Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EVOCĂRI. MĂRTURII

În căutarea vocaţiei...

Lidia CODREANCA

Alte articole de
Lidia CODREANCA
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XV, 2005

Pentru tipar

Un caracter distinct păstrat până la venerabila senectute. O perseverenţă şi o forţă de muncă de invidiat. O imensă dragoste faţă de cuvânt.
Îl văd elev în clasa a III-a la liceul „Al. Donici„ din Chişinău predând ore pentru a-şi face un ban de cheltuială, pentru a-şi procura o carte, o haină… Nu-şi ia bacalaureatul o dată cu toţi absolvenţii de liceu, tot din lipsa banilor. „Se cerea o sumă de 1.500 de lei pentru remunerarea examinatorilor invitaţi de la Bucureşti şi de la Iaşi”. L-a susţinut toamna, scutit fiind de această taxă la intervenţia directorului Macovei.
A fost tentat să dea la medicină având o rudă medic. Dar a învins dragostea de litere.
– Ca să fii medic, trebuie să ai fire aspră, să fii dur cu omul bolnav. Dar eu sunt milos, când văd cum suferă cineva mă doare…, iată de ce nu m-am dus la medicină.
Pe când îşi făcea planuri să plece la Bucureşti, oraş mare şi necunoscut pentru el, îşi aminti de Eminescu şi de Cernăuţi.
– Mă duc la Universitatea din Cernăuţi.
Îl văd aievea student ascultând cursurile profesorilor Procopovici şi Nandriş, despre care îşi aminteşte cu multă căldură. Ambii au jucat un rol decisiv în formarea personalităţii lui creatoare. Procopovici a fost acela care a observat cel dintâi spiritul de cercetător-filolog al absolventului Nicolae Corlăteanu, propunându-i ca temă pentru teza de licenţă „Relaţiile dintre Codicele Voroneţean şi Psaltirea Şcheiană”.
– Puşcariu l-a invitat pe fostul său discipol Procopovici la Cluj şi nu l-am mai văzut.
Dar ce poveste nostalgică auzi despre Nandriş! Studentul Corlăteanu şi tânărul profesor Nandriş, devenit personalitate la 30 de ani, au fost foarte apropiaţi în toţi anii de studii. Dar şi acesta a plecat la Londra şi nu l-a mai văzut…
După Cernăuţi, licenţiat al Facultăţii de Drept cu menţiunea cum laude şi al Facultăţii de Litere şi filozofie – cu magna cum laude, tânărul absolvent Nicolae Corlăteanu se porneşte în căutarea unui loc de muncă în satul de baştină Caracui. Era vara anului 1940.
Peste o lună de zile, apare în sat un reprezentant al stăpânirii ruse pentru a alege un nou primar. Pe lista aceluia la postul de primar „candidau vreo 6-7 persoane”. La întrebarea ofiţerului: „ Pe cine credeţi că ar fi bine să-l alegem?”, ţăranii au răspuns: „Pe Corlăteanu! E cu două facultăţi”. Când a aflat ofiţerul ce facultăţi are şi unde le-a absolvit, i-a zis tăios: „Du-te acasă!”.
– Ei, dacă n-am fost bun de primar, mă gândeam ce să fac?
Se sfătuieşte cu mama şi cu cele două mătuşi şi se duce la Chişinău, la bunul său director de liceu Ion Macovei, poate îl ajută cumva. Acela l-a încurajat să vină peste o lună, când se vor deschide nişte cursuri organizate de ruşi şi conduse de I. D. Ciobanu. Peste o lună nu-l mai găseşte pe Macovei, fostul director al liceului „Al. Donici” şi inspector general şcolar. Nimeni nu vroia să-i spună unde este. După mai mulţi ani de zile a aflat că Ion Macovei fusese arestat.
Este îndemnat să se ducă la Direcţia de învăţământ a căilor ferate. Acolo au fost repartizări la sate.
– Şeful direcţiei de învăţământ, un rusnac mic de statură şi beat turtă, îmi zice: „Ďîĺäĺřü â Îęíčöó!”.
Cam aşa a început cariera pedagogului Nicolae Corlăteanu. La Ocniţa a predat româna în clasa a VIII-a timp de un an. Într-o zi se pornise la Chişinău şi, pe când se întreba nedumerit de ce o fi întârziind atât de mult trenul, auzi pe cineva: „A început războiul!”.
– Toţi fugeau care şi încotro, trenurile nu circulau. Unul de la „încă-nu-te-vede” mi-a arătat revolverul şi mi-a zis: „Pleacă de aici!”. Ştii ce-i „încă-nu-te-vede”? Un militar dintre aceia…
În câteva ore trebuia să decidă încotro se refugiază cu tânăra soţie care aştepta un copil. Făcuse cunoştinţă cu ea în acel an la Ocniţa, ea fiind venită acolo după absolvirea Universităţii Pedagogice din Saratov.
O lună de zile au mers cu trenul de la Ocniţa până la Balaşov, unde locuiau părinţii soţiei. Tatăl-socru, directorul unei şcoli primare, l-a privit cu neîncredere: „Şi ce-ai să faci în Balaşov?”. Într-o zi însă îi aduse o veste bună: „Avem un post de profesor de germană!”.
A predat şi germana (pe care o ştia din cei şase ani de liceu şi de la facultate) în acel orăşel din Rusia. Dar numai un semestru, pentru că fusese mobilizat în armata rusă. La o uzină de tancuri, în Nijnii Taghil.
– De la filologie am ajuns la tancuri!
Pe un frig de 40 de grade. Departe de oraş, în pădure. 12 ore de serviciu şi 12 ore acasă. De mâncare li se dădea numai de două ori pe zi… De acest calvar l-a salvat o scrisoare a ministrului învăţământului din Basarabia, evacuat la Buguruslan, care cerea superiorilor uzinei ca „Nicolae Corlăteanu să fie eliberat din lucru”. „Ничего, подождешь пока война кончится.” Totuşi, după acel demers, peste o lună a fost eliberat.
Acolo, în regiunea Sverdlovsk, a mai avut o tentaţie – să facă matematică la Universitate, pentru a-şi găsi un rost în acele noi condiţii. Şi-a adunat manualele necesare, dar imediat se dezamăgeşte, a înţeles că este departe de matematica superioară…
Abia după ce s-a retras la Buguruslan, unde era evacuat Institutul de Lingvistică de la Chişinău, au luat sfârşit peregrinările viitorului cercetător şi savant în căutarea vocaţiei sale.
– Iată, vezi ce istorie! îmi zice zâmbind.
…L-am lăsat să-şi depene firul vieţii fără să-l întrerup. Şi mă gândeam că şi-a cultivat caracterul şi acele calităţi de muncă de invidiat anume atunci, în anii fragedei tinereţi, care l-au făcut să înţeleagă că vivere est militare… Atunci înfrunta greutăţile, acum bătrâneţile.
Am expus aceste crâmpeie biografice pentru că mi-au părut pe cât de evocatoare, pe atât de zguduitoare în căutarea de sine a acestei personalităţi basarabene.
Îi mulţumesc veneratului nostru professor professorum pentru confesiuni şi îi urez din toată inima multă sănătate şi cât mai multe zile senine, pline de bucuria recunoştinţei din partea discipolilor Domniei sale, despre care vorbeşte totdeauna cu mare drag…


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog