Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

NICOLAE CORLĂTEANU – 90

Slujitor fidel al verbului matern

Ion EŢCU

Teodor COTELNIC

Alte articole de
Ion EŢCU
Teodor COTELNIC
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XV, 2005

Pentru tipar

Românofobia este o boală foarte veche a ruşilor, dar începând cu anul 1924, când este formată R.A.S.S.M., capătă o amploare nemaipomenită şi este subordonată unui scop „internaţionist”. Înstrăinarea de România, de cultura, de spiritualitatea românească, de limba română devine o preocupare constantă a politicii bolşevice pe această palmă de pământ. Moldovenismul primitiv, antinaţional, reacţionar şi agresiv, transformat în ideologie de stat, trebuia să atingă, într-o perioadă foarte scurtă, un grad de ferocitate suficient ca „eliberarea” Basarabiei să fie în stare să otrăvească sufletele a milioane de români „salvaţi” de sub ocupaţia românească. În 1940 Basarabia a fost anexată de imperiul sovietic şi experimentaţii socialişti transnistrieni s-au pus pe lucru, ţinându-se bolşeviceşte „di oiştea moldovenizării”, „di limba moldoveneascî” (1, p. 3) cu ferma convingere „cî limba norodului moldovinesc în curjirea întrejii istorii ... s-o diosăghit de limba valahianî (romîneascî)” (2, p. 5). Despre consecinţele „istoricii eliberări”, care din fericire a durat doar un an, aflăm dintr-un articol al unui învederat moldovenizator, care constata cu mândrie: „Naţionaliştii moldo-români care în realitate constituiau coloana de aprovizionare a coloanei a cincea fasciste au fost distruşi când Basarabia s-a unit cu Uniunea Sovietică” (3). „Naţionaliştii moldo-români”, adică intelectualitatea basarabeană, rămasă nemasacrată doar pentru că începuse războiul, acum ştia ce o aşteaptă. De aceea în 1944, când valul „eliberator” s-a rostogolit din nou peste Basarabia, aici a rămas un vid intelectual: majoritatea covârşitoare a intelectualităţii apucase calea bejeniei peste Prut. Puţinii intelectuali, după spusele aceluiaşi autor, urmau să afle „dragostea” bolşevică care consta în obişnuinţa „de a se lupta fără cruţare şi de a nimici tendinţele burghezo-naţionaliste în limba moldovenească” (ibidem).
Aceasta era situaţia socio-politică în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, aceasta era atmosfera culturală în Basarabia postbelică când tânărul licenţiat în litere şi drept Nicolae Corlăteanu îşi începe cariera pedagogică şi ştiinţifică. Foarte prudent, se implică activ, în chiar groaznicul an 1945, în discutarea Normelor limbii literare adoptate încă în 1941. Nu fără contribuţia lui Nicolae Corlăteanu, în urma unor dezbateri aprinse, în Norme au fost introduse mai multe modificări în sensul apropierii lor de normele limbii literare române. Lupta acerbă împotriva „tendinţelor naţionaliste în limbă”, cultivarea şantismului degradant, a lipsei de bun-simţ şi respect pentru cuvântul scris şi rostit a continuat până în anii cincizeci. Cu toate acestea, sesiunea ştiinţifică din 1950 a constituit un pas important în direcţia românizării Normelor menţionate.
Nicolae Corlăteanu participă activ la lucrările Sesiunii ştiinţifice menţionate, demonstrând spiritul romanic de dezvoltare a „limbii moldoveneşti”. Dar peste un an promotorii „şantismului” agresiv organizează o nouă conferinţă, cu participarea unor savanţi de la Academia unională, în cadrul căreia s-a reactualizat problema „limbii moldoveneşti” ca limbă „osăghită”, cu trăsăturile ei „individuale”, cu normele ei ortografice şi ortoepice deosebite de normele româneşti. N. Corlăteanu însă, în calitatea sa de profesor de limbă la Universitatea de Stat, respinge normele şantiste şi continuă să pregătească cadre de filologi în spiritul adevăratelor norme literare ale limbii române – fonetice, lexicale şi gramaticale.
Pledoaria profesorului Corlăteanu pentru perfecţionarea ortografiei „limbii moldoveneşti”, pentru promovarea românismului, munca de pregătire a cadrelor de viitori promotori ai limbii române şi activitatea ştiinţifică s-a soldat, în 1957, cu rezultatele scontate când a avut loc reforma ortografiei şi recunoaşterea faptului că aceeaşi entitate glotică e denumită cu doi termeni diferiţi: limba moldovenească şi limba română (4, p. 31).
Tentativele ideologilor românofobi de a lichida discrepanţa dintre limba literară şi vorbirea colocvială, năpădită de rusisme şi calcuri din limba rusă, au continuat, dar pe an ce trecea se făcea tot mai simţit rolul pedagogului-filolog, al omului de ştiinţă-filolog în acţiunea de veghere asupra corectitudinii vorbirii, a limbii scrise, unica susceptibilă de îmbunătăţiri în condiţiile „bilingvismului armonios”. Afirmarea normei literare s-a intensificat în stânga Prutului mai ales după 1960, când acelaşi Nicolae Corlăteanu s-a angajat public, în fruntea noii generaţii de lingvişti, pe care tot Domnia sa i-a educat, să combată utilizarea în limba scrisă a elementelor dialectale, a împrumuturilor şi a calcurilor nemotivate. La Institutul de Limbă şi Literatură, pe care îl conducea, pregăteşte publicarea culegerilor de articole Cultivarea limbii, în care sunt examinate greşelile din ziarele republicane şi raionale, emisiunile de radio şi televiziune, propunându-se modelele corecte.
În articolul-program Ce este cultivarea limbii?, publicat în primul număr al seriei Cultivarea limbii din 1961, Domnia sa menţionează: „Cultivarea limbii trebuie să ducă la formarea simţului limbii la toţi acei care vorbesc limba dată. Omul care are un dezvoltat simţ al limbii ştie să folosească un anumit cuvânt, vechi sau nou, la locul potrivit. Ca şi muzicianul, care tresare la fiecare notă falsă, auzită într-un ansamblu muzical, vorbitorul cu un fin simţ al limbii prinde orice abatere de la normele limbii literare”. În continuare, scrie că cei ce se ocupă de cultivarea limbii „trebuie să aibă în grijă curăţirea ogorului lingvistic de tot ce împiedică exprimarea corectă, adecvată a gândurilor şi a sentimentelor vorbitorilor. Tendinţa de a-şi cultiva limba trebuie să intre în preocupările tuturor acelora care se folosesc de limbă ca de cel mai de seamă mijloc de comunicare”.
Savantul-lingvist Nicolae Corlăteanu îşi dădea bine seama şi cerea şi colegilor săi să conştientizeze un lucru simplu: pentru a ne integra în familia popoarelor civilizate e nevoie de o muncă enormă, or, „marea majoritate sau chiar întregul colectiv de vorbitori ai unei limbi trebuie să folosească atât oral, cât şi în scris modelele de limbă, formele literare. În vederea atingerii acestui scop nobil, explicând şi justificând folosirea cutărui sau cutărui element lingvistic recomandabil, – sublinia mereu N. Corlăteanu, – cultivarea limbii contribuie la însuşirea conştientă a normelor literare, la formarea şi cultivarea simţului limbii la marea majoritate a vorbitorilor” (idem, p. 12-13).
Pentru acad. N. Corlăteanu cultivarea limbii însemna nu o simplă decretare a formelor corecte, ci şi o muncă enormă de culturalizare a masei de vorbitori. În felul acesta, sublinia dânsul, deseori, „ocupându-ne de cultivarea limbii suntem chemaţi a lămuri ce fel de elemente lingvistice sunt mai potrivite pentru un anumit scop, să arătăm care dintre ele corespund mai bine tendinţelor generale actuale ale limbii şi care sunt învechite şi lipsite de viaţă. În aceste cazuri nu obosea să repete că „în afară de întrebuinţarea generală în limba comună, trebuie să ţinem cont şi de folosirea acestor elemente în opera celor mai reprezentativi scriitori” (idem, p. 11-12).
Dat fiind faptul că scriitorii propun modelul de folosire a limbii literare, şlefuiesc limba literară, o perfecţionează punând în circulaţie anumite cuvinte, forme sau construcţii noi, neobositul dascăl a studiat şi a propagat farmecul exprimării unor mari scriitori români cum sunt Creangă, Eminescu, Alecsandri... În opinia lui, un adevărat scriitor simte limba, ştie să-i aprecieze şi să-i valorifice posibilităţile stilistice şi estetice, căci „poetul e arhitect, un inginer al sufletelor umane, dar în aceeaşi vreme este şi un meşter-faur, un maestru al slovei scrise, prin intermediul căreia el face ca ceilalţi să vadă, să simtă pulsul vieţii, să acţioneze în corespundere cu idealurile nobile ale societăţii” (6, p. 46). Totodată Domnia sa atrage atenţia că, spre deosebire de lucrările ştiinţifice şi actele oficiale în care se respectă cu stricteţe normele limbii literare, comunicarea artistică îşi are legităţile ei. Necesităţile estetice îi permit scriitorului, în special poetului, să se abată uneori de la normă. Fireşte, abaterile trebuie să fie bine motivate de conţinutul de idei al operei literare.
Munca de cultivare a limbii nu este, în concepţia prof. N. Corlăteanu, un proces haotic. Cultivatorul de limbă, subliniază dânsul, „intervine doar în cazurile, când avem două sau mai multe cuvinte, forme sau construcţii, dintre care numai una este recomandabilă. Astfel trebuie propagate şi răspândite formele de tipul mânzi, grumazi, care sunt în corespundere cu tendinţele istorice de dezvoltare a limbii noastre. Aceste cuvinte sunt foarte vechi. La origine, în componenţa lor fonetică era africata dz, care acum a evoluat în z. De aici şi alternanţa z-zi (grumaz, mânz – singular, grumazi, mânzi – plural)”. Şi profesorul explică cu răbdare mai departe: „Cu totul alta e situaţia în cuvintele harbuz, obraz, treaz, viteaz ş.a., toate de origine slavă, în componenţa fonetică a cărora nu se află africata dz, ci fricativa z, care alternează cu j (harbuji, obraji, treji, viteji ş.a.m.d.)” (6, p. 12).
Aceeaşi grijă pentru respectarea normelor fonetice l-au determinat să pledeze cu argumentele de rigoare în favoarea introducerii literei ć pentru redarea sunetului semioclusiv prepalatal sonor (Angelica) în situaţiile în care se folosea greşit sunetul fricativ prepalatal sonor (bujet).
Atât în prelegerile universitare, cât şi în articole insistă asupra necesităţii de a respecta normele ortoepice literare. În special se opreşte asupra accentului: „nu o dată am auzit accentuându-se greşit: ducém-ducéţi; bătém-bătéţi; trecém-trecéţi; mergém-mergéţi ş.a. Este vorba de accentuări dialectale (şi nu literare) ale verbelor de conjugarea a III-a la timpul prezent modul indicativ. Pentru asemenea verbe norma literară fonetică cere ca accentul să cadă pe rădăcina verbului şi nu pe desinenţă. Deci, în corespundere cu normele literare fonetice, trebuie să accentuăm: dúcem, dúceţi; bátem, báteţi; trécem, tréceţi ş.a.m.d.” (idem, p. 18).
Pentru a-l determina pe cititor să înţeleagă că accentul este de-o importanţă deosebită, că este, după cum spuneau gramaticienii antici, „sufletul” cuvântului, şi că de acesta depinde, de multe ori, sensul nu numai al unui cuvânt, ci şi al unei propoziţii, N. Corlăteanu citează exemplul semnificativ din M. Eminescu „De unde vii tu?”. (Accentul logic poate cădea pe fiecare din cele trei cuvinte unde, vii, tu şi în fiecare caz fraza va avea alt înţeles.)
Profesorul a combătut utilizarea greşită a cuvintelor apropiate din punct de vedere fonetic, dar care diferă prin semantica lor, adică a paronimelor. Cităm un singur exemplu. „În această privinţă, – subliniază dânsul, – e semnificativă întrebuinţarea verbelor a (se) dezbăra şi a (se) dezbăiera, care deseori se confundă, deşi e vorba de două cuvinte cu totul diferite atât din punctul de vedere al originii lor istorice, cât şi al valorii lor semantice. Primul verb a (se) dezbăra este, probabil, de origine slavă şi înseamnă: «a se lăsa, a se dezobişnui de un nărav; a se dezvăţa, a se descotorosi de cineva sau ceva»… Verbul a (se) dezbăiera are la bază cuvântul baieră, care e de origine latină. El exprimă înţelesul «a dezlega, a desface, a deznoda baierile»” (idem, p. 13).
Astăzi acad. Nicolae Corlăteanu ştie că ceea ce a semănat cu generozitate a prins rădăcini puternice, iar norma literară, frumosul limbii este cultivat cu responsabilitate de numeroşii săi discipoli.
 
Bibliografie
1. Chior, P. I., Dispri ortografia linghii moldovineşti, Târg. Bârzu, 1929.
2. Madan, L. A., Gramatica moldovineascî. I: Fonetica şi morfologhia, Tiraspol, 1930.
3. Ceban, I., Ocişciati moldavshii iazâc ot ciujdâh vlianii // Sovetscaia Moldavia, 1946, 20 aprilie.
4. Curs de limbă moldovenească contemporană. Fonetica şi morfologia, Chişinău, 1957.
5. Corlăteanu, N., Normele literare şi chestiunile de cultivare a limbii, în Cultivarea limbii, II, 1962.
6. Corlăteanu, N., Limba noastră…, Chişinău, 1981.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog