem că şi primul, şi cel de-al doilea cititor pe care îi avem în vedere au dreptate numai pe atât, pe cât s-au gândit la verbul a repara şi, respectiv, la substantivul reparaţie. Până aici ambii au dreptate şi ar putea trece drept apărători ai vocabularului românesc.
Dar ni se pare că substantivul semidoct a luat naştere şi se menţine în viaţa cuvintelor româneşti numai datorită unor astfel de cititori: aceştia ştiu ceva, la o adică ar putea dovedi prin exemple vii, concrete etc. acest „ceva”, fără să treacă însă pragul care îi desparte de profunzii şi temeinicii, deci de adevăraţii cunoscători ai limbii române.
Cunoaşterea impecabilă a zestrei lingvistice a poporului nostru presupune – dincolo de conştiinţa clară a faptului că reparaţiei nu i se spune „remont” decât doar în dicţionare de genul celui „încropit” de V. Stati – certitudinea că verbul a repara nu este echivalent cu „a remonta”, iar cei doi cititori imaginaţi n-ar trebui să se grăbească să arunce din limba română substantivul remont şi verbul a remonta.
Remont este un substantiv masculin, prin care denumim „calul tânăr încă neobişnuit la ham sau la călărie”. Este adevărat că el nu e folosit prea frecvent în limba română, dar există, şi faptul că l-am „descoperit” într-un dicţionar de neologisme (al lui Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura Academiei, Bucureşti, 1986, pag. 924) nu-l scuteşte pe cititorul doct, sau care râvneşte spre acest titlu, de necesitatea de a-l cunoaşte sau cel puţin de reţinerea de a nu-l considera inexistent fără a se informa, a se documenta serios.
De altfel, mai frecvent în vorbirea noastră e substantivul remontă, care se întrebuinţează şi cu sensul de „cal tânăr (de tracţiune), folosit în armată” (Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, 1998, pag. 914).
Oricum, această semnificaţie – de cal tânăr (de tracţiune), folosit îndeosebi în armată, – o au cuvintele parţial sinonime remont şi remontă.
Oarecum înrudit cu substantivele remont şi remontă este verbul a remonta (= a procura cai pentru armată; ibidem). Ce-i drept, verbul în cauză este polisemantic, însemnând şi „a monta din nou o fabrică, o instalaţie etc.” şi – la forma reflexivă – „a-şi reveni, a se reface, a se redresa sau a face să-şi revină, să se refacă, să se redreseze” (ibidem).
În concluzie, avem cu toţii datoria de a ne apleca cu mai multă atenţie şi curiozitate spirituală asupra cuvântului, căutându-i şi „descoperindu-i” toate sensurile / semnificaţiile, inclusiv cele care ni se par bine cunoscute (şi ne lenevim să mai deschidem o dată un dicţionar, două şi chiar trei), ori „decretăm” inexistente cuvintele înseşi, calchiind din ruseşte (ceea ce nu este mai înţelept decât acceptarea substantivului rutieră, de exemplu, cu sensul de microbuz sau maxi-taxi din simplul motiv că aşa îl întrebuinţează „toată lumea”).
P.S. Cuvintele (a) remonta, remont, remontă lipsesc – evident – din „dicţionarul” lui V. Stati. Se vede că numitul n-a dorit să coboare la „traducerea” „moldovenescului” „remont” prin românescul reparaţie, dar – ca orice semidoct – nici n-a putut să urce la înţelegerea corectă a cuvintelor scoase de noi în titlul eseului de faţă.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog