Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EVOCĂRI. MĂRTURII

„Bucovina e o istorie vie...”

Nicolae BILEŢCHI

Nicolae CORLĂTEANU

Alte articole de
Nicolae BILEŢCHI
Nicolae CORLĂTEANU
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XV, 2005

Pentru tipar

– Stimate dle academician, fiind născut în Bucovina, nu pot să nu ştiu că sunteţi legat prin mii de fibre de acest colţ al Moldovei istorice. Am observat că de fiecare dată, la auzul cuvintelor Bucovina şi Cernăuţi, faţa vi se luminează, iar gândurile, probabil, călătoresc spre acele meleaguri încântătoare. Sunt ferm convins că în pragul acestui frumos jubileu de 90 de ani o călătorie imaginară pe meleagurile Bucovinei ar avea darul de a vă reînvia vârsta tinereţii. Acceptaţi să pornim la drum pe calea amintirilor?
– Fără îndoială! La Cernăuţi se mai aud paşii lui Ştefan cel Mare şi ai lui Mihai Eminescu, mai distingi în susurul Prutului şi al Siretului vocea blândă a lui Aron Pumnul. Cum să nu tresari de bucurie când ai aceste senzaţii plăcute?! Apoi, acolo am absolvit cele două facultăţi – de litere şi filozofie şi de drept – acumulând cunoştinţe şi deprinderi, m-am format ca cetăţean şi ca om de ştiinţă. Se poate să nu rămâi recunoscător acestui pământ binecuvântat de Dumnezeu?!
– Se ştie că dintru început visaţi să deveniţi medic. Însă ajuns la Cernăuţi, aţi îmbrăţişat filologia. Cum explicaţi această metamorfoză? Să fie la mijloc zicerea lui Al. Donici (aţi absolvit liceul din Chişinău care îi purta numele) că totul „atârnă de la rădăcină”, adică de condiţiile materiale, ori poate v-a fascinat parfumul poeziei lui M. Eminescu care, cum se ştie, se mai resimte în aerul Cernăuţiului?
– Parfumul poeziei lui Eminescu într-adevăr s-a resimţit şi se resimte până acum în aerul Cernăuţiului şi eu nu puteam să nu fiu fascinat de el. Problema însă era că, dincolo de acest aer romantic, de această poezie miraculoasă, exista, din păcate, şi proza vieţii. Să ştii că prin gestul tău îi redai omului bucuria de a fi sănătos. Să ai conştiinţa că de tine depinde destinul lui fericit – e ceva ce ţine de domeniul fantasticului. Cum să nu aspiri spre un atare ideal, mai ales când ai convingerea – şi eu am avut-o! – că în acest sens mi-a pus Dumnezeu mâna pe creştet. Dar, vorba cronicarului, omul mai e şi sub vremi. Iar vremurile, pe când eu îmi căutam fericirea, erau grele. Fabulistul a avut dreptate. Pentru medicină se cereau bani grei şi eu nu îi aveam. Am ales, aşadar, filologia, care necesita mai puţine parale, adică era mai pe măsura buzunarului părinţilor. Nu regret însă alegerea. Pentru că, având două mâini, Dumnezeu mi-a pus-o pe creştet şi pe a Lui, dăruindu-mi fericirea de a vindeca oamenii prin cuvânt. Să ne amintim în acest sens de afirmaţia lui Martin Heidegger: „Vorbirea este păstrătorul fiinţei”, deci are puterea de regenerare, proprie medicinii.
– Lumea vă cunoaşte, înainte de toate, ca filolog. Despre a doua specialitate – cea de drept – pe care aţi obţinut-o la Cernăuţi nu se ştie mai nimic. Cum a încolţit ea în sufletul dumneavoastră? Ce perspective vă oferea ea atunci? De ce aţi abandonat-o pe parcurs?
– Ideea de a mă ocupa şi de drept mi-a dăruit-o fratele meu mai mare, Alexandru. El ţinea mult la această specialitate. Vorba e că juriştii se bucurau pe atunci de o educaţie aleasă. Ei erau iniţiaţi în aproape toate disciplinele. Deşi în realitate multe lucruri le cunoşteau la suprafaţă, ei lăsau impresia că ştiu totul. Apoi mai era la mijloc arta elocinţei care îi făcea să strălucească în discursuri. Peste toate acestea plana ideea că într-o lume nedreaptă tu eşti acela care faci dreptate. Încurajat de aceste idei, am absolvit şi a doua specialitate – dreptul. Dar nu am practicat-o. Pentru că la scurt timp după absolvirea Universităţii din Cernăuţi a început cel de al doilea război mondial care m-a făcut să apuc cu totul pe alte drumuri şi să mă ocup de cu totul altceva.
După război, în condiţiile teroarei istoriei, prestigiul acestei specialităţi a scăzut simţitor. Despre o apărare veritabilă a drepturilor omului nu mai putea fi vorba. Aşa stând lucrurile, nu m-am mai ocupat de aceste probleme.
– „Fiind băiet, păduri cutreieram”, zicea poetul. E imposibil să nu fi fost atras şi dumneavoastră, la vârsta tânără de atunci, de călătorii prin Bucovina. Ce locuri aţi vizitat? Ce oameni aţi întâlnit. Cu ce impresii v-aţi ales? Nu cumva priveliştile bucovinene au constituit prototipul acelui „cabinet verde” de la Chişinău, unde – zice-se – aţi elaborat toate lucrările ştiinţifice?
– Bucovina e o istorie vie. Cum să trăieşti în ea şi să nu vrei să hoinăreşti prin Codrii Cozminului, unde au avut loc atâtea lupte istorice, unde se mai păstrează stejarul lui Ştefan cel Mare? Cum să nu doreşti să-ţi porţi paşii prin Dumbrava Roşie care e la o azvârlitură de băţ de la Cernăuţi şi în care fiecare copac e un monument al istoriei noastre glorioase. Putea oare M. Eminescu să pornească de la Cernăuţi spre Ipoteştii lui altfel decât pe jos? Cine, locuind în Cernăuţi, nu ar fi fost ispitit să tragă o fugă până la Boian, unde e moşia lui Ion Neculce, până la Herţa, unde s-a născut Gheorghe Asachi, sau până la Cristineşti, unde a văzut lumina zilei B. P. Hasdeu? Cum să fii student în Bucovina şi să nu-i cunoşti vestitele mănăstiri?
Am călătorit deci mult. Împreună cu bunul meu prieten, Eugeniu Russev, am fost, practic, în fiecare localitate, ajungând până la graniţa cu Transilvania. Peste tot, unde am călătorit, am întâlnit oameni deosebiţi prin bunătatea şi spiritul lor gospodăresc. Azi mi-ar veni greu să precizez de unde am luat mai mult: de la anii petrecuţi în Caracui, numiţi cei şapte ani de acasă, ori de la Alma Mater care este Universitatea din Cernăuţi, de la bunii mei consăteni ori de la minunaţii bucovineni, unde m-am simţit ca acasă. Toţi mi-au fost în egală măsură părinţi spirituali. Şi dacă am trăit o viaţă frumoasă, dacă nu m-am compromis nicicând, e pentru că am învăţat omenia de la dânşii. Vorba cântecului: „iarba verde de acasă / să mă rătăcesc prin lume / nu mă lasă”.
Despre forţa de inspiraţie a peisajelor Bucovinei şi despre acel „cabinet verde” al meu de la Chişinău voi vorbi, din motive de modestie, mai puţin, oferindu-i, în acest sens, cuvântul poetului Nicolae Dabija: „Acolo (adică în Bucovina – N.C.), menţionează el, cerul se prelinge pe cupolele mănăstirilor voievodale, dealurile de piatră suie cu tot cu sate deasupra lumii, mai aproape de munte, timpul curge altfel, râurile se prăvălesc altfel, oamenii sunt altfel. Şi din motiv că Dumnezeu e mai aproape. Acolo, dacă ai la îndemână un toc şi o filă de hârtie, poezia se scrie singură” (Literatura şi arta, 1999, 17 iunie). Cu o anume doză de convenţionalitate, am putea admite că spusele se referă şi la munca ştiinţifică.
Într-adevăr, priveliştile bucovinene au constituit prototipul acelui „cabinet verde”, unde, cum observă critica, mi-am scris toate lucrările ştiinţifice. Nimic deosebit, dacă ne gândim la spusele lui Albrecht Dürer că „...arta se ascunde în natură” şi că „cine ştie să o extragă de acolo acela o şi posedă”. Spusele, cred eu, pot fi raportate în egală măsură şi la rezultatele muncii ştiinţifice.
– „Un peisaj oarecare este o stare de suflet”, zicea scriitorul elveţian de limbă franceză H. F. Amiel. Cum credeţi, schimbând peisajul moldovenesc pe cel bucovinean, v-aţi ales cu anumite stări de suflet noi?
– Fără îndoială. În primul rând mă gândesc că m-am ales cu o bonomie aparte, dar şi cu o tărie de caracter proprie oamenilor de la munte.
– Ştiindu-vă, între altele, pedant – în sensul bun al cuvântului – mă întreb şi vă întreb dacă nu cumva bucovinenii, cu meticulozitatea lor de esenţă austriacă, v-au cultivat această calitate. Insist asupra presupunerii, căci consider că o asemenea calitate e absolut necesară în activitatea ştiinţifică şi că e capabilă să explice multe particularităţi frumoase ale ei.
– Pedanteria am moştenit-o de la părinţi, dar Bucovina mi-a şlefuit-o, ceea ce, cred, se poate vedea şi în firea mea, şi în scrisul meu.
– Cernăuţii din prima jumătate a secolului XX, universitatea din acest oraş dispuneau de un potenţial artistic şi ştiinţific deosebit de interesant şi de bogat. Pe cine dintre profesorii universitari, dintre colegii-studenţi de atunci i-aţi înscrie, azi, în primul rând, în lista care a constituit anturajul dumneavoastră ştiinţific? Cum s-a imprimat în sufletul dumneavoastră acest anturaj?
– În primul rând l-aş numi pe Sextil Puşcariu. Dumnealui, ce e drept, nu mi-a fost profesor, înainte de a veni eu la universitate, s-a mutat cu traiul la Cluj-Napoca. A fost însă profesorul lui Alexe Procopovici, care mi-a predat foarte adânc şi frumos limba română şi prin care am simţit că spiritul lui Sextil Puşcariu domina atmosfera ştiinţifică cernăuţeană şi după plecarea lui. Apoi l-aş numi pe vestitul profesor de slavistică Grigore Nandriş, care a avut o influenţă foarte puternică în formarea mea ca om şi ca personalitate ştiinţifică. Îmi amintesc cu recunoştinţă de profesorul de limba latină Radu Sbiera, de profesorul de istoria românilor Ion Nistor, de eruditul şi elegantul profesor de literatura română şi folclor Leca Morariu. „Fără a cunoaşte puterea cuvintelor e imposibil să cunoşti oamenii”, zicea Confucius. Toţi aceşti profesori m-au ajutat să cunosc puterea cuvintelor – obiectul lingvisticii – deci şi să intuiesc virtuţile lor personale. Le datorez mult.
Dintre colegii de facultate cel mai drag sufletului meu a fost Ion Iliuţ, fecior de ţăran din Bucovina. Cu el mi-am împărţit necazurile şi bucuriile, grijile prezentului şi speranţele de viitor. Cu el şi prin el am cunoscut mai bine Bucovina şi oamenii ei. Nu ştiu dacă mai e în viaţă, dar îl pomenesc de fiecare dată cu cele mai alese cuvinte.
– Despre unele personalităţi din acest anturaj, cum ar fi Nandrişii, aţi scris mult şi frumos. Dacă, azi, v-ar permite sănătatea şi timpul, despre cine aţi mai scrie?
– Am organizat la Institutul de Limbă şi Literatură al A.Ş.M. un simpozion important consacrat operei lui Alexe Procopovici. Despre el însă mai urmează să scriem. A fost o personalitate marcantă şi ne-a lăsat o operă foarte interesantă. Aş mai scrie cu plăcere despre Radu Sbiera, Ion Nistor, Leca Morariu. În genere, trebuie să recunoaştem că despre personalităţile ştiinţifice şi literare din Bucovina s-a scris până acum puţin. Aceste goluri se cuvin acoperite.
– Dumneavoastră sunteţi din categoria savanţilor care, pornind de la studierea limbii, ajung numaidecât şi la literatură, făcând mult şi pentru rezolvarea problemelor din acest, al doilea, domeniu. Aţi procedat astfel în virtutea rezolvării fireşti a problemelor de limbă sau în mod premeditat, dorind să puneţi umărul şi la prosperarea literaturii aflate în impas?
– Studiind profund problemele de limbă, e imposibil să nu ajungi şi la cele de literatură, căci ambele domenii ţin de ceea ce numim mai larg filologie. E clar de la sine că, la această confluenţă, am studiat, în măsura necesităţii şi posibilităţii, ambele discipline. Aceasta se impune în mod obiectiv. În plan subiectiv, ţinând cont de starea precară a literaturii, am înţeles că m-aş putea implica. Citind lucrările apărute după cel de al doilea război mondial, îmi dădeam seama că infernul proletcultist duce inevitabil la ceea ce criticul Eugen Simion a numit extrem de sugestiv „fenomenul morţii artistului”, înţelegeam că, lipsită de tradiţii, literaturii noastre nu-i rămânea să se dezvolte altfel decât, aşa cum a intuit mai târziu Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, „pe cont propriu”.
Puteai, înţelegând aceste lucruri, să nu te implici premeditat, cum zici dumneata, şi în rezolvarea problemelor de literatură? Puteai, în context, să nu te gândeşti şi la starea filologiei din Bucovina acestor ani? În pofida faptului că ziarul de limba română de acolo Bucovina Sovietică era obligat să susţină permanent rubrica Bucovina – pământ slav, eu am fost întotdeauna conştient că acest teritoriu aparţine Moldovei istorice.
Am purces, aşadar, la acţiuni de studiere a limbii în conexiune directă cu problemele literaturii, organizând, dintru început, pe la sfârşitul anilor cincizeci la Chişinău simpozionul Limba literară şi limba scriitorului. Nu i-am uitat nici pe bucovineni – am repetat acelaşi simpozion la Universitatea de Stat din Cernăuţi. Am publicat apoi o serie de articole: D. Cantemir şi limba literară, V. Alecsandri şi limba literară, Actualitatea operei lui Creangă, precum şi studiile mai ample: Studiu asupra sistemei lexicale moldoveneşti din anii 1870-1890 (1964), consacrat lui Ion Creangă, Scriitorul în faţa limbii literare (1985) şi Neologismul în opera eminesciană (2004). Fiind citite şi în Bucovina, aceste articole şi studii au contribuit, cred, la dezvoltarea tinerei literaturi din ţinut. Sunt mândru că am putut restitui măcar ceva din atâtea lucruri frumoase acumulate pe acest plai cu adevărat mioritic.
– Având conştiinţa acestei viziuni largi în studiul limbii, ce probleme credeţi că ar trebui să abordeze lingviştii contemporani care să aibă un impact benefic şi asupra evoluţiei literaturii? Întrebându-vă, încerc, după cum cred că intuiţi, să trag jăraticul şi la literatura română din Bucovina care mai are multe de făcut până la sincronizarea deplină cu cea din spaţiul basarabean şi cu cea din Ţară.
– Cred că trebuie să urmăm în continuare calea de la limbă spre literatură, aşa cum au făcut mai mulţi lingvişti. Să nu uităm însă că ea, calea, poate şi trebuie să ne poarte paşii în ambele sensuri. Sunt specialişti, şi nu puţini, care, pornind de la problemele de literatură, au ajuns să rezolve în mod original probleme importante ce ţin de limbă. Exemplul lui Tudor Vianu e în acest sens ilustrativ. Calea aceasta se cere şi ea urmată intens, căci e foarte productivă. În genere, mi se pare că în ultimul timp problemele limbii şi ale literaturii se studiază prea izolat unele de altele, ceea ce se soldează cu pierderea imaginii integrale a fenomenului. Restabilirea echilibrului necesar în acest domeniu ar scoate la iveală foarte multe probleme ce ar stimula dezvoltarea literaturii, în primul rând a celei din Bucovina, care se străduie din răsputeri să încheie procesul sincronizării cu cea din spaţiul basarabean şi cu cea din Ţară.
– Vă mulţumesc din suflet pentru amabilitatea de a răspunde la întrebări. Primiţi felicitările mele cordiale cu prilejul sărbătoririi celor 90 de ani. Vă doresc multă sănătate şi fericire. Să ne trăiţi încă mulţi ani înainte.
– Vă mulţumesc şi eu, dorindu-vă, de asemenea, ani mulţi, plini de succese şi numai bine.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog