Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PE MINE MIE REDĂ-MĂ

Nostalgie, melancolie şi tristeţe la cotitura timpurilor

Michèle MATTUSCH

Alte articole de
Michèle MATTUSCH
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

(O relectură a poeziei Melancolie de Mihai Eminescu)
 
În luna martie a anului 1998, revista Dilema pornea o dezbatere despre poetul Mihai Eminescu, a cărui aniversare de 150 de ani de la naştere urma să se împlinească în anul 2000. A declanşat astfel o discuţie vehementă despre cultul personalităţii şi despre valoarea operei unui poet, care timp de peste 100 de ani fusese instrumentalizat de către cele mai diferite ideologii. Ceea ce îmi pare deosebit de important în privinţa acestei discuţii este legătura ei strânsă cu dezbaterile care timp de zece ani tematizează lipsa de valori generalizată în perioada post-totalitaristă.
Sfârşitul marilor utopii şi al metanaraţiunilor a coincis în România cu o criză excepţională. După prăbuşirea sistemului lui Ceauşescu, nimic nu mai părea sigur, începutul timpurilor noi fiind însoţit de un sentiment de nesiguranţă totală, o dureroasă neputinţă punea sub semnul întrebării orice experienţă istorică şi orice sentiment de identitate. Această neputinţă a deschis drumul unor noi şi curioase forme de manipulare sau de divertisment mass-media, care se manifestă şi în această dezbatere despre valoarea unui poet.
Pe de o parte s-a găsit o formulă pentru a păstra cu orice preţ o imagine pură a poetului, iar pe de altă parte putem observa integrarea lui fără scrupule într-o ideologie neonaţionalistă. Unii au cerut o relectură privată a poetului, alţii au vrut să reexamineze recepţionarea lui. Tinerii cititori însă, traumatizaţi de consecinţele politicii educative din „epoca de aur”, reclamau o demistificare consecventă a poetului, pe care îl considerau drept icoană publică menită unei identificări greşite.
„Ilizibile” şi „seci ca o carte de telefon versificată” îi par versiunile poetului unui Răzvan Rădulescu, iar Eminescu însuşi – „un tip lipsit de consecvenţă, de detaşare şi de umor în totalitatea scrierilor sale”. Tinerii nu mai sunt „fani” ai lui Eminescu, şi în protestul lor împotriva mitului Eminescu confundă imaginea poetului cu opera sa, exprimându-şi astfel neînţelegerea lor. Ca orice protest juvenil, tinerii vor să şocheze. Ei refuză orice cultură a înţelegerii, a sentimentului, orice tristeţe şi, mai ales, „melancolie”.
Abia spre sfârşitul antologiei, care reproduce dezbaterea despre poetul Mihai Eminescu, auzim şi alte voci: „Avem nevoie de adevăratul Eminescu. Sper că într-o zi reuşesc să-mi curăţ întru totul creierul şi să găsesc adevărata bucurie de a-l citi pe Eminescu pentru prima dată”. „Trăinicie” şi „solidaritate” cere o oarecare Maria Niculeşcu, care nu mai poate suporta această „furie demolatoare”, ce distruge tot ce a fost, fără să construiască ceva nou.
Astfel, putem constata că „marele gol post-ideologic” a ajuns repede până în România, însă, probabil, avem de-a face cu o lipsă de valori asemănătoare, care şi-a pus amprenta deja în secolul al XIX-lea şi pe care a resimţit-o un poet ca Mihai Eminescu în mod deosebit. În poezia Epigonii el strigă contemporanilor săi: Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic, exprimând astfel convingerea că ceea ce a fost „sfânt”, frumos” şi „bine” s-a descompus în sistemele de gândire pozitivistă ale secolului său:
Numesc sfânt, frumos şi bine ce nimica nu înseamnă,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Gândirea secolului pozitivist, pe care cercetarea recentă în Germania l-a denumit „secolul care a distrus orice farmec, orice vrajă”, a renunţat la imaginarea metafizică a lumii şi a deschis drumul pentru conceptul progresului fără de măsură. Purtătoarea acestei emfaze a progresului în România secolului al XIX-lea este aşa-numita generaţie a paşoptiştilor. Un Mihail Kogălniceanu, un Ion Ghica sau un C. A. Rosetti au înţeles secolul lor ca pe unul de înnoire, de transformări uriaşe ale condiţiilor tehnice, politice şi culturale. Să ne amintim de Introducţiunea lui I. Ghica la Scrisori către V. Alecsandri: „Când am început a înţelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare şi luminos întru toate, menit a schimba faţa lucrurilor pe pământ, de la apus la răsărit; secol care a adus cu dânsul o civilizaţiune cu totul şi cu totul nouă, nebănuită şi nevisată de timpii anteriori; civilizaţiune ieşită din descoperirile ştiinţifice datorite geniului omenesc, care a dat râurilor, mărilor şi oceanelor vapoarele, a înzestrat continentele cu drumuri-de-fier, a luminat pământul cu gaz şi cu scânteia electrică, ne-a dăruit telegrafia, telefonia şi fotografia; prin chimie a transformat toate artele şi măiestriile, a însutit, înmiit producţia şi a ridicat pe om din robie şi din apăsare la egalitate şi libertate...”.
La sfârşitul secolului, Eminescu nu mai împărtăşeşte această judecată despre veacul său. Regăsindu-se în mijlocul dezbaterilor din cenaclul „Junimea” despre prezent şi viitor, conduse de liberali şi aşa-numiţii conservatori din jurul lui Titu Maiorescu, poeziile sale sunt de la început expresia conştientizării unei crize. Această conştientizare se întruchipează în România, ca peste tot de altfel, într-o nouă formă a melancoliei. Astfel, prin conceptul de melancolie – aşa putem spune – se exprimă la Eminescu faptul că procesul de modernizare a lumii cere şi victime. Reiese neputinţa individului de a corespunde cerinţelor timpului. Pentru individ se deschide o prăpastie între experienţa individuală şi timpul alienat, o prăpastie care se manifestă – după cum ştim – în aşa-numitul sentiment de „mal du siècle”.
Acest topos al nostalgiei, explicit romantic, depune deci mărturie asupra daunelor provocate de procesul de modernizare. El exprimă mai întâi nostalgia retrogradă a epigonilor: „Când privesc zilele de aur...”, dar, în acelaşi timp, chiar aici are loc despărţirea de o lume depăşită. Astfel, melancolia nu poate fi considerată nimic altceva decât un rămas-bun în momentul în care se conştientizează o pierdere, de exemplu în Venere şi Madonă:
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii.
Avem deci de-a face cu o iritare profundă datorată unui prezent resimţit ca profan, a unui prezent ce nu mai poate apărea decât sub unghiul de vedere al degradării, ce ajunge să se transforme într-un scenariu sumbru al unei paralizii post-istorice, rămânând o stare fără perspective, ce nu duce decât mereu din nou la descompunere.
Această poezie a pierderii este strâns legată de sfârşitul unei filozofii a mântuirii. Iar căutarea conceptelor dătătoare de sens va fi preluată chiar de eul poetului şi se exprimă într-o subiectivizare a concepţiei sale despre lume. Poezia însăşi se transformă temporar într-o filozofie a subiectului. Prin ea poetul începe să-şi definească norme de comportament şi de evaluare, în acest fel, filozofia istoriei devine, în poezia romantică, o dispoziţie meditativă şi sensibilă a eului în visurile şi dorinţele sale. Prin imaginare are loc o transformare a lumii în sufletul poetului, care fuzionează într-o imagine sensibilă şi melodioasă. Astfel, experienţa complexă a lumii, cu contradicţiile ei, apare încă o dată ca o totalitate exprimată în mod muzical.
Cum decurge acest proces la Mihai Eminescu? Care este forţa viziunii sale melancolice? Cât de apropiată ni se poate părea astăzi o astfel de viziune? Acestea sunt întrebările pentru care vom încerca să căutăm un răspuns. Foarte potrivită pentru un astfel de studiu ni se pare poezia Melancolie. Deşi poemul face parte din acele opere ale lui Eminescu care au fost deseori comentate, ni se pare că specificul său ce ţine de despărţire şi înnoire nu a fost recunoscut întotdeauna. De aceea o vom reciti.
Precum se ştie, poezia a fost publicată la 1 septembrie 1876, în revista Convorbiri literare, după ce – precum arată M. Kremnitz – fusese citită în cenaclul „Junimea”, unde Titu Maiorescu ar fi denumit-o drept „o nebunie plină de spirit”, o sentinţă ce ne dă de gândit.
Ca toate temele şi motivele lui Eminescu, şi în cazul melancoliei avem de-a face cu un topos literar, un clişeu chiar, larg răspândit la timpul respectiv. În literatura germană melancolia apare începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, ca o boală la modă, ea fiind expresia sufletului indispus şi fără chef. J. E. Schelegel a reprezentat melancolia într-o piesă alegorică drept plictis, redescoperind astfel tradiţia ei iconografică. Dar şi în literatura română găsim aceeaşi indispoziţie, în aşa-zisa poezie a ruinelor a unui Vasile Cârlova sau a unui Grigore Alexandrescu.
Astăzi, conceptul melancolie a crescut imens.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog