Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RECENZII

Diplomatica de limbă latină din Moldova medievală într-o interpretare lingvistică şi stilistică

Dorina-Claudia TĂRNĂUCEANU

Alte articole de
Dorina-Claudia TĂRNĂUCEANU
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XV, 2005

Pentru tipar

Documentele latine medievale emise pe teritoriul Ţărilor Române constituie, incontestabil, o sursă informaţională de primă mână, utilă nu doar istoricilor, ci şi lingviştilor. Până nu demult, studiul acestor acte a fost întreprins mai mult din perspectivă istorică şi mai puţin din cea filologică şi lingvistică; abia de două decenii, filologi clasicişti români de prestigiu (Gh. Duzinchevici, D. Sluşanschi, A. C. Halichias, N. Felecan), depăşind prejudecăţile predecesorilor cu privire la mediolatină, ca variantă „coruptă” a latinei clasice, au consacrat o serie de studii şi articole problematicii mediolatinei româneşti , dintr-o perspectivă amplă, integratoare, în măsură să reabiliteze şi în plan lingvistic „întunecatul Ev Mediu”.
În această intenţie a fost concepută şi cartea doamnei Mihaela Paraschiv, conferenţiar doctor în filologie clasică la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Documentele latine de cancelarie din Moldova (sec. XIV-XVIII), un amplu studiu lingvistic şi stilistic asupra actelor latine curiale moldoveneşti, apărută în anul 2004 la Editura Junimea. Ceea ce îşi propune şi realizează autoarea cărţii este să ofere o imagine cuprinzătoare a varietăţii şi complexităţii faptelor de limbă şi stil ilustrate de diplomatica latină din Moldova, pe baza investigării unui număr apreciabil de documente (aproximativ 550), mai ales cu destinaţie externă, acte oficiale sau scrisori, emise de cancelaria aulică a Moldovei sau de cancelariile orăşeneşti între secolele XIV-XVIII, perioadă în care latina a fost una dintre limbile folosite în Cancelaria Moldovei în relaţiile externe. Structurarea pe nouă secţiuni (o amplă introducere, şapte capitole, addenda), delimitarea judicioasă a subcapitolelor şi paragrafelor conferă lucrării caracterul sistematic al unei cercetări riguroase.
Într-o amplă introducere, Realizări şi perspective în editarea şi interpretarea documentelor medievale româneşti de expresie latină, este prezentat stadiul actual al cercetării şi editării documentelor medievale în arealul românesc. Evaluând contribuţiile paleografilor, diplomaticienilor şi filologilor români la editarea şi valorificarea actelor medievale emise pe teritoriul Ţărilor Române, autoarea consideră că ele s-au finalizat prin: colecţii de documente (Hurmuzaki, Iorga, Costăchescu, Bogdan, Veress)şi studii de diplomatică, paleografie şi filologie, care constituie, în opinia autoarei, dovada unei preocupări din ce în ce mai solidare a cercetătorilor români în studierea şi valorificarea potenţialului informaţional al actelor de limbă latină din spaţiul românesc. Continuă a fi însă acut resimţite în filologia românească lipsa unei ediţii critice a actelor medio şi neolatine, lipsa unui lexicon al latinităţii româneşti, numărul redus de traduceri în limba română, perpetuarea unor erori de traducere de la o ediţie la alta. În încheierea secţiunii introductive sunt expuse obiectivele lucrării şi concepţia după care s-a condus autoarea în redactarea ei şi se aduc lămuriri asupra sistemului de prescurtări utilizat în indicarea ediţiilor din care au fost excerptate documente sau fragmente ilustrative pentru faptele de limbă luate în discuţie.
În ceea ce priveşte metoda de lucru, se face următoarea precizare: „...plecând de la premisa că avem de descris un cod lingvistic latin dintr-o anumită perioadă şi cu o anumită funcţie, aflat în raport de diacronie sau sincronie cu alte coduri (clasic, popular, creştin, romanic)... am analizat uzanţele lingvistice şi stilistice ale latinei diplomatice medievale din perspectivă sincronică şi diacronică, pentru a le stabili ereditatea, sursa de penetrare în latina documentelor, şi în ce măsură îşi află un suport în realitatea lingvistică romanică” (p. 20).
 
Capitolul I al volumului abordează problema uzului limbii latine în cancelaria Moldovei sub un întreit aspect: cronologic, funcţional şi formal. Sub aspect cronologic, pe baza informaţiilor documentare, latina începe a fi folosită ca limbă oficială în cancelaria din Moldova, alături de slavonă, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, primul document redactat în această limbă fiind, se pare, o scrisoare a voievodului Laţcu adresată papei Gregorius al XI-lea la sfârşitul anului 1371 (nepăstrată, dar menţionată în scrisoarea de răspuns a papei, din anul 1372), iar primul document latin oficial păstrat este actul de omagiu al voievodului Petru I Muşat către regele Poloniei (1387). Între ultimele documente latine emise de cancelaria Moldovei se numără două scrisori ale principelui Constantin Moruzi, din anii 1778, 1780. Alături de opiniile unor istorici (M. Holban, D. Ciurea, N. Grămadă, Leon Simanschi) cu privire la fiinţarea unei secţii latine în cancelaria domnească din Moldova, sunt menţionate şi mărturiile unor cronicari şi călători străini din secolele XVI (Johannes Sommer) şi XVII (Marcus Bandinus) despre utilizarea limbii latine în oficiul cancelaristic din Moldova. Sunt oferite, de asemenea, informaţii ample referitoare la apartenenţa etnică, pregătirea, poziţia între funcţionarii aulici a diacului de limbă latină (numit în documente secretarius, notarius, scriba, dar şi ambasiator, interpres, nuncius, în calitate de împuternicit oficial al domnului în afara ţării).
Autoarea cărţii apreciază că, sub aspect funcţional, limba latină a fost, în Moldova, unul dintre instrumentele utile de comunicare în relaţiile de natură politică, mercantilă, confesională cu oraşele şi ţările europene care foloseau latina ca limbă de cancelarie, cu Scaunul Apostolic, precum şi cu Poarta Otomană.
Sub aspect formal, latina în uz cancelaristic prezintă şi în documentele moldoveneşti trăsăturile esenţiale ale latinei diplomatice medievale, numită în plan european latin des chartes, Urkundenlatin, expuse pe scurt în încheierea acestui capitol.
Aspectul paleografic şi diplomatic al documentelor latine de cancelarie din Moldova este discutat pe larg în capitolul al II-lea, în care, după câteva precizări privind termenii latini ce denumesc generic actele medievale (diploma, chartae, litterae, epistula, instrumentum), se face o clasificare a documentelor investigate pe baza criteriilor utilizate curent în lucrările de diplomatică (conţinut, forma externă şi actanţi – emitent şi destinatar). Considerăm utile, îndeosebi pentru transcrierea exactă şi pentru stabilirea corectă a perioadei din care datează un document, cele câteva observaţii asupra suportului, materialului de scris (pergamentul sau hârtia) şi asupra tipului de scriere documentară (minuscula de cancelarie – sec. XIV-XV, minuscula mercantilă – XV-XVI, minuscula umanistică – XV-XVI, cursiva italiană – XVII-XVIII).
Într-o perioadă în care materialul de scris era greu de procurat şi destul de scump, notarii latini din Moldova au recurs, la fel ca şi confraţii lor din cancelariile apusene, la prescurtări (sigla) şi semne tahigrafice speciale (notae). Cele mai uzuale tipuri de prescurtare şi semne grafice speciale folosite în documentele investigate sunt consemnate într-un tabel, pe trei coloane, incluzând abrevierile prin: A., suspensie (ex. P.M.Princeps Moldaviae); B., trunchiere (ad. adiunxit); C., contracţie (bti-beati). Întregirea corectă a abrevierilor a constituit întotdeauna o problemă dificilă pentru cercetătorii actelor, de aceea sunt puse în discuţie câteva cazuri de soluţionare eronată a unor abrevieri de către unii editori, pentru care autoarea oferă alte lecţiuni, pe baza unor argumente semantice şi stilistice pertinente.
În urma examinării aspectului diplomatic al documentelor moldoveneşti, autoarea concluzionează că acestea respectă în general o schemă formularistică supusă consacrării de tradiţia diplomatică medievală (protocolul iniţial, textul şi protocolul final), care, în funcţie de tipul actului, era respectată integral sau modificată prin suprimarea sau amplificarea unora dintre componentele sale.
În capitolul al III-lea sunt luate în discuţie principalele trăsături ale grafiei documentelor, pe baza actelor originale (atunci când autoarea a avut acces la ele), a copiilor sau fotocopiiilor, dar şi a transcrierilor din colecţiile utilizate, în măsura în care acestea respectă „principiul editării diplomatice” (redarea grafiei din originalul documentului).
Folosindu-se unele repere ale gramaticilor antici, sunt clasificate şi interpretate din perspectivă diacronică tipurile de „erori” ortografice ale latinei documentare medievale: per adiectionem litterae (prin adăugarea unei litere – carrissime, autumpno, authoritate), per detractionem litterae (prin suprimarea unei litere – literae, condam, evum, abemus etc.); per immutationem litterae (prin schimbarea unei litere – sicud pentru sicut; legacionibus, katolicus, menbrorum etc.). În finalul capitolului, autoarea conchide că aspectul grafic al documentelor latine moldoveneşti este explicabil prin: tipul de scriere utilizat; diferenţa dintre pronunţia vremii şi conservatorismul grafiei; tradiţia grafică a cancelariei din care provine diacul, nivelul lui de cultură şi de pregătire.
Cel mai amplu capitol al cărţii este al IV-lea, dedicat morfosintaxei documentelor latine. Bogat în informaţii şi bine sistematizat, acesta începe cu formularea unor premise metodologice în virtutea cărora a fost efectuată analiza întreprinsă de autoare: alături de principii ale gramaticilor tradiţionale, ea îşi propune să valorifice unele teorii lingvistice moderne, în intenţia de a ilustra şi motiva modul în care se îmbină, în uzanţele morfosintactice ale latinei documentare, norma clasică cu libertatea de expresie a latinei târzii şi medievale, în beneficiul expresivităţii şi al comprehensiunii. Pe baza criteriului ştiinţific al destinatarului, analiza morfosintactică a actelor latine moldoveneşti urmăreşte nu atât comparaţia cu latina clasică, cât adecvarea la uzanţele expresive ale cancelariilor europene din acea vreme.
O parte substanţială a lucrării o constituie şi studiul lexical întreprins în capitolul al V-lea. Dintru început se precizează că latina actelor de cancelarie din Moldova prezintă, în mare, trăsăturile lexicale şi semantice ale mediolatinei europene, cu unele particularităţi regionale, datorate contactului cu limbile vernaculare. În consens cu opinia altor cercetători români (A. C. Halichias), este demonstrată înnoirea lexico-semantică de care a beneficiat latina medievală în calitatea ei de limbă oficială a unei noi suprastructuri, fiind inventariate atent cele trei nivele ale lexicului din latina documentelor: a) cuvinte antice cu sens schimbat, adaptat sau specializat; b) cuvinte noi formate în latina târzie şi medievală prin derivare şi compunere, pe baza unor etimonuri antice, c) împrumuturi. Este realizat în acest fel un glosar foarte util până la apariţia unui lexicon complet al mediolatinei româneşti.
Capitolul al VI-lea, Particularităţi ale stilului diplomatic reflectate în documentele latine din Moldova, este o contribuţie originală a autoarei la configurarea particularităţilor stilului diplomatic latin ca stil funcţional.
Sub raport stilistic, actele de cancelarie sunt interpretate ca texte purtătoare ale unui mesaj aflat la întretăierea celor două axe ale câmpului semiotic (cea subiectivă a emiţătorului şi receptorului şi cea obiectivă a referentului)1, fapt care presupune respectarea unor norme de comunicare, impuse fie de referent, fie de emiţător, fie de receptor. În baza ideii curente2 că toate compartimentele limbii sunt implicate în configurarea unui stil, sunt evaluate cele mai pertinente trăsături ale stilului diplomatic la nivel grafic, morfosintactic şi lexical.
Reţinem ca o particularitate de prim ordin a comunicării diplomatice epistolare potenţarea dimensiunii alocutive prin organizarea lingvistică a politeţii, care duce la configurarea unui adevărat ceremonial al reverenţei; în cadrul acestei strategii alocutive, autoarea investighează formulele de adresare uzuale în scrisori, care reflectă natura şi sfera relaţiilor dintre subiecţii comunicării, constituind ceea ce în terminologia modernă este considerat a fi „un indice diagnostic social3. Se apreciază că, în organizarea lingvistică a reverenţei, sub aspectul selecţiei paradigmatice şi al combinării sintagmatice a unor componente morfologice (pronume, substantive abstracte, adjective), stilul diplomatic a valorificat şi amplificat anumite uzanţe ale stilului oficial-administrativ roman din perioada imperială.
Dacă pronumele vos nu apare în documentele investigate cu valoarea unui pronume de politeţe, apar în schimb numeroase formule alocutive de politeţe, precum Celsitudo Vestra (Înălţimea Voastră), Dominatio Vestra (Domnia Voastră), Vestra Excellentia (Înălţimea, Excelenţa Voastră), Vestra Gratia (Milostivirea Voastră), Vestra Magnificentia (Măria Voastră), Vestra Illustritas (Luminăţia Voastră), Vestra Maiestas (Maiestatea Voastră), Vestra Paternitas (Cuvioşia Voastră) etc.
Este observată dimensiunea conativă a comunicării diplomatice, conferită de utilizarea unor verbe sau perifraze verbale cu sens volitiv, deziderativ, conativ, construite cu anumite completive, în intenţia de a induce destinatarului convingerea că un anume act va fi asumat şi împlinit de către emitent în folosul acestuia sau spre binele lor comun.
Organizarea frazei în cupluri sinonimice, cu valoare deopotrivă referenţială şi stilistică, este considerată o altă trăsătură a stilului diplomatic, avându-şi originea în vechile acte oficiale romane. În actele din Moldova, autoarea a identificat numeroase ditologii verbale (ex. – dando et assignando); adverbiale (unanimiter et una voce); substantivale (genitor et pater); adjectivale (illustris et nobilissima). Acestea, precum şi alte procedee sintactico-morfologice (ex. negaţia dublă, uzul în exces al pronumelor şi adjectivelor demonstrative cu valoare anaforică etc.) creează redundanţa necesară exprimării fără echivoc a conţinutului actului şi receptării lui optime.
 Analiza componentelor sintactice ale unui enunţ se face şi din perspectiva unui alt element important al procesului de semnificare şi, implicit, al stilului - topica. E bine de ştiut că ordinea cuvintelor în fraza latină nu se supunea în mod obligatoriu unui ansamblu de reguli bine stabilite. Exista însă predilecţia pentru o anumită poziţionare a elementelor constitutive ale unui text: atribut-subiect-complement-predicat. Schimbările de topică (figurile topice), recomandate de retorică, cu scopul de a scoate în evidenţă valoarea semantică a unui cuvânt sau a unui enunţ, reprezintă procedee stilistice reperabile şi în stilul diplomatic. Paragrafele Topica constituenţilor propoziţiei şi Topica constituenţilor frazei reliefează capacitatea variaţiilor topice de a evidenţia semantismul unor elemente constitutive ale enunţului şi modul în care tipul actului condiţionează topica membrelor unei fraze sau dimensiunile acesteia.
O altă categorie stilistică pusă în discuţie în acest capitol este lexicul, cercetat sub două aspecte: cel al selecţiei cuvintelor şi cel al modificărilor semantice ce produc tropii.
Ultimul capitol este dedicat influenţei limbii române asupra latinei de cancelarie din Moldova. Prezumţiile autoarei în această privinţă, avansate cu o prudenţă ce onorează probitatea cercetării, vizează îndeosebi grafia, morfosintaxa şi lexicul documentelor.
La nivel grafic, sunt semnalate câteva particularităţi de notare a unor foneme româneşti din numele proprii sau comune: e.g. ţ notat prin cz, zz, ch, tz, t: Laczko (Laţcu); Rakovizza (Racoviţă); Nempch, Nempz (Neamţ); j prin dz sau z: Dzula (Julă); Dziziam (Jijia); Zytniczar (jitnicer); ă prin a sau e: Caluger (călugăr); Rezvan (Răzvan); logofett (logofăt). La nivel morfosintactic, autoarea remarcă ocurenţa unor adjective pronominale (demonstrative sau nehotărâte), care, în opinia sa, pot reprezenta încercări de transpunere în limba latină a articolelor hotărâte sau nehotărâte româneşti: postpunerea lui ille ar putea reda, în intenţia scribului, articolul hotărât românesc – equos illos – caii; domum illam – casa; în unele sintagme ipse ar fi fost un posibil echivalent al articolului adjectival românesc – cel, cea: Deus ipse propitius – Dumnezeu cel Milostiv; Deus ipse cunctipotens – Dumnezeu cel Atotputernic; numeralul unus, a, um apare şi cu valoarea articolului nehotărât un, o: unum inimicum nostrum – pe un vrăjmaş al nostru.
M. Paraschiv e de părere că şi formele analitice de viitor cu auxiliarele volo şi habeo, urmate de infinitiv, e posibil să fi fost susţinute de existenţa unor forme analitice din limba română (ex. habemus dare – avem a da / vom da).
La nivel lexical, se menţionează pătrunderea din limba română a unor termeni în forma latinizată sau vernaculară, îndeosebi în lexicul administrativ şi juridic al limbii documentelor (vornicus, comissus, logoffet, caluger, klucher). Dintre expresiile frazeologice pe care autoarea le presupune a fi fost traduse sau calchiate după limba română menţionăm: a da de ştire – scire dare; a cere socoteală – petere rationem; a avea a face – habere agere; a da pace – dare pacem; a ajunge la auz – pervenire ad audienciam etc.
Addenda volumului cuprinde un număr de douăsprezece documente (acte oficiale şi scrisori) moldoveneşti sau străine (text latin cu aparat critic, traducere, la cele străine şi un succint comentariu lingvistic), care au rolul de a ilustra diplomatica aulică moldovenească de limbă latină şi redactarea ei în raport de actualitate cu uzanţele expresive ale cancelariilor străine.
Bibliografia indicată cuprindetot ce s-a scris la noi cu privire la tema abordată, până la data apariţiei volumului, precum şi unele lucrări străine de referinţă.
În încheierea acestei prezentări suntem în măsură să afirmăm că această carte, realizată cu probitate ştiinţifică şi un înalt nivel de exigenţă profesională, aduce o contribuţie valoroasă la studiul actelor medievale româneşti de limbă latină şi constituie un important instrument de lucru pentru generaţiile actuale şi viitoare de cercetători.
Adresăm un cuvânt de laudă Editurii Junimea, care, cu acest volum, deschide colecţia de carte Antiqua et Mediaevalia (coordonată de dna conf. dr. Mihaela Paraschiv) şi aşteptăm cu interes viitoarele apariţii din această colecţie, care, aşa cum o arată şi titlul, îşi propune să facă cunoscute contribuţiile autorilor români la valorificarea patrimoniului conceptual şi expresiv al Antichităţii şi al secolelor subsecvente ei.
 
Note
1 Vezi D. Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, 1986, p. 5.
2 T. Vianu, în studiul Cercetarea stilului, cuprins în vol. Probleme de stil şi artă literară, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955, la p. 211, enumără categoriile principale ale stilisticii, aceleaşi ca ale lingvisticii sincronice: fonetica, lexicul, morfologia, sintaxa părţilor de cuvânt, topica, sintaxa frazei, ordinea contextului.
3 Cf. L. Ionescu-Ruxăndoiu, Sociolingvistică şi semiotică, în vol. Semantică şi semiotică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 241.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog