Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRIGORE VIERU – 70

Intertextualitatea în poezia lui Grigore Vieru

Grigore CANŢÂRU

Alte articole de
Grigore CANŢÂRU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

Grigore Vieru a afirmat de mai multe ori că dorinţa-i cea mare este de a lăsa o singură carte, dar „arată adânc şi semănată bine”, fiindcă „în fond, fiecare poet scrie o singură carte. O carte care se alege la urmă din toate cărţile sale” [1, p. 102]. Dacă e să judecăm după anumite date prefigurative, cartea pe care şi-o visează va fi edificată, probabil, pe temelia a trei teme mari, „veşnice”: dragostea, viaţa, moartea. Iată de ce cred că în creaţia lui Grigore Vieru intertextiialitatea trebuie căutată anume la acest nivel – al metafizicii textului şi al tematicii. Dimensiunea dialogică a poeziei lui se naşte din abordarea aceloraşi teme pe care le-au avut, în obiectivul lor, întotdeauna, cărţile mari. Şi folclorul. Să mai reţinem că atunci când a fost întrebat despre „izvoarele” creaţiei sale poetul a răspuns simplu: folclorul şi Eminescu.
Fireşte, el se referea nu numai la consistenţa semantică a „surselor” amintite, ci şi latipul de poeticitate pe care acestea i-l oferă ca model, întru edificarea propriei arte po(i)etice – una care îi plasează versurile într-o deplină consubstanţialitate cu poezia folclorică şi cu lirismul eminescian. Or, după cum mărturiseşte poetul însuşi, el a pornit nu de la izvoare, ci către izvoare, „lucrând într-un mod aparte în matricea tradiţiei” [2, p. 391]. Există aşadar o legătură organică între poezia lui Grigore Vieru şi poezia populară. Relevantă în acest sens este preluarea versului popular Cu cât cânt / cu atâta sânt ca motto pentru un întreg ciclu poetic, Scrisori din spital. Cântecul este conceput deci, ca şi în folclor, ca o condiţie fundamentală a existenţei individului. Pe de altă parte, utilizarea frecventă a unor versuri populare ca motto-uri, precum şi includerea în interiorul propriilor texte a unor formule lirice de sorginte folclorică, cu funcţia de versuri-refren, constituie una dintre condiţiile esenţiale ale modului de a fi al poeziei vierene. E o tehnică ce funcţionează în direcţia consubstanţializării poeziei lui Vieru cu poezia folclorică. Abundenţa titlurilor formulate pe modelul tipologiei metaforice populare (Roua dorului, Făptura mamei, Pe drum alb, pe drum verde, Floarea-soarelui, Descântec de dragoste, Stea-stea, logostea, Umbreluţa spicului ş.a.) sugerează aceeaşi tentaţie a identificării poeziei sale cu „matricea” poeziei populare. Ea este dovada unei interferenţe de adâncime între cele două discursuri lirice. Însăşi structuradialogală a multor (a foarte multor!) texte ale lui Vieru presupune existenţa unui interlocutor imaginar şi este o achiziţie ce-şi are originea, de asemenea, în poezia populară. În multe texte folclorice comunicarea mesajului se face în funcţie de un „interlocutor”, antrenat să dea un impuls nou textului. Fenomenul îşi găseşte o materializare, deopotrivă de productivă, şi în creaţia lui Vieru. Iată un singur exemplu:
– Soare-soare, domn bălai.
Spune, câte raze ai?
– Zău că nu ştiu, măi nepoţi.
Câte am ajung la toţi!
(Cântecul soarelui)
Extrem de complexă, insinuându-se în subtext, intertextualitatea poeziei vierene „iese” uneori la suprafaţa textului, poetul exersând rescrierea deliberată a unor texte folclorice emblematice. E şi cazul poeziei Mica baladă:
Pe mine mă iubeau
toate femeile.
Mă simţeam puternic şi sigur.
Ca Meşterul Manole
am cutezat să ridic o construcţie
care să dăinuie veşnic.
Am început lucrul
şi le-am chemat la mine pe toate:
pe Maria, pe Ana, pe Alexandra, pe Ioana...
Care va ajunge întâi,
pe-aceea-n perete o voi zidi.
Dar din toate femeile
A venit una singură:
mama.
– Tu nu m-ai strigat,
fiule?!
O tulburătoare reorientare a semnificaţiilor variantei originale a mitului (jertfirea femeii iubite şi autosacrificiul în numele creaţiei) spre ideea autosacrificiului matern întru împlinirea fiului ca homo creatris. O transformare globală a baladei Meşterul Manole în direcţia re-dramatizării ei prin suprimarea bruscă a deznodământului şi prin substituirea personajului sacrificat (Ana) cu unul care se sacrifică (mama).
Motivul Meşterului Manole e reluat în mai multe texte vierene... În poezia Meşterul este asimilat în scopuri retorice (Uitaşi de masă, meşter mare, – / Lumina-l strigă, – prânzu ia-l!), iar în poezia Acum aştept, în care personajul liric îşi zideşte femeia în pereţi, e înscenată o situaţie „dilematică”: eroul urmează să aleagă între viaţa dăruită de „împărat”, ca răsplată, şi „stingerea” de dorul femeii sacrificate. El năruie zidul ca să-şi revadă iubita. Sentimentul dragostei învinge „instinctul” creaţiei. I se prescrie însă, în schimb, moartea, ca pedeapsă pentru dărâmarea propriei creaţiuni. În poezia Ştergarul vărgat mitul creaţiunii este desacralizat, personajul liric nu mai este un Manole, nu e uncreator, e doar „meşterul Petre”, un simplu zidar, căruia nevasta îi aduce „de mâncat”, „îi scoate aşchiile din palmă”, apoi îi veghează somnul. Tema sacrificiului suprem în numele creaţiunii e substituită aici prin cea a unei duioase afecţiuni „profane”.
Ceea ce contează în cazul dat este faptul că reactivarea mitului creaţiunii în atâtea variante textuale, în atâtea exerciţii semnificante inedite nu este întâmplătoare. Poetul încearcă o ilustrare a semnificaţiilor mitului prin intermediul propriului efort po(i)etic. Rescrierea repetată a baladei devine o experienţă analogică celei pe care şi-o asumă miticul Manole, care e nevoit să tot reia munca de la capăt. Intertextualitatea depăşeşte aici sensul unei tehnici de interrelaţionare a două texte pentru a se transforma într-o replică existenţială dată destinului mitic al lui Manole.
Un alt mit folcloric explorat de Gr. Vieru cu ingeniozitate este mitul mioritic. Efectul estetic al abordării intertextuale a acestuia în poezia Ah, tot mai liniştit mi-e verbul e de un rafinament ieşit din comun:
Ah, tot mai liniştit mi-e verbul
Şi dragostea, şi a mea viaţă
.............................................
Ca floarea pomului pe apă
Îmi curge somnul lin pe faţă
.............................................
„Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?”
Iubita parcă mă întreabă.
Ci eu senin răspundu-i parcă:
„Mă pregătesc de flori şi iarbă”.
Este important să observăm că ultimul vers conţine o aluzie la metafora mioritică a morţii-nuntă (în care baciul îşi doreşte dizolvarea, după moarte, în stihia elementelor naturale şi cosmice), situându-se într-o relaţie de intertextualitate implicită inclusiv cu elegia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu în care eul romantic îşi doreşte, la fel, „somnul lin” şi „codrii aproape” în acea imensă singurătate a morţii. În versul Mă pregătesc de flori şi iarbă, personajul lui Gr. Vieru îşi doreşte aceeaşi iniţiere ritualică în taina morţii, moartea fiind resimţită, în spirit mioritico-mitic, ca o renaştere. Este o probă poetică în care fantezia folclorică se întâlneşte cu imaginarul eminescian într-un ansamblu textual unic.
Altminteri, dialogul lui Gr. Vieru cu Eminescu nu se reduce la aceste momente singulare, identificabile cartografic. Aminteam mai sus de dorinţa poetului de a ne lăsa o singură carte. Ei bine, Grigore Vieru reia uneori dialogul cu Eminescu la acest nivel – al unei „cărţi”, în sensul grecesc al cuvântului. Mă gândesc aici la cartea / ciclul Fiindcă iubesc, care poartă epigraful Nu credeam să-nvăţ a muri vrodata. Dacă este adevărat că epigraful are funcţia de a exprima în mod concis ideea artistică a întregii cărţi, rezultă că ideea lui este şi ideea cărţii. Se ştie însă că majoritatea comentatorilor Odei... eminesciene consideră că ideea esenţială a acesteia este că viaţa / existenţa / temporalitatea înseamnă o învăţare a morţii. Intitulându-şi cartea Fiindcă iubesc şi luându-şi ca epigraf cunoscutul vers eminescian, autorul vrea să sugereze, pare-se, două lucruri: primul – că iubirea semnifică învăţarea morţii, şi al doilea (ce ţine de po(i)etică) – că nu se poate scrie despre iubire, viaţă, moarte etc. în afara contactului creativ cu opera eminesciană, în afara sentimentului şi a viziunii eminesciene asupra existenţei. La fel procedează şi Nichita Stănescu în Noduri şi semne, cartea lui pornind, într-un alt regim dialogic, de la acelaşi vers eminescian Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată. Mihai Cimpoi remarca, în eseul Întoarcerea la izvoare, că „sentimentul iubirii s-a asociat frecvent în lirica secolului nostru celui al nefiinţei, al neliniştilor existenţiale fundamentale”, şi că „acţionând ca niciodată în bună înţelegere Mors şi Eros au transformat trăirea iubirii într-o obsesie a iminentei intervenţii a morţii” [3, p. 62]. Dialogul lui Grigore Vieru cu Eminescu are loc aşadar dincolo de cantabilitatea de suprafaţă a discursului poetic. El se desfăşoară, mai curând, sub forma unei co-interogaţii adânci a aceloraşi teme: iubirea, viaţa, moartea.
Eminescu nu este singurul scriitor clasic (inter)textualizat de Vieru. Unele lucrări ale lui Ion Creangă (de exemplu Capra cu trei iezi), mai multe poezii de-ale lui George Coşbuc i-au servit, de asemenea, ca pre-texte pentru demersuri creatoare individuale. (A se vedea, în acest sens, Iezii lui Creangă, Unde fugi, tu, valule?, Melcul ş.a.)
Fără a întreprinde o polemică deschisă, incisivă, Grigore Vieru încearcă să dialogheze şi cu unii poeţi contemporani, aleşi potrivit aceluiaşi criteriu al „rudeniei” artistice. De aceea (inter)textualizarea acestora va decurge într-un regim „calm”, „colocvial”, sau explicit „amical”. Într-o Baladă (pentru Nicolae Labiş), subiectul liric întreprinde o odisee imaginară pe plaiurile natale bântuite de secetă, luându-şi-l în tovărăşie pe „prietenul şi sămaşul” Nicolae Labiş. Când vor ajunge acolo „unde începe ţara secetei”, el va exclama: Vai, seceta / dănţuie în jurul / unei lespezi uriaşe de foc, / pe care sfârâie inimi / şi rărunchi de căprioare. Avem în faţă un poem care preia motivul tragic al morţii căprioarei din poemul omonim al lui N. Labiş. Intertextualitatea funcţionează aici ca o formă de relevare a tragismului unei experienţe comparabile cu cea trăită de personajul labişian. E semnul revendicării unei comuniuni de destin cu N. Labiş.
Poezia Murgule pare a fi o replică ludică la O călărire în zori de Nichita Stănescu şi o continuare a poeziei acestuia Quadriga, ambele texte stănesciene fiind dedicate „lui Eminescu Tânăr”. În poemele stănesciene caii simbolizează elanul, spiritul jubilatoriu al fiinţei umane aspirând spre alte spaţii ontologice. De exemplu, în O calărire în zori eul liric îşi înalţă privirea „către soare”, exclamând juvenil: Calul meu saltă pe două(!) potcoave, / Ave, maree a luminilor, ave!, ca să comunice, în Quadriga, imaginea unei „alergări” a „cailor” înfruntând limitele condiţiei telurice şi pe cele ale temporalităţii (...caii aleargă până când sparg cu boturile / secunda, / aleargă-n afară, aleargă-n afară / şi nu se mai văd). Pe aceeaşi linie semantică vine şi poezia lui Gr. Vieru Murgule, cu deosebire că implică şi o nuanţă umoristică:
...de unde-şi iau vânt reactoarele.
de n-ai fi spart tu întâi cu copita
casnica omului zare?!
Hai, murgule,
drumului te-aşterne!
.......................................
azi să zvâcnim peste versurile mele moderne!
Râd unii redactori
prea tinerei.
Hai, murgule, hai, ce ştiu ei?!
Doar atât:
că s-a mai scris despre cai...
Hai, murgule, hai!
Tocmai prin nuanţa umoristică, abia sesizabilă, reuşeşte Grigore Vieru să evite ridicolul repetărilor nemotivate din punct de vedere estetic. Rescrierea intertextuală a unor poeme stănesciene se produce, de data aceasta, în regim ludic, ca o încercare de asociere „amicală” la direcţia nichitastănesciană în poezie. Profunzimea marcajului stănescian nu atinge însă, nu determină în nici un fel, aşa cum determină folclorul şi poezia eminesciană, corpusul de legi (po(i)etica) poeziei vierene.
Un alt criteriu de elaborare a textului vierean este intertextualitatea internă. În poezia Metafora autorul reia, dintr-o ghicitoare anterioară textului în discuţie, metafora ploii ca infinitudine a unor „fire de argint” ce „leagă cerul de pământ”. O reia şi o actualizează prin reutilizarea ei în interiorul unui text cu semnificaţii grave. E unul dintre procedeele cu bătaie lungă: metaforele „apa graiului”, „obrazul pâinii”, „pământul, domn al nostru”, „trandafirul jilav al inimii” şi multe altele asemenea circulă dintr-o poezie în alta, depăşind hotarele fizice ale textelor, iar reluarea lor permanentă funcţionează în direcţia cristalizării acelei Cărţi singulare pe care poetul ar fi dorit să o lase posterităţii. Purtând pecetea unei tipologii metaforice specifice, creaţia lui Vieru se constituie într-un discurs poetic unitar şi, fireşte, inconfundabil.
Mai puţin interesat de aspectul „tehnicist” al scrisului, atunci când foloseşte procedeele poetice moderne, Grigore Vieru o face pe măsura talentului său şi a unei sensibilităţi poetice autentice.
 
Referinţe bibliografice
1. Vieru, Grigore, Scrieri alese, Chişinău, 1984.
2. Burlacu, Alexandru, Grigore Vieru între tentaţia orfică şi mesianică // Literatura română postbelică (integrări, valorificări, reconsiderări), Chişinău, 1998.
3. Cimpoi, Mihai, Întoarcerea la izvoare, Chişinău, 1985.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog