Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM

„Sunt o voce a generaţiei mele...”

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XV, 2005

Pentru tipar

Ultimii 10 ani din viaţa academicianului Nicolae Corlăteanu constituie o etapă calitativ nouă, esenţială în biografia sa de om de ştiinţă şi de cetăţean. Începând cu anul 1995 revista Limba Română tipăreşte cu regularitate lucrări purtând semnătura lui N. Corlăteanu, distinsul profesor devenind nu numai un colaborator activ, dar şi un susţinător constant al publicaţiei (din 2000 Nicolae Corlăteanu este şi membru al colegiului de redacţie). În acest răstimp văd lumina tiparului diverse studii, memorii, articole şi recenzii definitorii pentru înţelegerea justă a fenomenelor sociolingvistice de la noi, savantul participă la conferinţele, lansările de carte, întrunirile culturale desfăşurate sub egida revistei. În anii 1995-2005 profesorul şi-a developat, deplin şi benefic pentru întreaga societate, credo-ul de autentic slujitor al ştiinţei, de fiu al Basarabiei. Astfel, prin intermediul revistei, au fost făcute publice opţiunile lui vizând multiplele aspecte ale funcţionării limbii române literare, autorul oferind argumente în favoarea denumirii corecte a limbii oficiale a statului, precum şi referitor la ameliorarea climatului lingvistic din Republica Moldova (vezi: interviul „Atribuirea denumirii de limbă română pentru noţiunea de limbă literară în Republica Moldova nu ştirbeşte nici autoritatea şi nici demnitatea nimănui”, Limba Română, nr. 1, 1995, articolele şi studiile inserate în nr. 3, 1995, al revistei Limba Română cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la naştere, excelentul studiu „Româna literară în Republica Moldova: istorie şi actualitate”, publicat in nr. 4 al revistei şi prezentat iniţial în calitate de raport principal la Conferinţa ştiinţifică „Limba română este numele corect al limbii noastre”, desfăşurată în sediul Parlamentului Republicii Moldova, colectivul redacţiei revistei Limba Română fiind unul dintre organizatorii respectivei conferinţe; remarcăm de asemenea răscolitorul testament „Las vouă moştenire...”, încredinţat redacţiei acum câteva luni şi apărut în revista Limba Română nr. 4, 2005). Anul 1995 a fost, cu certitudine, un an de demarcaţie în destinul savantului, întrucât de aci încolo Nicolae Corlăteanu va fi mereu prezent în Limba Română, în Literatura şi Arta, în alte ziare şi reviste cu lucrări ce tratează obiectiv, direct, fără echivocuri, necesitatea interpretării corecte a fenomenelor specifice limbii, literaturii, istoriei şi culturii neamului. Sosise momentul, considera la 1995 N. Corlăteanu, să spună întregul adevăr despre sine şi despre semenii săi, să vorbească deschis despre obligaţiile pe care le au oamenii de ştiinţa şi de cultură faţă de inestimabilul patrimoniu spiritual – limba maternă.
Reprezentant al generaţiei anilor ’40, şi-a făcut studiile în perioada interbelică la Chişinău şi la Cernăuţi, sub îndrumarea unor inimoşi, talentaţi şi competenţi profesori, înaintea tuturor situându-se Grigore Nandriş, al cărui chip îi va lumina întreaga viaţă. De la aceşti profesori, „mari specialişti în domeniile lor de activitate şi oameni modeşti, prietenoşi şi grijulii ca nişte adevăraţi părinţi”, Nicolae Corlăteanu a însuşit dragostea faţă de limba, literatura, cultura, istoria neamului (Per pedes apostolorum prin Bucovina, Limba Română, nr. 1-3, 2001.) Iată cum evocă N. Corlăteanu în volumul Nandrişii (editat de revista Limba Română în 1998) imaginea acestei familii de români bucovineni: „Am sentimentul că ei ne transmit în continuare, de peste timpuri, un tulburător mesaj de înaltă demnitate şi probitate morală, de adâncă iubire de ţară şi de neam, confirmând încă şi încă o dată adevărul că cele peste două secole de asuprire străină nu au reuşit să distrugă sufletul românesc, retras în ultima cetate, cum este satul. Urcuşurile şi coborâşurile dinastiei de ţărani bucovineni sub presiunea istoriei sunt marcate de forţa de luptă şi demnitatea cu care românul ştie să se opună tuturor vicisitudinilor sorţii”. Tot despre Nandrişi, neam de bucovineni dezrădăcinat şi risipit în lume de necruţătorul tâvâlug sovietic, Nicolae Corlăteanu consemnează: „Scopul lor suprem (al intelectualilor din dinastia Nandrişilor – A.B.) a fost şi rămâne patriotismul, iubirea de locurile natale şi de neam în toate împrejurările şi situaţiile, chiar şi în cele mai grele”.
Adaptabilitatea este o problemă esenţială pentru bucovineni şi basarabeni, întrucât, în fond, de ea a depins supravieţuirea populaţiei din stânga Prutului. Adaptarea, ce implică, de altfel, jertfe, uneori echivalate cu dispariţia, îl preocupă în mod deosebit pe savant în volumul amintit şi în alte lucrări, în care analizează destinul eroilor, dar şi al său, încercând să explice „cum a trecut prin viaţă”. În context, omul de ştiinţă şi cetăţeanul Nicolae Corlăteanu nu-şi face un rechizitoriu de conştiinţă, cum se obişnuieşte adesea şi cum, poate, ar fi vrut unii, în măsură să aţâţe gâlceavă în jurul său. Este o scrutare calmă, la rece, a propriei biografii, a vremii în care a fost obligat să reziste el şi „întregul neam”, este o privire retrospectivă a omului înţelept şi modest, cu experienţă bogată şi amară, care şi-a trăit viaţa, cea mai mare parte a ei, într-o „ţară ferecată”, conştient, în îndepărtata juneţie, dar şi la adânci bătrâneţe, „că fiecare generaţie poartă răspundere în faţa istoriei şi nu este permis nimănui să-şi compromită sau să-şi trădeze neamul” (Nandrişii, p. 71).
Nicolae Corlăteanu se află printre puţinii intelectuali basarabeni, cu temeinică şcoală românească, cu o excelentă pregătire în filologie şi în drept, care a supravieţuit terorii fostului regim şi a rămas în serviciul ştiinţei filologice şi al pedagogiei naţionale, participând la reconstituirea destinului moldovenilor basarabeni. Am fost salvaţi de o pleiadă de oameni cu caracter, ce au ştiut cum să se orienteze în labirintul evenimentelor: „Ne-a prins viaţa între roţi... şi ne mână fără voia noastră înainte”, zice Gr. Nandriş, citat de Nicolae Corlăteanu. Şi în continuare: „Mă hrănesc cu optimismul viguros că vom cuceri viitorul”. Ce ne-am fi făcut noi, moldovenii din stânga Prutului, fără Nicolae Corlăteanu, fără Vasile Coroban, Eugen Russev, Ion Osadcenco, Ion Vasilenco, fără alţi veritabili intelectuali, cunoscuţi sau anonimi, ce au scăpat ca prin miracol de gulaguri şi siberii. Ei, temerarii feciori ai acestui meleag, nu i-au părăsit pe cei mulţi, care aveau nevoie de sprijin, nu au acceptat exilul intern, ci au trăit întreaga dramă a neamului. Ostracizaţi şi marginalizaţi de regim, au căutat mereu echilibrul în măsură să asigure supravieţuirea noastră, a tuturora, în condiţiile totalitarismului. Omul de ştiinţă, pedagogul era lesne atunci (dar parcă numai atunci?) anexat, remorcat la politică. De aceea, îmbrăcând masca de supuşi şi chiar de învinşi, ei „s-au ghemuit într-o singură idee”, cea de a rezista, având certitudinea că adevărul îşi va găsi cândva rostirea autentică. Într-o recenzie apărută în nr. 10 din 1999 al Limbii Române, referindu-se la anii postbelici, la acea perioadă tristă şi zbuciumată din istoria noastră modernă, alteori cu deznodământ fatal nu numai pentru persoane şi familii aparte, ci şi pentru popoare întregi, Nicolae Corlăteanu, condamnând pesimismul şi deprimarea unor contemporani, generate de dificultăţile prin care trece în prezent limba, ştiinţa, cultura, în fine, Basarabia, sublinia: „Dacă după 28 iunie 1940 şi mai ales după sfârşitul celui de-al doilea război mondial intelectualii basarabeni – cei aflaţi sau reveniţi acasă, adică generaţia patruzecistă a secolului XX, ar fi nutrit atunci asemenea sentimente pesimiste, cred că nu mai puteam vorbi acum despre limba română, răspândită pe teritoriul Basarabiei. În acele condiţii precare s-au găsit totuşi, ce-i drept foarte puţini, o mână de oameni care păstrau în inimile lor credinţa fermă în vigoarea şi vitalitatea neamului nostru” (subl. n. – A.B.). Unul dintre aceşti „foarte puţini” a fost lingvistul, scriitorul, publicistul, blândul şi bunul profesor Nicolae Corlăteanu, care a ştiut să se adapteze, în sensul bun al cuvântului, la noile condiţii sociale şi politice ale timpului. Împrejurările istorice – se ştie – l-au constrâns, ca şi pe atâţia alţii, să urmeze alt drum decât cel hărăzit de soartă. „Sunt o voce a generaţiei mele...”, mărturisea cu dezinvoltură academicianul. Or, Eugen Coşeriu, cel care a reuşit să evadeze din fostul imperiu, îi considera pe pedagogii, oamenii de ştiinţă şi scriitorii noştri, ce au rezistat opresiunilor şi au servit cauza naţională, adevăraţi eroi.
Enigmatică şi cam întârziată le-ar părea unora decizia profesorului N. Corlăteanu de a aborda deschis, tranşant, începând abia cu anul 1995, în revista Limba Română, în Literatura şi Arta, în alte reviste, în cărţi, probleme de stringentă actualitate pentru soarta limbii şi a neamului, fapt recunoscut chiar de către profesor: „Am fost şi rămân un om ce nu m-am manifestat niciodată ca o fire înfocată, care se mistuie într-o văpaie. Sunt o fire măsurată, cumpănită, meditând mult la fiecare pas făcut în viaţă. Poate de aceea unii m-au apreciat ca persoană nehotărâtă, care nu ştie, chipurile, ce trebuie să întreprindă în cutare sau cutare moment. De fapt, această nesiguranţă aparentă se explica prin necesitatea unui răgaz în aprecierea situaţiilor prin care mi-a fost dat să trec. […] Nu m-am văzut un apostol sau diriguitor de conştiinţe în anii marilor răscruci. De cele mai multe ori asemenea diriguitori nu rezistă criticii şi, o dată cu schimbarea vremurilor, rămân slabe repere onomastice, privite cu indiferenţă, deseori cu dispreţ şi chiar cu duşmănie. Am căutat să înţeleg perioada istorică în desfăşurare, cu toate contradicţiile, sfâşierile şi frivolităţile ei” (revista Limba Română, nr. 3, 1995).
Este un gând profund pe care ar trebui să-l memorizăm. E necesar, de asemenea, să scrutăm realitatea astăzi, poate mai mult ca oricând, în mod cinstit, fără orgolii şi false veleităţi, şi să conştientizăm că, vorba regretatului academician Nicolae Corlăteanu, „noi şi cei ce ne vor urma suntem chemaţi să continuăm la nesfârşit existenţa acestui neam pe pământ”.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog