Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EVOCĂRI. MĂRTURII

Cine merge încet ajunge departe

Victor CIRIMPEI

Alte articole de
Victor CIRIMPEI
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XV, 2005

Pentru tipar

Sînt unul dintre miile de foşti studenţi ai profesorului universitar, acum de 90 de ani, academicianul Nicolae Corlăteanu, precum şi unul dintre numeroşii colegi ai Domniei sale.
 
I
Personal, îl cunosc de aproape 50 de ani, din august 1958. Eram în fierberea de după întîiul şi cel mai responsabil examen de admitere (compunere în scris) la Universitatea de Stat din Chişinău, filologie – încă nu ştiam nota luată la acel examen, de limbă-literatură.
 – Ai la compunere nota maximă: foarte bine. Nu ai scris mult, Cirimpei, însă nu ai făcut nici o greşeală, mi-a zis profesorul-examinator N. G. Corlăteanu, cu voce limpede şi calmă, domolitoare pentru arderea în care mă aflam de vreo două zile.
Student fiindu-i, prelegerile filologice ni le expunea temeinic, fără a se grăbi, doritorii de a conspecta reuşind să-şi fixeze în caiete fiecare cuvînt, pronunţat cu dicţie răspicat-lămurită, într-o frumoasă limbă românească (nu în à la Borşci sau I-De-Ceban). Conspectulacelorprelegerineeramanualuldebază după care pregăteam în timpul sesiunii de examene susţinerea disciplinei respective, „limba”.
 
II
Pe nepusă masă, alături de şi împreună cu filologi de faimă sovietică „moldovenească” românofobă, ca A.T. Borşci, I.D. Ceban / Ciobanu, I.C. Vartician, supravegheat ideologic şi redactat de aceştia, Nicolae Corlăteanu, în anii stalinişti ’40-’50, a elaborat, cu multă răbdare şi precauţie, programe şcolare şi universitare, manuale, crestomaţii – pentru cunoaşterea limbii şi literaturii lui Neculce, Creangă, Eminescu.
La o manifestaţie revoluţionară de prin septembrie ’89 (un miting spontan într-o aulă a Universităţii) mi-a reuşit să potolesc şi să corectez oratoria înflăcărată a unor studenţi care au pronunţat numele CORLĂTEANU în acelaşi buchet condamnabil de „pîngăritori ai limbii noastre: Borşci, I. D. Ciobanu şi ...”.
 – Nu este lingvistul Corlăteanu de o teapă cu Borşci şi I-De-Ciobanu, stimaţilor vorbitori precedenţi! Nu vă încărcaţi de păcate...
 
III
După Facultate, în toamna anului 1964, eram proaspăt angajat la Academia de Ştiinţe, Institutul de Limbă şi Literatură, al cărui director era acelaşi profesor universitar, binecunoscut şi apreciat, Nicolae Corlăteanu. Într-o joie am fost poftit „la director”.
– Te-am chemat, Cirimpei, să aflu dacă vrei sau nu să faci trei ani de aspirantură la Moscova.
– Sigur că vreau! am reacţionat cu voce tare, fulgerător, ca din puşcă.
– Nu te grăbi. Va trebui să faci disertaţie în domeniul de care eşti preocupat, la folclor. Gîndeşte-te bine pînă marţi. Atunci ai să vii şi ai să-mi spui dacă te-ai hotărît definitv, dacă nu te-ai răzgîndit.
– Nu trebuie să mă gîndesc pînă marţi! Vă spun fără pic de ezitare: sînt hotărît definitiv
 – Nu merge aşa. Să te gîndeşti bine pînă marţi. Poate vorbeşti şi cu părinţii, sfătuie-te şi cu dînşii. Marţi vei veni şi-mi vei spune ce ai decis.
„Măi, măi, ce om socotit şi prudent e directorul!... Să mă gîndesc atîtea zile! Pî...nă marţi!...”, mi-am tot zis în gînd, ieşind afară.
 
IV
Mi s-a întîmplat (aşa mi-a fost norocul, de aspirant / doctorand) să fiu martorul susţinerii, la Moscova, în ianuarie 1965, al celui de al doilea doctorat în filologie al profesorului nostru Nicolae Corlăteanu, la Institutul de Lingvistică al Academiei Unionale de Ştiinţe; eram în sală, basarabeni, vreo cinci, în rest – public străin, cam 20 de mari lingvişti (Budagov!, Bieloded!, Mihalcí! etc.). Pătrunşi de importanţa evenimentului, urmăream amuţit-respectuos, derularea ceremonialului acelei susţineri.
Sobru, stăpînit şi înţelept, fără vreun semn de emotivitate sufocantă, cu precizia cuvenită acceptării de netăgăduit, examinatul N. G. Corlăteanu îşi semăna vorbele-teze, una cîte una, rar şi clar, întregind, amănunt cu amănunt, profilul „temei de acasă”:Studiu asupra sistemului lexical moldovenesc în anii 1870-1890 (contribuţia lui Ion Creangă şi a altor scriitori la valorificarea stilistică a vocabularului contemporan). Aşadar, lexic moldovenesc din dreapta Prutului anilor 1870-1890 (al scriitorilor Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihail Eminescu şi alţi reprezentanţi de frunte ai literaturii române).
 
V
Înunadincărţilesale, omul de ştiinţă Nicolae Corlăteanu, referindu-se la elementele de lexic geto-dacic, expune următoarea informaţie:
„În 1954 a fost descoperită o inscripţie alcătuită din trei cuvinte: Decebalus per Scorilo, aplicată de mai multe ori ca ştampilă pe un vas mare pentru cereale. Inscripţia a fost interpretată: «Decebal fiul lui Scorilo»”.
Atît. Nici un cuvînt mai mult în legătură cu inscripţia dată.
I-am spus domnului profesor, în 1982, că mă preocupă mult această inscripţie, că – 1) nu-s „trei cuvinte”, ci patru, 2) nu e vorba de o ştampilă, ci de două(una cu DECEBALUS, alta cu PERSCORILO), 3) vasul nu e „pentru cereale”, ci e unul de cult, 4) nu înseamnă „Decebal, fiul lui Scorilo”, ci „(Vas-altar) pentru cenuşa eroilor(epocii lui) Decebal”. Deoarece (zisem) „asupra ipotezei trebuie să mai lucrez”, domnul profesor m-a sfătuit că bine ar fi să mă ocup de probleme reale, pozitive, nu aşa de vechi şi cu atîtea necunoscute, ale căror adevăr, controversat, este limpezit aproximativ, cu multă pierdere de nervi şi timp. Nu am zis nimic, dar nu am fost de acord.
 
VI
De mulţi ani, cînd mi se înîmplă să mă întîlnesc, în diverse ocazii, cu domnul profesor, Domnia sa nu mă numeşte Cirimpei, calaînceputuri, ci pe numele mic: Victor. Sigur, mi-i plăcut să mă aud numit în acest fel de domnul academician. Parcă ar fi tatăl meu, parcă aş fi feciorul sau nepotul Domniei sale.
Şi cum de menţine în memorie nu numai numele, ci şi prenumele meu?!
Am observat că şi altora, foştilor lui studenţi, li se adresează tot aşa, numindu-i afectuos-părinteşte cu numele mic. Ia memorie! Şi eu, care uit „de la mînă păn la gură” prenumele, ba chiar şi numele celor pe care nu i-am văzut o lună-două!...
 
VII
Înziuade18mai2002,la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, urma să se producă, începînd cu ora 14, o lansare de carte a cercetătorului G. Verebceanu, despre un manuscris de la 1774 (Viaţa lui Bertoldo). Eradeinterespentrumine, de aceea, grăbindu-mă să ajung la timp, mai pe aproape de Institut, o luasem pe scurtătură, prin Grădina Publică, tot uitîndu-mă la ceas, impacientat: „Vai, întîrzii!... Au rămas cîteva minute!”. Fac pasul mai mare...
Deodată, extrem de zorit cum eram, îl văd înaintea mea, păşind agale, fără nici o grabă, pe domnul profesor Corlăteanu. „Nu cumva s-o fi ducînd şi domnul profesor la aceeaşi lansare?”, mi-a scăpărat prin minte. Ajuns în drept cu Domnia sa, îi zic „bună ziua”, adăugînd precipitat încotro mi-i drumul.
– Stai, Victor... Nu fii aşa grăbit. Şi eu mă duc acolo. Ia să ne aşezăm pe banca aceasta – ne mai odihnim, vorbim ceva... „Vai, vai, vai... Încă şi să ne aşezăm!”, îmi zic îngrozit. – Nu te teme, Victor; nu vom întîrzia. – Dar au rămas numai trei minute pînă la ora începerii! zic. – O să reuşim. Fii liniştit.
Nu am avut încotro, mă aşez în aşa fel ca să ne vedem la faţă şi, deoarece de multă vreme nu ne întîlniserăm, constat în sine că „s-a cam împuţinat la chip domnul profesor... Dar la anii săi să vină pe jos de acasă, o bunişoară distanţă, nu e glumă. Trebuie să se odihnească puţin pe această bancă din parc”.
Şi, odată aşezaţi, îmi spune că a citit ce am publicat, nu de mult (25 apr.) în Literatura şi arta despre tatăl meu („Tata a murit român”), decedat în al 90-lea an de vieţuire.
– Citiţi dumneavoastră şi nişte materiale aşa de ne-lingvistice?
– Citesc Literatura şi arta număr de număr – este o revistă bună. Mi-a plăcut cum ai scris despre tatăl dumitale.
Eram surprins de părerea Domniei sale. În continuarea dialogului nostru însă, domnul profesor, ca să-mi tempereze românismul din „Tata a murit român”, îmi vorbeşte despre o revelaţie a sa, în dezacord cu Sextil Puşcariu, vizavi de interpretarea diferită a dependenţei Apostolului din 1563 al lui Coresi faţă de Codicele voroneţean şi, tangenţial-concluziv: „Fraţii noştri din Regat nu se uită la basarabeni cu acea dragoste cu care ne uităm noi la dînşii. Ei ne au de necompetenţi în ale ştiinţei; şi nu numai”, ilustrîndu-şi opinia cu un exemplu, al cărui actant era lingvistul Puşcariu.
Nu am zis nimic împotrivă, pentru că mi s-a întîmplat şi mie. (Cum numai începeam să le vorbesc despre per scor ilo unorarheologidelaCluj, de la Bucureşti, unor etnologi de la Iaşi – mă opreau, mai mult sau mai puţin delicat, cu subtextul că nu e de mintea mea problema, apucînd ei alt capăt de vorbă. Nu toţi. Au fost şi dintre cei care înclinau să-mi dea dreptate.) Dar mie Sextil Puşcariu îmi este foarte scump. El, asemenea lui B. P. Hasdeu, era de părerea că sufixul -ilă e o reminiscenţă de pe vremea dacilor. Da, aşa e! Tracul Il-u („Viteazul”) a înfiinţat pe coasta nord-vestică a Asiei Mici cetatea Il-ion a regiunii Troia. În IL-O din per scor ilo, în folcloricele Ger-ilă, Donc-ilă/Äîí÷-čë, ßđ-čëî; în istoricele Gudilas/ căpetenie getică), Petr-ilo (domnitor moldovean în cronica polonezului M. Styjkowski) etc., în antroponime ca Добр-ил, Бърз-ил, Страш-ил, Corn-ilă, Voic-ilă etc. – avem paradigma evoluării substantivului tracic il („erou / viteaz / voinic”) spre calitatea de sufixoid şi, în sfîrşit, spre cea de sufix.
Ne-am ridicat şi, încetişor, hai-hai, hai-hai (eu frînîndu-mi politicos pasul), am ajuns la Institut. Erau trecute de ora 14 cîteva minute, dar a trebuit să mai aşteptăm ceva timp pînă la începerea manifestaţiei, aşa că s-au adeverit vorbele domnului profesor – nu am întîrziat, am reuşit să fim „la timp”.
În cadrul comentariilor pe marginea cărţii lansate, profesorul Nicolae Corlăteanu a menţionat că lucrarea domnului Verebceanu, apărută în bune condiţii poligrafice, tratează „cu multă stăruinţă şi cu deosebită acribie, filologic şi lingvistic (aceasta mai rar înfăptuindu-se în Republica Moldova), un text de literatură populară veche, filozofică şi satirică, de largă circulaţie în diferite colţuri ale lumii”.
 
La venerabila-i vîrstă a celor 90 de ani (lungească-i Dumnezeu durata bucuriilor pămînteşti), Profesorul Nicolae Corlăteanu este cu noi – discipoli, prieteni, simpli cunoscuţi, foarte mulţi asaltînd în grabă mare tehnologiile electronice ale începutului de mileniu trei; Domnia sa – continuînd a fi, după cum ni se destăinuie, „o fire măsurată, cumpătată, meditînd mult la fiecare pas făcut în viaţă”.
Iar cine merge încet, zice poporul, ajunge departe.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog