Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

TESTAMENT

Crezul meu

Nicolae CORLĂTEANU

Alte articole de
Nicolae CORLĂTEANU
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XV, 2005

Pentru tipar

Orice om îşi pune întrebarea ce lasă el în urma sa. Am săpat o fântână, ca să potolesc setea celor însetaţi. Am sădit un pom, ca să îndulcesc gura celor amărâţi. Am semănat ogorul, ca să satisfac foamea celor flămânzi. Am zămislit un copil, ca să sporească numele şi faima poporului nostru. Am scris o carte, ca să fie urmaşilor mângâiere sufletească şi învăţătură în viaţă.
Omul, asemeni unei naţiuni, îmbătrâneşte şi, cu trecerea timpului, se scufundă în neantul în care ziua de astăzi nu se va deosebi mult de cea de ieri. Fiecare şi-a jucat sau îşi joacă rolul său în istorie.
Primii mei elevi sunt cei de la şcoala feroviară din Ocniţa (Soroca). Chiar de la fondarea Universităţii de Stat din Moldova, în 1946, şi până în 1988 am trecut prin toate treptele universitare (lector, lector superior, conferenţiar universitar, profesor universitar, şef de catedră). După pensionare nu pierd legătura cu scumpa mea Alma mater. Nu mai vorbesc de activitatea ştiinţifică în cadrul instituţiilor academice, începând cu anul 1943 şi până astăzi. Aceasta a fost şi rămâne mereu o necesitate imperioasă, o condiţie sine qua non a însăşi fiinţării mele.
Cu cât trăieşti o viaţă mai lungă, muncind în domeniul îndrăgit, cu atât mai mult te convingi că nu te mişti într-un gol, deoarece ai la celălalt capăt al firului comunicativ un prieten, un judecător, care este cititorul, elevul, studentul, colegul de breaslă, în cele din urmă, poporul din care te-ai ridicat.
Cercetarea ştiinţifică şi transmiterea tainelor acesteia consider că trebuie îmbinate cu dragostea pentru ceea ce faci. Aportul meu este modest, dar aş vrea să cred că nu şi neglijabil.
În practica mea pedagogică m-am străduit să aplic metoda de predare a umanistului ceh Jan Amos Komensky (Comenius), care în Didactica magna cerea ca învăţătorul de orice nivel să predea nestingherind iniţiativa creatoare, pentru ca elevul sau studentul să înveţe cât mai mult din îndemn propriu.
Viitorii savanţi, scriitori etc., înaintând prin labirintul vieţii, îşi găsesc câte un felinar, pentru a se servi de lumina venind de la predecesori. Cu timpul felinarul luminează mai puternic, prefăcându-se într-un adevărat Soare.
Nouă, filologilor, scriitorilor, ca şi tuturor celorlalţi oameni de creaţie, ne sunt necesare asemenea felinare, care să ne direcţioneze şi să ne îndrumeze. Rezultatul şi succesul depind de priceperea şi talentul fiecăruia şi, poate în cea mai mare măsură, de asiduitatea, perseverenţa în realizarea scopului urmărit. Creaţia ştiinţifică solicită o concentrare permanentă a gândurilor.
Orice dascăl, începând cu cel de la grădiniţa de copii şi până la profesorul universitar, trebuie să împrumute de la obiectul preocupărilor sale largheţea, dărnicia şi strălucirea gândurilor şi sentimentelor, iar obiectul trebuie să apară ca o fiinţă vie cu semnificaţie şi valoare educativă concretă. Cât priveşte predarea limbii materne, ea rămâne – sunt convins – una dintre cele mai importante şi nobile profesii, deoarece alimentează însăşi conştiinţa omului de a trăi împăcat cu sine.
Părinţii, poporul care te-au crescut şi instruit au încredere în tine, tinere specialist, te aşteaptă să fii Om în adevăratul sens al cuvântului, pregătit multilateral nu numai în ştiinţă şi tehnică, ci şi în artă, în istorie şi economie. Nimeni nu poate afirma că îi lipseşte timpul necesar pentru cunoaşterea slovei strămoşeşti, bogate şi expresive.
 
(Limba Română, nr. 6-12, 2000)
 
* * *
• Dacă tindem să mergem pe calea progresului economic, social, politic, tehnico-ştiinţific, cultural, e cazul să milităm şi pentru mijloace de exprimare adecvate, pentru o limbă care să corespundă epocii în care trăim, numind această limbă cu numele ei adevărat. Să nu ne ascundem după deget, ci să privim realitatea în mod cinstit, aşa cum este. E vorba şi de o îmbinare fericită a formei denominative cu cea a conţinutului, doar nimeni nu se mai îndoieşte acum că în estul Europei nu există decât o singură limbă romanică.
 
• Se impune a înţelege, o dată pentru totdeauna, că încercările întreprinse în perioada sovietică de a crea o nouă limbă literară romanică pe teritoriul fostei R.S.S.M., diferită de cea română, n-au dat şi, de fapt, nu puteau da nicicând rezultatele scontate. Dimpotrivă, au generat discuţii infructuoase, pentru că în nici un chip nu se poate ascunde adevărul confirmat istoriceşte prin unitatea de limbă, literatură, creaţii artistice. Odată şi odată trebuie să ajungem cu toţii la înţelegerea că limba noastră literară trebuie numită cu numele său adevărat – română.
 
(Limba Română, nr. 4, 1995)


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog