Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ŞTIINŢĂ ŞI FILOZOFIE

O investigaţie asupra limbii noastre

David BOHM

Alte articole de
David BOHM
Revista Limba Română
Nr. 5-9, anul XV, 2005

Pentru tipar

Am afirmat şi cu alte ocazii că gândirea noastră este fragmentată, mai ales prin faptul că este luată ca o imagine sau un model pentru „ceea ce este lumea”. Diviziunilor din gândire li se dă astfel o importanţă disproporţionată, ca şi cum ar exista mai degrabă o structură larg răspândită şi universală de rupturi de sine stătătoare în „ceea ce este”, decât doar caracteristici convenţionale ale descrierii şi analizei. S-a arătat că o astfel de gândire generează o confuzie totală, care tinde să pătrundă în fiecare fază a vieţii şi care face până la urmă imposibilă soluţionarea problemelor sociale şi individuale. Vedem că există o nevoie urgentă de a sfârşi cu această confuzie, dând o atenţie deosebită unităţii formate de conţinutul gândirii şi de procesul efectiv de gândire care produce acest conţinut.
În prezentul demers accentul principal va fi pus pe cercetarea rolului structurii limbii, aceasta fiindu-ne de ajutor în determinarea acestui tip de fragmentare a gândirii. Deşi limbajul este doar unul dintre factorii importanţi implicaţi în această tendinţă, este clar – e de o importanţă esenţială în gândire, în comunicare şi în organizarea societăţii umane în general.
Desigur, este posibil doar să observăm limba aşa cum este şi a fost pentru diferite grupuri sociale şi în diferite perioade ale istoriei; dar ceea ce ne propunem aici este să experimentăm schimbări în structura limbii vorbite, în această experimentare scopul nostru nu este de a produce o alternativă bine definită la structurile prezente ale limbii. Mai degrabă, este de a vedea ce se întâmplă cu funcţionarea limbajului atunci când îl modificăm şi, astfel, de a face eventual posibilă o anumită înţelegere a modului în care limbajul contribuie la fragmentarea generală. Într-adevăr, unul dintre cele mai bune moduri de a învăţa cum anume suntem condiţionaţi de un obicei (cum ar fi, într-o mare măsură, utilizarea obişnuită a limbii vorbite) constă în a acorda o atenţie deosebită tuturor reacţiilor care apar atunci când se „testează” ce se întâmplă când cineva face ceva semnificativ diferit de funcţionarea automată şi obişnuită. Astfel, principalul punct al întreprinderii ce urmează a fi discutată este de a face un pas în ceea ce ar putea fi un experiment nesfârşit cu limbajul (şi cu gândirea). Adică, sugerăm că o astfel de experimentare trebuie considerată ca o activitate normală a individului şi a societăţii (aşa cum a ajuns de fapt să fie considerată de-a lungul ultimelor câteva secole, în legătură cu experimentarea, cu natura şi cu omul însuşi). Deci limbajul (împreună cu gândirea implicată în el) va fi văzut ca un domeniu de activitate particular printre toate celelalte, astfel că încetează de a mai fi, în consecinţă, singurul domeniu scutit de investigaţia experimentală.
 
* * *
În cercetările ştiinţifice un pas decisiv constă în a pune întrebarea corectă, într-adevăr, fiecare întrebare conţine presupoziţii, în mare măsură implicite. Dacă aceste presupoziţii sunt greşite sau confuze, atunci însăşi întrebarea este greşită, în sensul că a încerca să răspundem la ea nu mai are nici un înţeles. Trebuie astfel cercetat dacă întrebarea este bine pusă. De fapt, adevăratele descoperiri originale în ştiinţă şi în alte domenii au implicat, în general, o astfel de investigaţie a vechilor întrebări, care a dus la o percepţie a faptului că ele nu erau bine puse şi în acest fel au permis să se ridice mai departe noi întrebări. A face aceasta este adesea foarte dificil, atâta vreme cât aceste presupoziţii tind să fie ascunse foarte adânc în structura gândirii noastre. (De exemplu, Einstein a văzut că întrebările ce privesc spaţiul şi timpul şi natura corpusculară a materiei, aşa cum erau acceptate în mod uzual în fizica timpului său, implicau presupoziţii confuze la care trebuia să se renunţe şi astfel a fost capabil să ajungă să pună noi întrebări ce au condus la idei radical diferite asupra subiectului.)
Care va fi deci întrebarea noastră, atunci când ne angajăm în această investigare a limbajului (şi a gândirii)? Începem cu faptul fragmentării generale. Putem întreba în prealabil dacă există vreo caracteristică a limbii vorbite în mod uzual care tinde să susţină şi să propage această fragmentare, precum şi, poate, să o reflecte. O examinare superficială arată că o caracteristică foarte importantă de acest tip este structura subiect – verb – obiect (complement) a propoziţiilor, care este comună gramaticii şi sintaxei limbilor modeme. Această structură implică faptul că întreaga acţiune apare ca fiind mai întâi localizată într-o entitate separată, subiectul, şi că, în cazurile descrise de un verb tranzitiv, această acţiune traversează spaţiul spre o altă entitate separată, obiectul. (Dacă verbul este intranzitiv, ca în „el merge”, subiectul este privit tot ca o entitate separată, dar activitatea este considerată a fi ori o proprietate a subiectului, ori o acţiune reflexivă a sa, de ex., în sensul că „el merge” poate fi luat ca însemnând „se mişcă pe sine însuşi”.)
Această structură universală face ca pentru întregul vieţii să existe o operaţie a gândirii prin care tindem să divizăm lucrurile în entităţi separate, astfel de entităţi fiind concepute ca esenţial fixe şi statice în natura lor. Când această imagine este dusă la extrem, se ajunge la preponderenţa viziunii ştiinţifice despre lume, în care orice este privit ca fiind, până la urmă, constituit dintr-un set de particule fundamentale.
Structura subiect – verb – obiect (complement) a limbii, împreună cu viziunea asupra lumii pe care o presupune, tinde să se impună foarte puternic în vorbirea noastră, chiar în acele cazuri în care o oarecare atenţie ar dovedi că este nepotrivită. Să luăm, de exemplu, propoziţia „Plouă” (It is raining).Unde este subiectul (it) care, potrivit acestei propoziţii, ar fi cel care ar face ca „ploaia să plouă” (the rainer that is doing the raining)? În mod clar, este mult mai corect sa se spună: „Ceea ce se petrece este ploaia”. Asemănător, se spune de obicei: „O particulă elementară acţionează asupra alteia”, dar, aşa cum am afirmat deja, fiecare particulă este doar o abstracţie a unei forme relativ invariante de mişcare din întregul câmp al universului. Astfel, ar fi mai potrivit să se spună: „Ceea ce se petrece sunt mişcări ale particulelor elementare, care sunt reciproc dependente, deoarece în final fuzionează şi se întrepătrund”. Acelaşi tip de descriere se menţine de asemenea la nivelul macroscopic. Astfel, în loc de a spune: „Un observator priveşte un obiect”, putem să spunem mai adecvat: „Ceea ce se petrece este actul de a observa, aflat într-o mişcare indivizibilă şi implicând acele abstracţii numite de obicei «fiinţă umană» şi «obiectul la care aceasta se uită»”.
Implicaţiile cuprinzătoare generate de această structură a propoziţiilor sugerează următoarea întrebare. Nu este oare posibil ca sintaxa şi forma gramaticală a limbii să fie schimbate astfel încât să i se dea un rol fundamental mai degrabă verbului decât substantivului? Aceasta ar ajuta la a pune capăt tipului de fragmentare indicat mai sus, deoarece verbul descrie acţiunile şi mişcările, care curg unele în altele şi fuzionează, fără separări sau întreruperi precise. Mai mult, mişcările, în general, sunt întotdeauna schimbătoare în ele însele: de aceea ele nu prezintă structuri permanente de forme fixe, cu care ar putea fi identificate lucrurile existente separat. O astfel de abordare a limbajului se potriveşte în mod evident cu viziunea atotcuprinzătoare asupra lumii în care mişcarea era considerată ca o noţiune primară, în timp ce lucrurile aparent statice şi de sine stătătoare erau văzute ca stări relativ invariante ale unei mişcări continue (de pildă, să ne amintim de exemplul cu vârtejul).
În unele limbi vechi – cum ar fi ebraica – verbul era de fapt considerat, în sensul descris mai sus, primordial. Astfel, rădăcina aproape a tuturor cuvintelor din ebraică era o anumită formă verbală, iar adverbele, adjectivele şi substantivele se obţineau prin modificarea formei verbale cu prefixe, sufixe şi în alte moduri. Totuşi în ivrit (ebraica nouă) folosirea efectivă este asemănătoare cu cea din engleză, prin aceea că substantivul are un rol principal în raport cu stabilirea sensului, chiar dacă în gramatica formală totul mai este construit luând verbul ca rădăcină.
Am încercat aici, desigur, să lucrăm cu o structură în care verbul are o funcţie primordială şi să luăm în serios acest fapt. Adică, nu are rost să acordăm verbului un rol primordial şi, în acelaşi timp, să gândim în termeni pentru care obiectele sunt luate ca fiind separate şi distincte. A spune una şi a face alta, în modul menţionat mai sus, este o formă de confuzie care, evident, mai degrabă s-ar adăuga la fragmentarea generală decât ar ajuta la a i se pune capăt.
A inventa deodată un întreg limbaj nou, implicând o structură de gândire radical diferită, este, oricum, în mod clar imposibil. Ceea ce putem face provizoriu şi experimental este să introducem un nou mod al limbii. Avem deja diferite moduri ale verbului, cum ar fi indicativul, conjunctivul, imperativul şi ne dezvoltăm abilitatea în folosirea limbajului astfel, încât fiecare dintre aceste moduri funcţionează, când este cerut, fără a mai fi nevoie să recurgem la o alegere conştientă. Asemănător, vom lua acum în considerare un mod, în gândirea noastră, pentru care mişcarea va fi ceva primordial şi prin care această noţiune va fi încorporată în structura limbii, lăsând mai degrabă verbului decât substantivului menirea de a juca un rol fundamental. Atunci când cineva dezvoltă un astfel de mod şi lucrează cu el un timp, poate obţine îndemânarea necesară de a-l utiliza, astfel că el va ajunge să funcţioneze ori de câte ori este necesar, fără a mai fi nevoie să recurgem la o alegere conştientă.
Pentru a preciza termenii, vom da un nume acestui mod, şi anume rheomodul (rheo provine de la un verb grecesc, care înseamnă „a curge”). Cel puţin într-o primă instanţă, rheomodul va fi un experiment de utilizare a limbii, în sensul de a crea o nouă structură, care să fie mai puţin înclinată spre fragmentare decât cea uzuală. Atunci, evident, investigaţia noastră va trebui să înceapă prin accentuarea rolului limbajului atât în configurarea viziunilor noastre atotcuprinzătoare asupra lumii, cât şi în exprimarea lor mai precisă sub forma unor idei filozofice generale. Deoarece, aşa cum s-a sugerat în capitolul anterior, aceste viziuni asupra lumii şi expresiile lor generale (care conţin concluzii tacite despre orice, inclusiv despre natură, societate, noi înşine, limbajul nostru etc.) joacă acum un rol esenţial în iniţierea şi menţinerea fragmentării în toate aspectele vieţii. Astfel încât vom începe prin a folosi rheomodul îndeosebi într-o manieră experimentală. Aşa cum s-a arătat deja, aceasta ne face să acordăm o deosebită atenţie modului în care gândirea şi limbajul funcţionează în realitate, atenţie care trece dincolo de simpla considerare a conţinutului lor.
Rheomodul, cel puţin în prezenta investigare, va privi în primul rând chestiunile care au de-a face cu implicaţiile largi şi adânci ale viziunilor noastre atotcuprinzătoare despre lume, care azi apar tot mai mult în studiul filozofiei, psihologiei, artei, ştiinţei şi matematicii, dar mai ales în însuşi studiul gândirii şi al limbajului. Fireşte, acest tip de chestiune poate de asemenea să fie discutat în termenii structurii efective a limbii noastre. Deşi această structură este inevitabil dominată de forma divizantă subiect – verb – obiect (complement), ea conţine totuşi o varietate complexă şi bogată de alte forme, care sunt folosite în mare măsură tacit şi prin sugestie (în special în poezie, dar, mai general, în toate modurile de exprimare artistică). Oricum, forma dominantă subiect – verb – obiect (complement) tinde în continuare să conducă la fragmentare – şi este evident că încercarea de a evita această fragmentare prin utilizarea abilă a altor caracteristici ale limbajului poate funcţiona numai într-un mod limitat, deoarece, prin forţa obişnuinţei, tindem, mai devreme sau mai târziu, în special în problemele generale privind viziunile noastre atotcuprinzătoare despre lume, să cădem fără să ne dăm seama în modul fragmentar de funcţionare implicat de structura de bază. Motivul pentru aceasta nu este doar că forma subiect – verb – obiect (complement) a limbii implică permanent o diviziune inadecvată între lucruri; ci, în chiar mai mare măsură, motivul este că întrebuinţarea curentă a limbii tinde foarte puternic să-şi ia de bună propria sa funcţionare şi astfel ne conduce la o concentrare aproape exclusivă asupra conţinutului în discuţie, iar funcţia simbolică a limbii va fi, în consecinţă, marginalizată sau ignorată. Totuşi, aşa cum s-a arătat mai devreme, aici îşi are originea tendinţa primordială spre fragmentare. Deoarece gândirea şi limba obişnuită nu atrag atenţia în chip adecvat asupra modului lor propriu de funcţionare, acesta din urmă pare să se petreacă într-o realitate care este independentă de gândire şi de limbaj, astfel că diviziunile implicate în structura limbii sunt atunci proiectate în afară, ca şi cum ar fi fragmente corespunzătoare unor rupturi efective din „ceea ce este”.
O asemenea percepţie fragmentară poate genera totuşi impresia iluzorie că funcţionării gândirii şi limbajului i s-a acordat într-adevăr deja o atenţie cât se poate de adecvată şi astfel poate conduce la concluzia falsă că nu există în realitate nici o dificultate serioasă de tipul celei descrise mai sus. Se poate presupune, de exemplu, că aşa cum funcţionarea lumii naturale este studiată în fizică, cea a societăţii este studiată în sociologie şi cea a minţii în psihologie, la fel şi funcţionarea limbajului face obiectul lingvisticii. Dar, desigur, o astfel de idee ar fi adecvată numai dacă toate aceste domenii ar fi în realitate separate clar şi dacă ori ar fi constante, ori s-ar modifica lent în natura lor, astfel că rezultatele obţinute în fiecare domeniu de specializare ar fi relevante în toate situaţiile şi în toate ocaziile în care ar putea fi aplicate. Ceea ce noi am accentuat este că, în cazul întrebărilor cu un orizont atât de larg şi adânc, acest tip de separare nu este potrivit şi că, în orice caz, chestiunea decisivă este de a se da atenţie chiar limbajului (şi gândirii) folosite în fiecare moment în investigaţia asupra funcţiei limbii înseşi, ca şi în orice altă formă de investigaţie în care s-ar putea angaja cineva. Astfel, nu va fi potrivit să izolăm limbajul ca pe un domeniu particular de investigaţie şi să-l privim ca pe un lucru relativ static care se schimbă doar lent (sau deloc) când cineva îl pătrunde.
Este clar atunci că, dezvoltând rheomodul, va trebui să fim în mod special conştienţi de necesitatea ca limbajul să atragă propriu-zis atenţia asupra propriei sale funcţionări chiar în momentul în care aceasta se petrece, în acest fel nu numai că am putea fi capabili în mai mare măsură să gândim coerent asupra întrebărilor globale privind viziunile noastre atotcuprinzătoare asupra limbii, dar am putea înţelege de asemenea mai bine modul în care funcţionează de obicei limba, aşa încât să putem fi capabili să utilizăm mai coerent până şi acest mod obişnuit.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog