Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

INTERVIU

„Numai prin artă omenirea se poate salva de vid” (II)*

Nina SLUTU

Mihail DOLGAN

Alte articole de
Nina SLUTU
Mihail DOLGAN
Revista Limba Română
Nr. 5-9, anul XV, 2005

Pentru tipar

– Domnule profesor Mihail Dolgan, ce este, din punctul dumneavoastră de vedere, critica literară? Ce trebuie să fie?
– La origine, cuvântul „a critica” însemna „a separa”, „a distinge”, a alege grâul (valoarea) de neghină (nonvaloare). A critica înseamnă arta de a „judeca” opere, iar criticul este o instanţă care ştie să aplice cu abilitate criteriul gustului estetic. Iar gustul trebuie să fie sigur, în caz contrar vom spune, bunăoară, că un catâr este... „un cal frumos”. Numai bunul gust poate conduce spre cărţile bune; prostul gust nu poate să conducă decât la cărţile proaste. Critica, în sensul larg al cuvântului, este, alături de teoria şi istoria literară (risc să formulez o definiţie studenţească!), o ramură a ştiinţei literaturii care se ocupă de analiza, interpretarea, valorizarea şi ierarhizarea literaturii contemporane prin prisma celor mai noi realizări ale esteticii literare moderne.
Spre deosebire de istoria literară, critica se confruntă cu o serie de dezavantaje: se pronunţă asupra creaţiei scriitorilor care sunt în viaţă şi care se pot „apăra”, uneori, prin riposte dintre cele mai făţişe sau disimulate, atentând astfel la obiectivitatea judecăţilor de valoare emise; criticul riscă întotdeauna să cadă în aproximaţii sau în erori când îşi spune primul opinia despre o carte nouă; criticul nu poate opera cu „întregul”, ci doar cu partea (scriitorul recenzat poate edita, peste câţiva ani, cărţi mai bune); în fine, criticul nu poate beneficia de „sita vremii”, care este cel mai judicios critic literar.
Se cuvine să mai amintim că un critic de întâmpinare trebuie să posede şi o serie de calităţi suplimentare.Referindu-se la acestea, Nicolae Manolescu, care a practicat cronica literară fără întrerupere timp de 32 de ani, avea să facă următoarele specificări: cronicarul trebuie să poată să fie tranşant în expunerea opiniei, să-şi spună răspicat verdictul – e bună sau nu cartea recenzată, fără bâlbâieli, fără jumătăţi de măsură, fără aprecieri în doi peri; ca alergătorii de curse lungi, el trebuie să-şi potrivească respiraţia cu ritmul alergării, altfel spus, trebuie să fie tot timpul în formă(vezi: Ce-i rămâne criticului literar... Interviu cu criticul Nicolae Manolescu consemnat de Ioana Pârvulescu, I, II // România literară, 13-19 octombrie 1993 şi 20-26 octombrie 1993). Iată de ce la ora actuală aproape că nu avem cronicari literari consacraţi…
Critica trebuie să fie o oglindă fidelă (iertată să-mi fie imaginea care stă la îndemâna oricui), un „ochi magic” al procesului literar contemporan, cu toate individualităţile creatoare reprezentative, cu mutaţiile estetice definitorii şi cu evoluţia genurilor şi speciilor literare, cu curentele şi orientările artistice directoare, cu şcolile şi programele lor estetice, neomiţând în nici un caz revistele literare – „plămânii neamului”. Nu întâmplător Nichita Stănescu afirma că o literatură fără critică literară este o literatură oarbă. După care a ţinut să precizeze: Adesea s-a spus că actul criticii literare este act de literatură, şi aşa este. Adesea s-a spus că actul criticii literare este ştiinţă, şi aşa este. Cele două aserţiuni nu sunt contrare şi deci nu numai că nu se exclud, ci se nuanţează reciproc (Despre critică). După mine, cel mai exact şi mai laconic a definit critica literară francezul Georges Poulet: Critica este o literatură a literaturii, o conştiinţă a conştiinţei. Dar pentru a face o atare critică e nevoie de vocaţie şi gust estetic, de probitate morală şi conştiinţă profesională, de principialitate şi autoritate, de intuiţie... ş.a.m.d. Ce trebuie să fie critica? Pe scurt: o estetică şi o filozofie a literaturii în acţiune, conjugate cu o eseistică creatoare modernă şi de calitate.
– Literatura conservă un potenţial intelectual enorm. Şi este important să o facem cunoscută maselor largi de cititori. De-a lungul secolelor s-au cristalizat, în acest sens, variate şi eficiente metode. Totuşi o mai fi existând şi modalităţi mai noi. Cum, pe ce căi şi prin cine îşi renovează critica literară instrumentarul de muncă?
–Încă Saint-Beuve spunea: „criticul nu este altceva decât un bun cititor care îi învaţă pe ceilalţi cum trebuie să citească”. Această dificilă artă de a-i învăţa pe alţii cum trebuie să citească o carte, adică cum trebuie să se pătrundă de conotaţiile ei adânci, stă şi astăzi la baza actului critic. Cum o face? Prin analize minuţioase pe text, incluse în diverse manuale preuniversitare şi universitare, prin studii şi articole de sinteză, prin recenzii şi cronici literare, prin polemici şi eseuri dezbătând probleme de estetică, prin „mese rotunde” şi lansări de carte (e drept, de la un timp încoace, la noi, lansările s-au transformat într-o competiţie a complimentelor în jurul unor cărţi necitite), prin discuţii în contradictoriu şi întruniri (neformale!) cu cititorii, prin ample şi autentice istorii ale literaturii, prin monografii, dicţionare etc. Aş putea ilustra, enumerând câteva titluri importante, cărţi valoroase în domeniu: volumele colective Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări (Concepţie, întocmire şi coautor Mihail Dolgan, 1998), Orientări artistice şi stilistice în literatura contemporană (în două volume. Concepţie, întocmire şi coautor Mihail Dolgan, 2003), Opera lui Ion Druţă: univers artistic, spiritual, filozofic (în două volume. Concepţie, întocmire, coautor şi redactor Mihail Dolgan, 2004), O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (1996) de Mihai Cimpoi, manualul pentru clasa a XII-a Literatura română de Mihai Cimpoi şi Constantin Şchiopu, Literatura română. Studii şi materiale pentru învăţământul preuniversitar (2003) de Ion Ciocanu, Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană (2000) de Ana Bantoş, Bunul simţ (1996) de Andrei Ţurcanu, Tentaţia sincronizării (2002) de Alexandru Burlacu, Poezia generaţiei ’80 (2000) de Nicolae Leahu, Poezia de după poezie (1999) de Em. Galaicu-Păun, Factorii intelectual şi sentimental în opera lui Aureliu Busuioc (2003) de Victoria Fonari ş.a. Dar, după mine, oricâte lucruri frumoase s-ar spune despre o carte, oricâte calităţi estetice ale acesteia ar fi dezvăluite, nimic nu poate înlocui contactul direct cu textul artistic, pe care Nicolae Manolescu îl numeşte „cultura mijlocitului” (numai el, textul, îl poate „molipsi” pe cititor de marea artă). Sunt de părerea că cel mai bun „critic” este lectorul cult. Nu numai scriitorii adevăraţi, ci şi cititorii adevăraţi trebuie să-şi „crească” în sine pe propriul critic. Altminteri – vorba lui V. Teleucă – „cititul neinspirat ucide scrisul inspirat”.
Se zice că prozatorul american Hemingway neglija opiniile criticii despre opera sa (nici nu le citea!), motivând că ascultă mereu de glasul „criticului” interior. Iar Eliot şi Rilke au anatemizat critica. Încă Radu Ionescu (1834-1872), puţin cunoscut la noi, care a întemeiat conceptul de „critică superioară” (în raport cu cea „inferioară” a paşoptiştilor) şi care a lansat, pentru prima dată în cultura română, ideea că critica literară este conştiinţa de sine a literaturii („în toate ţările care au o literatură dezvoltată, critica a ajuns a fi o putere şi a avea o mare influenţă”); el avea să precizeze funcţiile criticii „serioase”, absentă pe atunci: să exercite o influenţă benefică asupra scriitorului, ajutându-l să însuşească normele şi principiile fundamentale pe care le reclamă o creaţie artistică-model, să orienteze dezvoltarea literaturii pe o cale dreaptă, să stimuleze şi să îndrumeze tinerele talente, să cultive şi să formeze gustul cititorului prin expunerea ideilor adevărate asupra frumosului („singura sorginte în care arta trebuie să caute inspiraţiunile sale”), să înlesnească cunoaşterea literaturii altor popoare (la nivel de „capodopere”), să întemeieze „solidaritatea politică” între popoarele lumii. Ca să traducă în viaţă aceste importante sarcini – pe calea unor judecăţi obiective şi a unui sistem de principii şi criterii ştiinţifice bine verificate – criticul trebuie să posede „un ideal estetic care există în sine”, ideal care i-ar servi drept criteriu de afirmare a „frumuseţilor” artistice şi de dezaprobare a „defectelor”, trebuie să cunoască profund capodoperele literaturii universale (după exemplul lui George Călinescu, cel al lui Vasile Coroban a fost mai mult decât grăitor în această privinţă), capodopere în care se află „ascunse” adevăratele principii ale artei, trebuie să aibă o solidă pregătire estetică şi filozofică, pe lângă vocaţia nativă, trebuie să depună eforturi în vederea îmbogăţirii universului spiritual cu noi date ale culturii şi ştiinţei. Trebuie! Trebuie! Trebuie!... Mai târziu George Călinescu va sublinia aforistic: „Un critic fără cultură filozofică este un orb. Ce ar putea spune despre Blaga, poet cu viziunea lumii şi totodată dialectician estetic, un istoric literar nefilozof?”. Iar esteticianul italian Benedetto Croce ţinea să concretizeze că criticul de poezie trebuie să fie „un filozof care să fi meditat asupra sufletului omenesc, în distincţiile, opoziţiile şi dialectica sa”. Definind „datoria patriotică a criticii”, Garabet Ibrăileanu scoate în prim-plan trei obiective primordiale: a lupta consecvent contra mediocrităţii şi imposturii literare, a încuraja numai ceea ce este cu adevărat literatură şi „a feri gustul estetic al publicului de pervertire”. Or, în literatura noastră de azi există atâtea cărţi mediocre, atâta impostură ţipătoare la cer, atâta „erotism” ieftin, încât nu mi se dă gura să spun că critica noastră de întâmpinare, atât de puţintică (fac pauză!) cât este, îşi face cu onestitate „datoria sa patriotică”.
Câteva cuvinte despre instrumentarul de lucru al criticului. Ca şi scriitorul, criticul literar trebuie să-şi renoveze mereu limbajul analitic, să-l aducă la zi, să fie la curent cu realizările recente în sfera esteticii şi a teoriei literare, cu noile metode de cercetare a textului artistic (structuralismul, semiotica, critica arhetipală, textualismul). Ce-ar putea să spună, de exemplu, un critic tradiţionalist, cu un limbaj clişeizat, cu sărace calificative (de tipul: „expresiv”, „sugestiv”, „plastic” etc.) şi cu judecăţi anacronice / perimate despre un poet original sau un prozator postmodernist? Lipsindu-i instrumentele de analiză adecvate şi neînţelegând fenomenul artistic respectiv, un atare critic îl poate pune cu uşurinţă la îndoială sau îl poate „desfiinţa”. De spiritul vremii, de ideea sincronizării lovinesciene trebuie să ne pătrundem cu toţii: oamenii de ştiinţă, poeţii şi prozatorii, criticii şi istoricii literari, cititorii şi studenţii. În caz contrar, vom bate pasul pe loc, vom ajunge să fim mereu nişte „întârziaţi” şi nişte „inadaptaţi”… Ca să devenim critici cu autoritate, trebuie să tindem a fi, metaforic vorbind, cu un cap mai sus decât autorii despre care scriem. Iată de ce mă miră faptul că la noi se scrie cu atâta uşurinţă şi… iresponsabilitate despre Mihai Eminescu, de parcă mulţimea nechemaţilor ar fi reuşit să înţeleagă „cugetările-regine” ale clasicului nostru „nepereche” şi ar mai avea ceva nou de spus…
Critica nu este numai intuiţie, gust estetic, pătrundere în miezul de foc al creaţiei artistice, ci şi stil, acumulare permanentă de cunoştinţe, voinţă de autoperfecţionare şi autodepăşire.
Şi mai e ceva: probabil, Garabet Ibrăileanu avea argumente serioase când, în articolul Mizeria criticii literare, dezvăluia „blestemul” pe care îl poartă criticul în comparaţie cu cititorul cult: „Criticul, zice el, are blestemul de a nu se putea desfăta cu o operă în chip firesc, căci el, odată ce începe să citească o carte, o citeşte ca un judecător, cu conştiinţa că trebuie să o judece, să dea un verdict de condamnare sau de achitare”. El propune şi o soluţie: a institui pe lângă fiecare critic „o comisie de cititori şi cititoare care să-i indice ce este frumos, şi apoi el să se pună pe justificări, pe clasificări şi celelalte misiuni ale criticii literare”. Desigur, e o soluţie mai mult hazlie…
– Mulţi scriitori, dar şi critici cu stagiu în domeniu, tratează cu suspiciune ideea de revizuire a valorilor literaturii postbelice, iar cei mai tineri condeieri insistă, vehement, în această direcţie. Cine e în drept să revizuiască literatura noastră şi la ce ar servi această revizuire?
–Aş începe cu sfârşitul... Revizuirea literaturii postbelice este o necesitate stringentă şi absolut obligatorie: ne-am săturat ca de hrean de regimul totalitarist care ne-a traumatizat şi sufletul, şi cugetul, făcând atâtea daune neamului. Acum vrem să scăpăm de această răpciugă. E o axiomă, în legătură cu care astăzi nici un intelectual cu scaun la cap nu mai încearcă să aibă o altă opinie, necum un scriitor sau un preţăluitor al valorilor literare.
Ziceţi că cei mai în etate „se cam tem ori tratează cu suspiciune ideea revizuirii”? În ceea ce mă priveşte, de ce m-aş teme dacă mă număr printre primii care au contribuit la materializarea ei?! Prin urmare, am făcut-o nu cu vorba (la acest capitol avem destui buni de gură, nu ne putem plânge!), ci cu fapta. Am demonstrat, în unele lucrări ale mele mai recente, cât de complicat este procesul de revizuire, cum ar trebui efectuat, ce criterii şi cerinţe ar trebui să punem la baza lui (examinarea contextului politic şi aplicarea criteriului estetic în selecţia valorilor), câte tipuri de literatură au existat în perioada postbelică (oportunistă, subversivă, evazionistă şi disidentă), cum trebuie să ne apropiem de acestea şi cum trebuie să le interpretăm, ce atitudine trebuie să avem faţă de scriitorii comunişti, faţă de cei disidenţi sau aflaţi în dizgraţie până la 1989, faţă de scara veche de valori şi faţă de condeierii marginalizaţi de regimul totalitar etc. Deşi, la timpul apariţiei, s-au găsit voci care au dezaprobat includerea unor scriitori supuşi revizuirii (cum ar fi A. Lupan, P. Boţu, P. Zadnipru ş.a.) sau a unor condeieri mai tineri (Em. Galaicu-Păun, Leonard Tuchilatu), astăzi lucrurile s-au mai limpezit, dând dreptate alcătuitorului. Un pas înainte a făcut Mihai Cimpoi prin a sa O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia.
Un lucru trebuie însă să se ştie bine: a revizui nu înseamnă a respinge, a nega întreaga literatură postbelică, aşa cum se mai încearcă astăzi. „În realitate, producţia anilor ’50-’80 a fost în temei partinică”, susţine un autor optzecist. Deci, aluzia e mai mult decât străvezie – la gunoi cu ea!... Vedeţi, în cazul de faţă nu există nici un fel de „temere”!... În această ordine de idei, reputatul critic român Eugen Simion atenţiona: „...Revizuirea valorilor este posibilă şi necesară în literatura actuală, doar că revizuirea nu este totuna cu înjurătura suburbană, calomnia, acuzaţia de „colaboraţionism”, „nomenclaturism…”.
Cine e în drept să facă reevaluarea literaturii postbelice, întrebaţi. În primul rând, cei chemaţi (nu nechemaţii şi maliţioşii!), cei care posedă spirit critic, dar şi spirit gospodăresc, cei cumpătaţi, cei cu probitate morală şi conştiinţă profesională, într-un cuvânt – specialiştii dotaţi cu cultură estetică, cultură filozofică, artă interpretativ-analitică şi – de ce nu? – cu mari rezerve de omenie. Inclusiv cei care au fost întotdeauna – şi la bine, şi la rău – alături de poezia adevărată şi de poeţii adevăraţi. Iar în timpuri de restrişte n-au stat ascunşi în păpuşoaie. Nu vreau să mă laud, dar mă încumet să dezvălui faptul că am ştiut să susţin la timp (nu abia după 1989, când mulţi s-au arătat a fi „eroi după război”, cum se zice) – cu recenzii şi articole de atitudine – o serie de cărţi „cu bucluc” şi de autori atacaţi / ostracizaţi de către cenzura comunistă şi de anumiţi critici de conjunctură. Am scris, luând apărarea autorilor cu pricina şi punându-mă la bătaie ideologică, despre Sens (1971) de Nicolae Esinencu, Inima şi tunetul (1981) de Liviu Damian, Mă caut (1975) de Petru Zadnipru, Temerea de obişnuinţă (1977) de Mihail Ion Ciubotaru, Săgeţi (1972) de Petru Cărare, Ornic (1978) de Pavel Boţu, Mitul trandafirului (1985) de Leonida Lari, Măslinul oglindit (1983) de Ion Vatamanu, Poveşti de când Păsărel era mic (1980) de Nicolae Dabija, despre unele traduceri din marii poeţi universali semnate de Dumitru Matcovschi etc.
În momente de cumpănă, am fost de partea criticilor căzuţi (un timp) în dizgraţie: Mihai Cimpoi, Ion Ciocanu, Gheorghe Mazilu... Cu alte cuvinte, vorba poetului Liviu Deleanu, „n-am stat de-o parte”, aşa cum au stat, filozoficeşte, atâţia alţii...
– Vladimir Nabokov, când ţinea prelegeri despre literatura rusă la o Universitate din S.U.A., declara deschis că el contestă valoarea literaturii lui Dostoievski. Însă aceasta rămâne, cum s-ar zice, pe picioare. Care e pericolul negativismului / revizionismului în literatură?
–În cazul amintit de dumneata nu e vorba, de fapt, nici de „negativism”, nici de „revizionism”. E vorba de o neînţelegere în interpretarea poeticii romaneşti a unui mare prozator de către un alt mare prozator, cu o altăpoetică (reprezentant de seamă al exilului rusesc, Vladimir Nabokov a fost, înainte de toate, un scriitor simbolist; monografiştii lui îi considerau opera în întregime ca un simbol global: „acasă”, „nimfeta” ş.a.). S-au ciocnit, aşadar, două sisteme artistice diferite, contrare, două modele incompatibile, şi rezultatul n-a putut fi altul decât... respingerea.
În genere, marii scriitori şi marii critici literari – ne învaţă istoria literaturii naţionale şi universale – au dreptul la eroare, zic la eroare, nu la erori. Câteva exemple mai mult decât izbitoare, dar şi concludente: marele Saint-Beuve l-a negat totalmente – pentru descrierile-i interminabile, pentru prolixitatea şi fecunditatea proverbială – pe marele Balzac (o mare eroare!).
Bunăoară, criticul, după ce îl califică pe Balzac drept un doctor-specialist în boli secrete, care „îşi permite familiarităţi ca şi aceşti doctori care se ingesc pe după perdeaua alcovului, şi îşi îngăduie astfel de libertăţi, ca şi negustoriţele de haine vechi, ca şi manichiuristele, ca şi cumetriţele bârfitoare”, conchide caustic: „Celui mai fecund dintre romancierii noştri i-ar trebui un morman de gunoi de înălţimea unei case ca să crească pe el câteva flori rare şi bolnave”. Marele Lev Tolstoi l-a negat pe cel mai mare dramaturg al lumii – Shakespeare, doar pentru faptul că acesta nu ştia, chipurile, a folosi metafora la locul oportun, şi că punea în gura eroilor metafore tocmai atunci când aceştia se aflau în cele mai dramatice şi tragice situaţii; or, în cazurile date, în înţelegerea psihologiei omeneşti de către romancierul rus, trebuie să se apeleze – şi în viaţa de toate zilele se apelează! – la expresia succintă, exactă, directă. (De altfel, Shakespeare a fost aspru criticat pentru dramele sale „barbare” şi de către francezul Voltaire. Cazul este semnalat şi de Titu Maiorescu în articolul Poeţi şi critici.) Pentru George Călinescu piatra de încercare cea mai tare s-a dovedit a fi opera lui Mihail Sadoveanu, pe care nu numai că a analizat-o superficial, neînţelegând-o până la capăt, dar a şi amendat-o prin obiecţii nefondate, ofensându-l pe scriitor (vezi: Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941), iar cunoscuta poezie a lui George Coşbuc Pe lângă boi (devenită mai târziu o romanţă celebră) a fost, pur şi simplu, desfiinţată de către acelaşi critic pe motiv că „rusticitatea degenerează uneori în vulgaritate”: „O femeie zăpăcită de dragoste sparge în grabă un geam şi calcă cu piciorul într-un cui” (Istoria literaturii române...).
Deocamdată, am răspuns numai la miezul întrebării, nu însă şi la fenomenele ca atare pe care le-aţi nominalizat (dar în alt context) şi care necesită comentarii cu mult mai largi, pentru că reprezintă, în adevăr, un morb în continuă extensiune al contemporaneităţii (şi nu numai în sfera criticii şi literaturii!).
– Înţeleg, nu e deloc uşor să fii critic literar, în special la noi. Că mereu se supără cutare, mereu se face a nu te vedea alt cutare… Totuşi dumneavoastră nu vă abateţi de la calea ce-aţi ales-o. Ce vă inspiră, ce vă insuflă curaj?
–Când lucrezi în domeniu peste 40 de ani, nu mai ţii cont de faptul că unul se supără, altul îţi întoarce spatele, al treilea nu are ochi să te vadă, abia al patrulea se face că se bucură, dar întârzie mereu să-ţi spună un simplu „mulţumesc”. O altă bucurie care să o aibă un critic literar?!
N-aş vrea să trec pe unda aşa-numită a „plângerii”. Întotdeauna mi-a plăcut să duc la bun sfârşit un lucru bine început. Iar când acest lucru se dovedeşte a fi o profesie îndrăgită de-o viaţă, cum să te laşi de el, cum să te abaţi de la calea aleasă?! Nu spun nişte cuvinte mari. Pur şi simplu, sunt un om al datoriei şi al faptei. „Fă-ţi datoria, orice s-ar întâmpla”, ne învaţă un proverb. Şi eu mi-o fac – încurajat fiind de un volum de poezie originală, de un roman ieşit din comun, de o pătrunzătoare carte de critică literară. Dar şi de ceea ce scriu eu însumi, de ceea ce public în presă, de ceea ce editez. Mărturisesc cu toată sinceritatea că cel mai mult mă inspiră şi îmi insuflă curaj săptămânalul Literatura şi arta (încă de pe când se numea Cultura), unde îmi public principalele mele studii şi articole, săptămânal căruia ţin să-i mulţumesc – şi pe această cale – pentru nenumăratele bucurii pe care mi le-a prilejuit!
– Care sunt virtuţile capitale de care nu se poate lipsi un critic literar?
–În primul rând, un adevărat critic literar nu se poate dispensa de conştiinţa, de onestitatea şi de principialitatea profesională. Principala condiţie a criticului este cititul permanent al cărţilor bune: de poezie, proză, dramaturgie, eseistică, teorie literară, estetică, poetică. Un critic care citeşte puţin şi fără un anumit sistem este critic numai cu numele.
– Acum, o întrebare frontală: dle profesor, de ce nu avem o şcoală de critică literară (în sensul larg, deplin al termenului)?
– Pentru că nu avem! Pentru că nu putem avea! Pentru că fiecare scriitor are criticul pe care şi-l merită, ca să folosesc şi o butadă!
La modul serios, nu avem şcoală / şcoli, pentru că nu avem tradiţie în această direcţie, nici critici tineri destui pentru „şcoală”. În al doilea rând, nu avem personalităţi marcante în domeniu, care s-ar impune şi ar impune o direcţie de investigare teoretică şi analitică absolut nouă, originală şi profund „molipsitoare” pentru cei care vin din urmă. Iar dacă şi avem pe cineva, aceştia au cu totul alte preocupări. Mă întreb: un critic cu nume care are grijă numai de creşterea şi prosperarea proprie, cum poate să crească / să creeze o şcoală de critică?! Numai un critic altruist este capabil să înfiripeze o şcoală în domeniu, un egoist – nu! Niciodată! Adrian Marino decreta chiar: „Criticul care nu face elevi, discipoli nu numai că nu educă pe nimeni, dar, de fapt, nici nu este critic”. Marii critici români au reuşit nu numai să crească numeroşi discipoli, ci şi să înfiinţeze anumite „curente” critice. E şi cazul lui G. Călinescu („călinescianismul”), al lui E. Lovinescu, al lui T. Vianu…
– Ce diferenţă este între critica literară şi politica literară? În genere, politica se poate împăca cu literatura?
–Critica literară se face, de obicei, din interiorul literaturii, este intrinsecă, pe când politica literară (cine o fi făcând-o la noi?!) vine din exterior, este, de fapt, extraestetică. În perioada sovietică se ştia bine cine făcea şi cum făcea (dictatorial!) politica literară. Nu zic ba, există şi astăzi un fel de „politică” literară şi, probabil, a existat şi va exista întotdeauna. Întrebat la o întâlnire cu studenţii Universităţii de Stat din Moldova „în ce măsură Ion Druţă-scriitorul îl acoperă pe Ion Druţă-politicianul?”, autorul Poverii bunătăţii noastre a răspuns prompt: „Politicianul şi scriitorul? Totul este politică! Povara bunătăţii noastre e o mare politică, chiar şi Pe lângă plopii fără soţ este o politică. Trăim în vremurile când se schimbă optica, dar lucrurile rămân a fi aceleaşi. Totul e politică, chiar şi atunci când ne ciocnim de un erou mioritic tot este o politică” (vezi: Nataşa Ixarescu, „E o dramă când adorm Somnoroasele păsărele”, Săptămâna, 2000, 20 octombrie, p. 9). Mi se pare că George Călinescu, deşi împărtăşea şi el o atare idee, o formula în termeni mai adecvaţi: „Orice operă de artă este o ideologie… însă pe noi(adică pe critici – n.n.) nu ne interesează decât ideologia exprimată prin creaţia concretă, oglindirea lumii în operă”. Hotărât lucru, politicăşi ideologie sunt noţiuni departe de a se suprapune. În ceea ce mă priveşte, înclin să cred că adevăraţii critici niciodată n-au făcut şi nu fac politică literară, ci estetică literară.
Mai mult, George Călinescu (iarăşi apelez la el!) a avut curajul să ceară constant cultivarea unei „critici pure”, care să respingă tot ce este extraliterar, tot ce este dictat ideologic şi să se ţină cont numai de talent şi de estetică. Când a fost acuzat de neutralitate ideologică, el a ripostat: „Prin critică pură eu înţeleg realitatea percepută artistic. Un autor poate să aibă idei progresiste, nu şi talent, dar se întâmplă ca unii să nu fie progresişti şi să aibă totuşi talent. Ce e de făcut?”. Arta este, opinează Călinescu, „autonomă”, ea reflectă realitatea sub speţa universalului, dar arta e artă, adică altceva decât produsul fiziceşte util.
Că literatura şi politica nu se împacă una cu alta e un fapt demonstrat de întreaga evoluţie a literaturii universale; de coabitarea lor nici nu poate fi vorba (cu toate că încercări de acest fel au fost destule, însă ele, în bună parte, au eşuat). Nu întâmplător o bună parte din marii scriitori s-au declarat fie în afara politicii, fie apolitici, fie în opoziţie cu orice fel de politică. Cazuri sunt prea multe ca să le înşirui aici.
Vă aduceţi aminte cum Victor Petrini, protagonistul romanului Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, califica politica din unghiul intelectualului: „Care va fi soarta intelectualilor, adică a noastră, profesori, medici, oameni de cultură etc., care considerăm politica drept ceva murdar?”. „În cultură, conchide Victor Petrini, un gânditor, dacă nu e liber, nu mai e om de cultură capabil să exprime ceva propriu, ci un simplu truditor într-o profesie ca oricare alta, care nu solicită opţiuni individuale” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I, Chişinău, Literatura artistică, 1990, p. 210).
Ca să fiu sincer, pe mine mă interesează un alt aspect al problemei: factorul politic este favorabil literaturii sau îi aduce daune? Problema a provocat multe bătăi de cap şi clasicilor literaturii noastre. Bunăoară, Costache Negruzzi, pornind de la realităţile sociale şi literare ale timpului, adică de la revoluţia din 1848, faţă de care a avut rezerve şi din cauză că n-a stimulat procesul literar de atunci, avea să lanseze maxima cu răsunet: Politica predominând, literatura amuţi. Având o atitudine diametral opusă, Bogdan Petriceicu Hasdeu i-a răspuns cu fermitate prin intervenţia Apropo de scrierea dlui C. Negruzzi, unde, aducând mai multe exemple de revoluţii care au stimulat literatura, cum au fost cea din Franţa, din Anglia şi chiar din Vechea Eladă, susţine pătimaş contrariul. Indiscutabil, Titu Maiorescu, care nu putea să nu fie la curent cu polemica Negruzzi-Hasdeu, puţin mai târziu merge mai departe în problema discutată. El va afirma sus şi tare, fără a face trimiteri concrete la vreun oponent, că politica şi chiar patriotismul ad-hoc nu au ce căuta în poezie. „Chiar patriotismul («ca element de acţiune politică»), cel mai important simţământ pentru cetăţeanul unui stat în acţiunile sale de cetăţean, nu are ce căuta în artă ca practicism ad-hoc, căci orice amintire de interes practic nimiceşte emoţiunea estetică” (Comediile dlui I. L. Caragiale). Opinie discutabilă, desigur, ceea ce l-a făcut pe C. Dobrogeanu-Gherea să se angajeze în dezbateri polemice cu Titu Maiorescu, pentru a-şi expune un punct de vedere opus, nu însă şi acceptabil (mai ales când ridică în slăvi idealul socialist). În continuare aş vrea să citez şi câteva opinii mai aproape de noi referitor la politică. Emil Cioran susţinea că poate să facă politică acela care ştie să urască. Mircea Eliade o definea din perspectiva scriitoricească: „Literatura este politica noastră cea mai bună”. Iar Eugen Simion formulează următoarea replică: „Ideea că cine nu face politică trădează naţiunea este absurdă”.
Care e poziţia mea? Perioada de după 1989, perioadă de renaştere naţională, ne-a învăţat multe. Politica (întotdeauna trebuie să ţinem cont de natura şi esenţa ei, căci este politică şi „politică”!) s-a infiltrat masiv în literatura noastră, mai ales în publicistică, în poezia de atitudine şi în confruntările de idei, pe care le-a impulsionat cât se poate de palpabil. A fost frânată însă dezvoltarea nuvelei şi a romanului, a dramaturgiei şi a poeziei „pure”, de factură meditativ-filozofică. S-a scris, în schimb, atâta poezie militantă pe temele arzătoare ale momentului, încât, din cauză că nu s-a reuşit să se conjuge organic actualul cu general-umanul, foarte multe dintre ele au rămas să „trăiască” doar atât cât a durat evenimentul (ceea ce nu înseamnă că ele nu şi-au avut rostul). Prin urmare, politica este şi nu este favorabilă literaturii. Marii poeţi de aceea şi sunt mari – pentru că operează cu adevăruri globale, nu cu adevăruri parţiale. Numai literatura care „respiră” cu problemele şi adevărurile planetare este capabilă să preîntâmpine răul lăuntric al omenirii, s-o ferească de angoasele şi seismele de tot felul. Pe de altă parte, ne-am cam săturat cu toţii de interzicerea abordării unor teme speciale (aşa cum făcea regimul totalitar când tabuiza astfel de teme ca: deportările, foametea, excesele colectivizării, religia etc.). Scriitorul are dreptul să atace orice temă, să ia în dezbatere totul. Nimeni nu este autorizat să-i interzică cutare sau cutare temă. Totul depinde de talent, de atitudinea civică a artistului, de înalta lui conştiinţă profesională.
– În altă ordine de idei, care vă este actuala direcţie de cercetare?
–De curând am finisat o amplă lucrare colectivă, în două volume, intitulată Opera lui Ion Druţă: univers artistic, spiritual, filozofic (2004), la care au colaborat aproape toţi criticii şi istoricii literari / teatrali de la noi, precum şi mai mulţi specialişti în domeniu din România, Federaţia Rusă, Germania. De cinci ani lucrez, în calitate de coordonator şi coautor, în cadrul Institutului de Literatură şi Folclor al A.Ş.M., la o temă colectivă importantă şi de actualitate: Portrete ale scriitorilor basarabeni. Anii 1900-2000. Cu părere de rău, noi continuăm să ne cunoaştem insuficient oamenii de litere – mai mari sau mai mici – pe care această bucată de pământ dintre Nistru şi Prut i-a dat pe parcursul secolului al XX-lea. Cred că prin această exegeză vom acoperi un mare gol, care se simţea de multă vreme în cultura noastră. (Ceea ce s-a făcut în mare grabă, fără o documentare suficientă în pomenita deja O istorie critică a literaturii române din Basarabia sec. XX nu poate fi calificată drept o investigaţie ştiinţifică temeinică, cuprinzătoare şi obiectivă.) O altă temă care mă pasionează în mod deosebit – temă încă netratată la noi – este Limbajul esopic al poeziei în epoca totalitară, precum şi... dar e bine să mai ţinem câte ceva şi în taină, vorba ceea, tot păţitu-i priceput.
– V-aş defini, dacă-mi permiteţi, ca pe un critic al rafinamentului şi al argumentului. Faptul de a fi un critic al rafinamentului mi-l explic prin situaţia că sunteţi şi poet. De ce nu v-aţi autopromovat, ca poet, mai activ? De ce evitaţi să vă editaţi creaţia literară proprie? Cine e alter ego-ul dumneavoastră: poetul, criticul?
–Vă mulţumesc şi îmi pare bine că aţi ţinut să mă definiţi drept un „critic al argumentului”: la aceasta ţin şi eu foarte mult, deoarece întreaga-mi activitate în domeniu n-a fost altceva decât căutarea necontenită a argumentelor – argumente artistice şi poetice, argumente teoretice şi estetice, argumente filozofice şi culturale, argumente etice şi spirituale, argumente ale vechilor cugetători şi argumente-proverbe şi zicători populare etc. Numai în cazul dat poţi fi un grăitor al adevărului.
Polemicile pe care le-am avut cu unii critici literari m-au învăţat să cântăresc destul de bine – din perspectiva ambelor părţi: a mea, dar şi a oponentului – judecăţile de valoare pe care le-am emis, străduindu-mă, de regulă, să le „învăluiesc” în comentarii şi argumente probante...
Între altele fie spus, un poet optzecist, pus pe atac, m-a apostrofat pentru faptul că nu aplic în actul critic... ghilotina (chiar aşa a zis!), cerându-mi... „să mi-o repar”. Dacă aş şti din capul locului că critica literară trebuie să se identifice cu operaţia de „ghilotinare”, chiar a doua zi m-aş lepăda pentru totdeauna de această meserie. Niciodată n-am fost însetat de „sângele” decapitării! Mai apoi, creatorii – mai mari sau mai mici, cu sau fără erori grave – ştie o întreagă lume, nu sunt nişte condamnaţi la moarte!
Deşi am scris zeci de caiete de poezii şi zeci de caiete de aforisme, de cugetări, criticul din mine încă nu-mi îngăduie să le editez în cărţi aparte. Dar sper că într-un viitor apropiat – mă mângâi cu gândul! – le va bate ceasul şi lor…
Pentru mine, care mi-am pus semnătura pe circa a 35 de cărţi de critică şi istorie literară, răspunsul este clar ca bună ziua: alter ego-ul meu nu mai poate fi altul decât poetul, dublat de un împătimit alcătuitor de aforisme.
– Criticii literari sunt acei specialişti care discern ce trebuie să rămână în istoria literaturii. Vremea însă discerne, la rândul ei, însăşi critica literară… Ce rămâne din critica literară? Ce-aţi dori să rămână?
–Spunând-o mai pe şleau, din tot ce face omul rămâne foarte puţin pentru posteritate: şi din poezie, şi din proză, şi din critică, şi din istoria literară (mai ales), şi din multe, multe altele. Ne facem iluzii, ne hrănim cu dulci amăgeli… După mine, esenţial e să-ţi trăieşti intens, cu dăruire şi cu rost secvenţa de timp ce-ţi este hărăzită de Cel de Sus, s-o acoperi cu ceea ce ai mai frumos şi mai creator în sufletul şi în cugetul tău. Cineva spunea că noi nu trăim în mod real decât în clipele scurte în care gândim şi creăm. Numai în aceste clipe suntem fericiţi. Numai în aceste clipe simţim cu adevărat cât de plenitudinar trăim în timp şi cât de plenitudinar trăieşte timpul în noi... Din toate câte făureşte scriitorul, rămâne, evident, numai ceea ce merită să rămână: capodopera. Din păcate, Moldova noastră are foarte puţini scriitori mari, capabili să creeze capodopere. Iar scriitori-filozofi – aproape nici unul. Cei mai mulţi însă au învăţat bine a-şi da aere, aere, aere...
Din propria-mi critică literară aş vrea să răzbată prin timp unele studii privind metafora şi simbolul poetic, privind mitul, paradoxul, oximoronul, statutul liricii cetăţeneşti... Aici, mi se pare, m-am găsit cel mai mult pe mine – teoretizantul şi interpretul poeziei contemporane. Dar ţin să precizez încă o dată: ceea ce am reuşit să realizez până în prezent – numeroasele monografii şi culegeri de articole, numeroasele lucrări exegetice colective, numeroasele manuale şi materiale didactice etc. – am făcut-o nu atât cu gândul de a lăsa în urma-mi opuri fundamentale pentru deceniile viitoare, cât cu scopul de a-mi deservi cu conştiinciozitate şi în mod plenar „spiritul timpului”, contemporanii (suntem cu toţii „ai veacului copii”, vorba poetului), de a-i ajuta să crească şi să se modeleze / perfecţioneze în ale filologiei pe elevi, studenţi, profesori. Dacă numele meu a ajuns să fie cunoscut – vreau să cred! – de o bună parte din intelectualii Moldovei – anume prin aceasta m-am şi afirmat, anume prin aceasta m-am şi impus, cunoscând foarte bine adevărul că arta te ajută să trăieşti mai multe vieţi în una şi mai multe destine – preapline – într-un Destin.
Închei printr-o precizare obligatorie: numai prin artă omenirea se poate salva. Se poate salva doar cu condiţia ca această artă să fie ea însăşi preaplină de substanţă umană, şi nu vânând... vidul.
 
 
* Vezi Partea I în Limba Română, nr. 1-3, 2005.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog