Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRIGORE VIERU – 70

Grigore Vieru: între exilul şi libertatea interioară

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

Scriitorii cei mai buni din generaţia şaizecistă, inclusiv Grigore Vieru, au refuzat, în mare măsură, prescripţiile ideologice impuse domeniului artistic. Fiind totuşi unul parţial, refuzul acesta nu salvează toată literatura din acea perioadă. Însă o situează, în mare, mai aproape de ceea ce ar trebui să fie literatura adevărată şi fixează trăsăturile ei pentru un timp, până pe la sfârşitul anilor ’80, când, pe de o parte, schimbările din viaţa social-politică îi solicită totalmente pe scriitorii şase- şi saptezecişti, iar pe de alta, impulsionează procesul de racordare a literelor basarabene la postmodernism, chiar dacă nu întotdeauna justificat şi cu destulă acoperire. Prin urmare, încercarea de a contura imaginea literaturii basarabene contemporane se reperează, fără doar şi poate, inclusiv pe creaţia scriitorilor din ultimele trei-patru decenii. Iar pentru a vorbi despre tabloul complet al literaturii ar trebui să avem în vedere şi factorul receptării. Am ţinut să evoc acest concurs de împrejurări deoarece doar astfel poate fi evitat gradul sporit de subiectivitate care este tot mai evident în comentariile unor autori.
Aşadar, este indiscutabil faptul că în perioada postbelică a avut loc un conflict acerb între ideologie şi literatură. Drept dovadă sunt cazurile de retragere din vânzare a unor cărţi precum Săgeţi de Petru Cărare, Trei iezi de Grigore Vieru, multiplele situaţii când, din cauza cenzurii, cărţile nu vedeau lumina tiparului, autorii fiind declaraţi persona non grata. Pus în această situaţie, personajul literar se retrage în interioritatea-i pentru a-şi construi propria identitate. În creaţia lui Grigore Vieru interiorizarea coincide cu tentaţia creării unui univers primar. La fel procedează şi transnistreanul Anatol Codru al cărui univers liric are la temelie Îndărătnicia pietrei, Piatra de citire, Mitul pietrei. Aici scriitorii descoperă fondul sufletului popular prin intermediul căruia vor releva conştiinţa de sine precum şi un anumit sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile simple ale vieţii.
Din multitudinea de definiţii date exilului o reţinem aici pe cea aparţinându-i lui George Astaloş. În cartea sa recentă Exilul. Memoria unei memorii (Editura Casa Radio, Bucureşi, 2003), scriitorul român, stabilit în Franţa, vede, la un moment dat, exilul „ca pe un exerciţiu de perpetuă umilinţă, marcat de adevărata regăsire de sine”, şi ca pe o „autoficţiune”, sau ca pe o „restituire ficţională”. Din perspectiva diasporei, autorul se povesteşte pe sine fără a urmări, după cum mărturiseşte el însuşi, elaborarea unui tablou figurativ al dezrădăcinării sale, ci îşi propune să facă „operă de seducţie modelată cu mijloacele specifice autoficţiunii”. Concluzia la care ajunge G. Astaloş trebuie raportată la modul occidental de a defini literatura, căci avem aici exemplul unui scriitor care îşi defineşte stilul în raport cu peisajul în care s-a încadrat de mai bine de câteva decenii. Spre deosebire de acest tip de exil, exilul interior al scriitorilor din spaţiul ex-sovietic trebuie privit ca o şansă de a se autodefini din perspectiva înfruntării opresiunii ideologicului, din perspectiva definirii literaturii ca artă liberă.
Ceea ce îl preocupă pe Grigore Vieru este sentimentul libertăţii interioare şi revenirea la nişte modele existenţiale verificate de multe generaţii. De aceea imaginea de sine include: ziua de duminică „la alba-ne căsuţă curată ca un ou” şi „casa văduvă şi tristă de la margine de Prut”, „azima”, dimineţile reci de toamnă în care personajul liric, învelit cu greul colorat al lăicerelor, aude rudele vorbind în soaptă. Imaginea în care descoperim o copilărie plină de singurătate, cum este cea din poezia Melcul („Pleacă soarele cel bun, / Eu mă culc poveşti-mi spun. / Dar nici una nu-i frumoasă. / Greu e singurel în casă”), precum şi a copilăriei în general, imaginea fiului pierdut în război (vezi poezia Cămăşile) sau a tatălui (vezi poezia Formular) completează universul exilului interior din poezia lui Grigore Vieru.
Se desprinde din toate acestea o configuraţie identitară veche, aproape biblică. Către aceasta se îndreaptă cu precădere poetul nostru. Dar nu lipsesc nici accentele modernităţii specifice insului acaparat de viteze. Mai exact, este vorba de imaginea omului care presimte criza unei modernităţi ce culminează, astăzi, cu generaţia omului „furat” de calculator.
De menţionat că perioada contemporană se identifică, din perspectiva lui Paul Ricoeur, cu o criză non-tranzitorie „iluminată fără cale de ieşire”, aşa cum demonstrează şi Matei Călinescu, vorbind de „o nouă conştiinţă a crizei”. E în plină desfăşurare ceea ce italianul Marco Rupnik defineşte drept „tragedia relaţiilor cu sine însuşi, cu Dumnezeu, cu celălalt”. Sunt probleme valabile şi pentru poetul basarabean. Menţionăm că şi scriitorii de aici s-au alimentat, în cea de a doua jumătate a secolului trecut, din scrierile celor mai reprezentativi autori ai lumii. E de ajuns să amintim că revista Secolul XX era abonată de mai mulţi scriitori de la Chişinău. Chiar dacă abonarea se făcea prin terţe persoane, din Leningrad sau Republicile Baltice, e un fapt că această colecţie completa bibliotecile scriitorilor noştri, constituind o reală sursă de informare în materie de literatură şi de mentalitate artistică. Acelaşi rol aveau şi traducerile în limba română editate la Bucureşti care ajungeau şi la Chişinău. Nu erau lipsite de importanţă întâlnirile şi schimbul de opinii dintre scriitorii din fosta Uniune Sovietică. Dincolo de înrudirea spirituală dintre scriitorii de la Chişinău cu cei de la Kiev, Tbilisi, Riga, Tallin, Vilnus etc., fiecare era strâns legat de nişte realităţi autohtone concrete, astfel încât în comunicarea lor scriitorii porneau, indubitabil, de la acestea. Imant Ziedonis, bunăoară, se referea, într-un film documentar, la prietenia lui cu Grigore Vieru: „Există în Moldova un poet care îmi este prieten şi el ca şi mine scrie poeme consacrate mamei...”. Deci este vorba despre faptul că apropierea dintre sciitori se realiza pe un făgaş al trăirii interiorizate, din perspectiva unor valori umane. Autor al unui cunoscut Poem despre lapte, Ziedonis, un maestru al exersării poeziei moderniste, nu se sinchisea să-şi sprijine versul pe valorile neperisabile ale neamului său.
Mai trebuie spus că în condiţiile extrem de ideologizate ale totalitarismului printre puţinele libertăţi de care se bucurau creatorii era aceea de a pune în lumină „pitorescul” meleagurilor natale. E drept că într-un fel se profilau aceste libertăţi în cazul celor din Gruzia, Armenia sau Republicile Baltice şi în cu totul altfel în cazul unui autor de la Chişinău, pentru care câmpul valorilor autohtone era minat (spaţiu nedezamorsat total nici până în prezent), aşa încât scriitorilor de la noi le-a fost dat să înţeleagă tragedia destinului istoric şi a crizei culturii cu o acuitate poate mai profundă. Drept dovadă sunt şi versurile: „Dar mai întâi / Sămânţă să fii”.
Aceste dovezi sunt prezente şi în scrierile lui Liviu Damian, Anatol Codru, Victor Teleucă, Vladimir Beşleagă, Serafim Saka, Gheorghe Vodă, Ion Vatamanu, Petru Cărare, generaţie care venea pe linia sfidării (pe cât era cu putinţă în acele condiţii) dictatului extraliterar. Să amintim un exemplu din poezia lui Grigore Vieru: „Cea mai dulce politică / Pe care o salutăm / E această duminică / În care ne sărutăm”. Metoda realismului socialist echivalând cu opresiunea asupra artei, scriitorii căutau repere de alt ordin decât cele „realist formale”, readucând poezia la exprimarea senzorialului, a sentimentelor curate, căutând să intre într-o comuniune mai profundă, din care să nu fie excluse reperele unificatoare ale neamului, care nu puteau să lipsească atunci când era vorba de împlinirea spirituală prin artă. Accesul la tezaurul tradiţiei fiind interzis, scriitorilor nu le rămânea decât să conceapă lucrurile la modul vizionar. Unii poeţi vor scrie versuri amintind de „trăirism” sau vor promova un fel de asceză spirituală menită să înlesnească accesul spre sferele interzise de cenzură. Pledoaria pentru cunoaşterea senzorială în poezie orientează personajul liric spre interioritatea în care vrea să se regăsească pe sine. De acolo, din sfera aprofundată a trăirii simple, aproape arhaice, din sfera unui exil interior, poetul, aflat în căutarea rădăcinilor strămoşeşti, optează în favoarea marginalizării limbajului de lemn. În locul acestuia el propune limbajul simţurilor, al simplităţii concepute ca un fir al Ariadnei capabil de a ne redescoperi calea pierdută către strămoşi, către rădăcini. Simplitatea versului lui Grigore Vieru se explică prin vizionarismul său care pune pe seama poeziei o dinamică colectivă capabilă să stimuleze atât redescoperirea rădăcinilor, cât şi a resorturilor sentimentelor adevărate. Iată un exemplu:
Ca un copil aştept dimineaţa
Până la lacrimi mi-e dragă viaţa!
Acesta e un mesaj incredibil de optimist, lansat din întunericul nopţii despicate cu fulgerul marii iubiri de viaţă. Este curioasă depăşirea stării exilului interior de care nu este absolvit nici personajul liric din poezia lui Vieru, prin optimismul dătător de libertate interioară, numai astfel fiind posibilă armonia originară spre care tinde autorul, nutrind o vagă nostalgie a limbajului primordial.
Vizionarismul autorilor şase- şi şaptezecişti s-a născut deci din reticenţa faţă de realitatea ideologică. De aceea ei vor pleda pentru redarea vigorii limbii materne, aceasta constituindu-se ca o ultimă redută a celui care scrie. Mama,graiul (este şi titlul unei antologii de poezie alcătuit de către Grigore Vieru), numele (să nu uităm că Numele tău [1968] este un volum de versuri de mare rezonanţă în epocă), plaiul constituie punctele de reper ale creaţiei lui Grigore Vieru. Explicaţia frecvenţei acestor motive prezente şi în poezia altor scriitori din aceeaşi generaţie ţine de criza identitară pe care personajul literar basarabean o resimte. Rupt de albia firească a culturii româneşti, care devenise un tabu, scriitorului îi revine soarta (un cuvânt des întâlnit la poeţii noştri) de a se referi la sinele său, la un sine sau un eu care are nevoie de identificare. Aşa se explică reflexivitatea de care literatura basarabeană abundă. Liviu Damian, bunăoară, are un volum de publicistică intitulat Îngânduratele porţi, în care eul reflexiv al autorului operează în grila unui sine colectiv. La Grigore Vieru conştiinţa reflexivă ia forma cântecului, cântecul fiind, precum se ştie, o formă de exteriorizare a asupritului. Volumul Numele tău este compartimentat în trei părţi: Cântece pentru mamă, Cântece pentru pământ şi Cântece de iubire,autorul convertind suferinţa într-o formă primară a reflexivităţii, în cântec. Retragerea în sine o citim şi în titlul Numele tău, acesta semnificând sinele nominal, legătura cu familia, cu neamul. Mergând pe acest făgaş, pe care păşesc şi alţi confraţi de condei ai lui Vieru, bunăoară acelaşi Damian, cu poezia Nume de familie, sau mai tânărul Vasile Romanciuc, cu volumul de debut Genealogie, sesizăm uşor retragerea până acolo unde te poţi sprijini pe ceva. Acest „ceva” este trecutul, rădăcinile, istoria. De precizat în acest context că termeni precum sunt „străvechi” „primar”, „primordial” şi „arhaic” au o altă semnificaţie, comportă mai curând sensul de „profund”, „autentic”. Relaţia cea mai „profundă”, mai „veche” rămâne a fi relaţia cu mama, care pentru Grigore Vieru semnifică relaţia sacră cu Dumnezeu. Mai multe titluri de poezii sunt relevante în acest sens: Făptura mamei, Mâinile mamei, Ochii mamei, Părul mamei etc. Procedând astfel, autorul umple golul generat de pierderea sinelui, sursele Eului regăsindu-le şi într-un Noi comunitar care este neamul (exemplu: „O, neamule, tu, adunat grămăjoară, ai putea să încapi într-o singură icoană”) sau într-un timp al copilăriei. Creaţia lui Grigore Vieru destinată micilor cititori, atât de bine cunoscută şi îndrăgită, îşi dezvăluie pe deplin sensurile anume în acest context. Astfel, azi întreaga poezie a lui Grigore Vieru, „întoarcerea sa la izvoare”, la surse se cere interpretată atât din perspectiva generaţiei sale, cât şi din cea a generaţiei ce se consumă în faţa calculatorului. Cu alte cuvinte, astăzi universul vierean ni se deschide din perspectiva curajului autorului de a cultiva o poezie a sentimentului, curaj care în postmodernitate este contrazis de refuzul dezvăluirii sensibilităţii individuale.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog