Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRIGORE VIERU – 70

„Cinstirea limbii” în publicistica lui Grigore Vieru

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

Supranumele „maestru al cuvântului” ori, mai simplu, „mânuitor al cuvântului” presupune o astfel de cunoaştere, înţelegere, intuiţie şi, în fine, utilizare a resurselor lingvistice ale naţiunii, care să le permită aspiranţilor la gloria de scriitor să nu tragă cu obrazul în urma publicării propriilor opere.
Ce-i drept, adevăraţii maeştri nu se limitează la atât. Ei nu sunt numai mânuitori ai verbului matern, ci urmăresc un obiectiv de-a dreptul temerar. „Să-şi caute altă meserie poetul care nu este un Hristos al cuvintelor, un mântuitor al lor”, scrie Grigore Vieru într-o relativ recentă suită de aforisme, intitulată, tradiţional, Nişte gânduri, în săptămânalul Literatura şi arta din 12 februarie 2004.
Mântuitor al cuvintelor – este o definiţie a scriitorului căreia face faţă, în majoritatea cazurilor, şi autorul aforismului citat. Ne aflăm în etapa în care avem nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a conchide că de la 1957 până în prezent întreaga populaţie a Republicii Moldova, în anii din urmă – şi o mare parte a cetăţenilor României au crescut şi au evoluat spiritual graţie cărţilor lui Grigore Vieru. De la Alarma din 1957, apoi de la Abecedarul din 1970, apoi Albinuţa din 1980, în fine – de la Strigat-am către Tine, antologie din 2002, poetul a tot făcut să activizeze inima şi creierul fiecărui om care l-a citit, l-a ascultat la radio, l-a privit la televizor sau, îndeosebi, a avut fericirea să se pomenească în preajma lui. Copil, adolescent, intelectual cu pregătire ştiinţifică solidă ori persoană în etate netrecută prin şcoli înalte – toţi au rămas vrăjiţi de versul lui atât de simplu în aparenţă, dar atât de încărcat de substanţă umană în esenţă, încât chiar exegeţi de prestigiu coboară ani la rând în adâncimile poeziei lui, de unde scot – fiecare cât e în stare – sensuri şi semnificaţii neaşteptate ori chiar nebănuite. Ar fi suficient, credem, să mai cugetăm o dată asupra versului „Mamă, tu eşti Patria mea!” sau asupra întregii bijuterii lirice „Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ. // În priviri c-un fel de teamă, / Fericită totuşi eşti – / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti”, ca să mai rămânem o dată în pragul intuirii unei imense bogăţii de substanţă umană de-a dreptul intraductibilă în limbaj obişnuit. Parcă nici cuvintele n-ar mai exista, ci numai atmosfera creată prin mijlocirea lor, numai vraja de dincolo de ele, numai adevărurile care pot fi bănuite îndărătul unor atare afirmaţii simple la prima vedere, însă deloc ordinare în contextul istoric concret şi în semnificaţia lor dacă le raportăm la timpul în care au fost plăsmuite.
Că nu toate poeziile lui Grigore Vieru îşi pierd într-atât materialitatea, devenind oarecum imponderabile, este adevărat. Dar chiar operele cele mai simple în acest plan, de exemplu – Legământ, după o lectură adecvată rămân în sufletul nostru sub forma unor inexprimabile stări psihologico-intelectuale. De aici, între altele, dificultatea principială a analizei literare, în procesul căreia cuvintele noastre în mod obiectiv nu au puterea de convingere corespunzătoare, aceea care l-ar determina şi pe cititorul investigaţiilor critice să simtă vraja obţinută de poet şi care trebuie simţită ori poate abia intuită de către destinatarul recenziilor, articolelor, studiilor pe teme de literatură.
În pofida unor atare adevăruri, avem datoria de a „traduce” totuşi operele scriitorului – nu numai ale lui Grigore Vieru – în limbajul obişnuit, comun, pentru a le populariza cât mai intens şi a le transforma într-o avere a întregii societăţi. Ceea ce au făcut şi continuă să facă un Mihai Cimpoi, un Mihail Dolgan, o Ana Bantoş, acum şi un Theodor Codreanu şi alţi critici de vocaţie.
Iar taina metaforelor şi epitetelor scriitorului, pe care ne propunem cu toţii s-o aflăm, poate fi întrucâtva descoperită în urma înţelegerii juste şi cât mai adânci a atitudinii lui faţă de cuvânt şi, mai larg, faţă de limbă. Găsirea răspunsului la întrebarea cum reuşeşte Grigore Vieru să pună cuvântul în serviciul artei autentice ar fi o problemă esenţială a cercetătorului poeziei.
Or, cuvântul şi, în genere, limba sunt – pentru poet – elemente ale sacrului. Anume dezvăluirea sacralităţii limbii materne în creaţia scriitorului urmăresc exegeţii creaţiei vierene în cărţi ca Întoarcerea la izvoare, Creaţia lui Grigore Vieru în şcoală, Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană, Duminica mare a lui Grigore Vieru ş.a. Pe deplin întemeiată apare – în urma relevării sensului duminicii cuvintelor sau al hramului graiului – afirmaţia Anei Bantoş că „...la Grigore Vieru graiul este contaminat de sacralitatea duminicii” (Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană, pag. 68). Întorcându-ne cu ani în urmă şi savurând cugetările critice impulsionate de alte poezii vierene, nu putem să nu consimţim – cu Mihai Cimpoi – că o caracteristică a poeticii ilustrului scriitor e „aerul care freamătă printre cuvinte şi în miezul lor, aerul sacru al tradiţiei” (Întoarcerea la izvoare, pag. 155).
Au vorbit inspirat şi alţi cercetători despre poeziile lui Grigore Vieru întemeiate pe motivul venerării graiului matern şi a limbii române: Fănuş Băileşteanu, de exemplu, referindu-se la poezia Pentru ea („Pentru ea la Putna clopot bate, / Pentru ea mi-i teamă de păcate. / Pentru ea e bolta mai albastră – / Pentru limba, pentru limba noastră”), consideră că „limba română... are, pentru Grigore Vieru, valenţe mistice” (Grigore Vieru, Omul şi Poetul, Editura Iriana, Bucureşti, 1995, pag. 105).
Diverşi cercetători s-au aplecat cu bucuria însetatului de revelaţii estetice asupra poeziilor O mie de clopote, În limba ta, Ars poetica, Cântare scrisului nostru, Poetul, Limba noastră, Limba Română, Graiul şi asupra altor asemenea poeme în care autorul exprimă o dragoste cu adevărat sfântă faţă de limba în care ni-i dat să fiinţăm, am abordat şi noi acest subiect în cartea Literatura română. Studii şi materiale pentru învăţământul preuniversitar (Editura Prometeu, Chişinău, 2003), şi nu revenim, acum, pe larg la ideile şi atitudinile faţă de limbă, care sălăşluiesc în imaginile creaţiei lui poetice. Dăm – aici – un singur exemplu: o poezie în care Vieru nu e atât un cântăreţ cuminte al graiului nostru, cât un militant implicat dureros de adânc în problemele vieţii. La drept vorbind, el n-ar fi putut nicidecum să nu se implice în atare probleme, de vreme ce unii antihrişti ceruseră odinioară ca poetul să fie omorât. „Celor care au cerut să fiu împuşcat” este chiar „dedicaţia” poeziei Glontele internaţionalist, din care cităm: „Am spus că am avut şi noi cultură, / Cultură veche, nu de festival. / Ce rău făcutu-ţi-am, lepădătură, / De-ţi tot ascuţi cuţitul criminal? // Am spus că tot ce-i sfânt o să rămână, / Că Cineva veghează-al meu destin, / Că Eminescu-a scris doar în română, / Cu alfabetul nostru cel latin”.
Evident, Grigore Vieru nu cere, la rândul său, ca pretinsul internaţionalist să fie ucis. Apărându-şi, aidoma poetului nostru naţional, „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, poetul îşi încheie opera neaşteptat de iertător, inspirând cititorului un optimism robust: „Noi nu ucidem! Noi prin suferinţă / Eroi, martiri, profeţi şi sfinţi suntem. / Din ea, din suferinţă, -şi ia fiinţă / Vecia-n care credem şi cântăm”. Dar scopul articolului de faţă este altul. Chiar dacă Mihai Cimpoi şi alţi exegeţi s-au referit şi la consideraţiile vierene prozastice despre limba strămoşească, totuşi în esenţa ei publicistica pe teme lingvistice a poetului a rămas oarecum în afara atenţiei criticilor. Or, „cinstirea limbii”, ca să folosim un vers al scriitorului însuşi din poezia Din ceruri, de-aproape („Mierea şi ghimpii / Pe frunte ce dor: / Cinstirea limbii / În care ţi-e dor...”), este o temă frecventă şi în interviurile, confesiunile, tabletele şi nu în ultimul rând în aforismele cu care ne-a bucurat şi continuă să ne bucure Domnia sa.
Încă în volumul Scrieri alese din 1984 Grigore Vieru se dovedea conştient de adevărul că „limba unui popor este istoria lui” şi că „uitând un cuvânt trebuincios, o expresie din comoara graiului matern, uiţi ceva din istoria poporului tău”. Tocmai de aceea, sublinia scriitorul, limba fiind „comoara cea mai de preţ a poporului”, „veghea asupra strălucirii ei nu trebuie să pirotească nicicând”.
Domnia sa avea conştiinţa faptului că se afla „printre cei care se frământă, se zbat în căutarea cuvântului potrivit, printre cei care tind să lege sănătos verbele în frază” şi se gândea neapărat şi la cititorii săi, care n-ar fi putut să-i guste operele dacă n-ar fi fost şi ei la fel de îndrăgostiţi de limba străbună; acestora le spunea scriitorul că „a vorbi sănătos limba mamei este o datorie, una dintre cele patriotice”.
În două fragmente de dialog inserate în aceleaşi Scrieri alese poetul nu pregeta să numească şi limba printre componentele sentimentului său filial: dragostea faţă de mama înseamnă, pentru el, „neuitarea casei părinteşti, a locului în care te-ai întemeiat, permanenţă, limbă – totul” şi îşi exprimă părerea că e un slujitor bun al limbii strămoşeşti: „Nu jignesc (sunt sigur) bunul-simţ şi sper că nici demnitatea limbii în care vorbim şi cântăm”.
În cartea Cel care sânt (1987) la întrebarea colegului Mihail Gh. Cibotaru „Al cui discipol te consideri?” poetul răspunde fără ezitare: „Al limbii. Al limbii noastre” şi vorbeşte inspirat despre farmecul şi vraja verbului matern, dar nu se eschivează – nici aici – să dea alarma în cazul neglijării limbii de către unii concetăţeni, inclusiv intelectuali, profesori care „nu ţin în casă decât manuale şcolare”. Pe aceştia „dacă-i auzi cum vorbesc, îţi vine să apuci câmpii”.
Cugetarea scriitorului devine şi mai necruţătoare când dezvăluie adevăruri de-a dreptul dureroase: „Dacă un agronom, bunăoară, nu-şi cunoaşte meseria şi duce lucrul de râpă, el va fi destituit din post, scos din pâine, cum se spune. Dar ai auzit vreodată să fie descalificat un învăţător prost de limbă şi literatură?”
Idei cutezătoare şi atitudini pilduitoare faţă de limba maternă şi faţă de purtătorii ei emite Grigore Vieru în cartea Acum şi în veac (2001). De data aceasta el nu ne mai numeşte moldoveni, iar limba noastră se învredniceşte – sub pana sa – de numele ei corect, verificat ştiinţific şi istoric. „Limba, literatura, cântecul românesc au fost pentru noi, românii basarabeni, covorul care ne-a ferit sufletul de îngheţul străin, pustiitor”, consemnează scriitorul-publicist, secondat de un polemist înfocat şi neiertător cu acei care nu înţeleseseră până atunci că suntem români şi vorbim limba română: „A nu recunoaşte asta şi, mai ales, a scuipa în fântâna din care ai băut înseamnă a fi descompus total moraliceşte”.
În altă secvenţă publicistică din aceeaşi carte poetul dă glas adevărului că „noi, românii basarabeni, pentru care fiecare zi în care vorbim româneşte este o zi a înălţării, o sărbătoare, vorbim mai şovăielnic, mai clătinat, ca să zic aşa, mai încet, dar tot româneşte vorbim...”.
Atenţia constantă faţă de limba noastră maternă este o componentă a creaţiei scriitorului, dar nu ne propunem să glosăm pe marginea tuturor afirmaţiilor lui în această problemă de cea mai mare importanţă a creaţiei scriitorului şi, concomitent, a vieţii societăţii. E timpul, credem, să revenim la aforismele care întregesc de minune şi imprimă un caracter deosebit de actual preocupărilor lui în domeniu. Vorba e că pe parcursul anilor şi deceniilor Grigore Vieru şi-a consolidat în mod pregnant conştiinţa adevărului de nestrămutat că „orice artist va descoperi mai întâi în catedrala graiului matern că are glas şi poate cânta”, altfel zis – că dispune de premisele unei activităţi atât de specifice, ca aceea de a crea artă autentică. Fără har nu există activitate artistică, fără aflarea în „catedrala graiului” nu există scriitor. (Aici ne amintim că încă în 1974, răspunzând lui Serafim Saka la întrebarea „Unde te simţi, dacă te simţi, cel mai bine?”, Vieru a răspuns prompt: „În graiul nostru”; a se vedea: Serafim Saka, Aici şi acum, Chişinău, 1976, pag. 211.)
Altfel zis, Grigore Vieru şi graiul nostru este o temă de cercetare filologică vastă, mai ales dacă luăm în consideraţie şi publicistica scriitorului. Am citat adineauri câteva „gânduri” importante, la care ne grăbim să adăugăm – din aceeaşi suită de aforisme – cel puţin încă două. Potrivit primului, cuvântul este asemănător femeii pe care, „dacă o iubeşti cu adevărat, te încarci cu toate înţelesurile şi te apropii de toate tainele ei”.
Or, anume o dragoste sinceră şi adâncă pentru cuvânt, verificată de-a lungul a circa cinci decenii de activitate literară exemplară, i-a ajutat scriitorului să pătrundă mulţimea de înţelesuri şi taine ale graiului nostru, care de atâtea ori ne „scapă” nouă, muritorilor de rând, neglijenţi sau – şi mai rău – indiferenţi faţă de zestrea lingvistică naţională.
Potrivit celui de al doilea aforism din suita de „gânduri” la care ne referim, „cel care falsifică Limba merită judecata lui Dumnezeu în cer, iar în viaţa pământească – pedeapsa capitală, pentru că el omoară nu un singur om, ci toată comunitatea socială”.
Poate e spus întrucâtva exagerat, dar poetul nu acţionează cu jumătăţi de măsură: când e vorba de cuvânt, de grai, de limbă, el devine intransigent nu numai cu sine, dar cu oricine dintre noi, avertizându-ne să preţuim la justa valoare tot ce formează acel depozit sacru al naţionalităţii noastre, la care ne făcea atenţi, pe timpuri, şi Vasile Alecsandri.
Am zis „întrucâtva exagerat” cu gândul la Moldova est-pruteană, în care limba strămoşească se mai află în etapa dibuirii denumirii sale corecte şi în proces de însănătoşire. De altfel, poetul nu uită să releve şi acest aspect dureros al vieţii noastre spirituale atunci când, ajungând cu meditaţiile la „vuietul Limbii Române”, se exprimă inspirat, metaforic şi cu multă dreptate: „Tunetul ei aducător de ploaie şi rod pe un pământ ars de sete şi foc”.
Grigore Vieru ni se destăinuie şi, totodată, ne serveşte drept exemplu de preţuitor exigent al atitudinii conaţionalilor noştri şi a alogenilor faţă de limba ce ne-a fost hărăzită. „Plec zilnic după câştig la minele de aur ale graiului meu”, afirmă poetul despre sine şi nu uită să ne spună că, pentru a putea frecventa cu toţii aceste mine, e nevoie ca oaspeţii veniţi de pe aiurea să nu rămână străini de comoara neamului nostru: „Nu cunosc un dar mai frumos din partea unui musafir străin decât acela care-mi elogiază Ţara în limba casei mele”.
Am putea întocmi o listă bogată de atare destăinuiri vizând procesul de creaţie propriu-zis, atmosfera culturală propice desfăşurării acestuia, evoluţiei limbii în cazul dragostei pe care suntem datori cu toţii să i-o purtăm. „Lucrarea în cuvântul poetic este ca truda plămânilor şi aerul iernii: tragem în noi faptul rece de viaţă şi-l expirăm înfierbântat afară” este, de bună seamă, o exteriorizare metaforică îndrăzneaţă a unui amănunt de laborator scriitoricesc, dar gândul la viaţa şi chiar la destinul limbii noastre în condiţiile concrete ale Moldovei est-prutene nu-l părăseşte când constată cu durere fără să mai apeleze la figuri de stil: „Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o înveţe uşor şi rusul”.
Fiecare mânuitor şi, mai cu seamă, fiecare mântuitor al cuvântului datorează limbii materne însăşi apariţia sa, formarea şi dezvoltarea sa. „Din mila, din dragostea şi dărnicia Limbii Române am răsărit ca poet”, ni se confesează Grigore Vieru, pentru ca în altă parte a aceloraşi aforisme din cartea Strigat-am către Tine să elogieze şi-n alt mod elementul primordial al creaţiei sale: „Dreptatea mea cea dintâi este Limba Română...”. Sau: „Partea cu adevărat misterioasă a fiinţei mele este Limba Română”.
În câteva aforisme scriitorul poate părea unor cititori peste măsură de cutezător, îi poate incita la discuţii sau – mai ştii? – le poate stârni indignarea. Şi ne grăbim să cităm, să înţelegem şi – de ce nu? – să-i luăm apărarea. „Eşti naţionalist în măsura în care îţi aperi Limba, Credinţa, Istoria şi Neamul, – constată el, ca în continuare să manifeste aceeaşi fermitate exemplară a atitudinii corecte: – În acest sens ar fi o ruşine, dacă nu chiar o crimă, să fii altceva”.
Poetul e anume un atare naţionalist, sinonim cu noţiunea de patriot, de fiu devotat al neamului din care descinde; el nu urăşte alte seminţii, el pur şi simplu nu-şi închipuie nici activitatea literară şi nici existenţa cotidiană fără dragostea sacră faţă de limba maternă.
În cazul nostru, al cetăţenilor Republicii Moldova, aforismul citat poate instiga la nedumeriri pe acei conaţionali care şi-au făcut un crez din afirmaţia că scriitorii şi ceilalţi intelectuali care se consideră români şi îşi numesc limba maternă română ar fi – nici mai mult, nici mai puţin – trădători de neam şi de patrie. Adepţii glotonimului „limba moldovenească” s-ar putea să nu accepte un aforism ca următorul: „«Limba moldovenească» – o pocitură, un plod netrebnic născut din desfrânarea unor minţi bolnave”.
Cum adică – ar putea sări în capul scriitorului oricare moldovenist primitiv şi separatist – şi bunicii, şi părinţii noştri au fost moldoveni şi au vorbit limba moldovenească...
Nu revenim, aici, la nenumăratele argumente ştiinţifice, toate reductibile la adevărul că suntem români şi vorbim limba română, de prin 1792 în Transnistria, iar de prin 1812 într-o mare parte a Moldovei istorice condiţiile vieţii noastre fiind dictate de fostul imperiu rus, apoi şi de cel sovietic, ambele simţindu-se cu musca pe căciulă în faţa României şi românilor şi de aceea ostracizând cu străşnicie şi etnonimul român şi glotonimul limba română ori de câte ori acestea se refereau la Basarabia, Transnistria, Bucovina şi la limba vorbită pe aceste meleaguri. Limba „moldovenească” este aceeaşi limbă română trecută în mod criminal la scrisul cu caractere ruseşti şi împânzită în mod la fel de nemilos de cuvinte şi expresii ruseşti.
Un alt aforism de o cutezanţă izbitoare este şi mai elocvent pentru modul în care înţelege poetul denumirea şi esenţa limbii noastre: „Dacă Dumnezeu ar vorbi prost româneşte, ne-am lăuda că-i moldovan şi El”. Moldoveneşte este identic, aici, cu o proastă vorbire românească. De altfel, în cartea Acum şi în veac scriitorul se pronunţă şi mai nuanţat asupra acestei probleme: „Legiferarea prin Constituţie a glotonimului «limba moldovenească» şi a etnonimului «popor moldovenesc»... va rămâne în istorie ca o ruşine naţională care s-ar putea să cadă pe copiii şi nepoţii autorilor nesăbuitelor fapte”.
Aforismele de această natură sau, mai exact, de această acuitate a simţirii adevărului şi de o atare directitate a formulării gândului au, în cartea Strigat-am către Tine, o culme pe care ar fi de-a dreptul păcat să n-o cităm, să n-o înţelegem în toată profunzimea şi în tot adevărul ei: „Acolo unde sfârşeşte caracterul unui popor subjugat, sfârşeşte şi caracterul limbii sale”.
E timpul să facem dovada caracterului nostru latin şi românesc, fără a confunda noţiunile de ordin literar şi cultural cu cele de ordin strict politic. Şi, ca să nu apară cumva impresia că poetul Vieru n-ar împărtăşi ideile lui Vieru-publicistul, e locul să cităm o atitudine similară faţă de problema relaţiilor dintre glotonimele în discuţie, exprimată artistic în poezia Tămâie şi licheni, care poartă şi subtitlul Unor apărători ai stâlcitei limbi române numită limba «moldovenească»: „A murit tămâia, / Duhoarea stă să crească. / Ne-a umplut ca râia / Limba moldov’nească. // Mi-a pierit şi somnul, / Pacea creştinească. / Mârâie spre Domnul / Limba moldov’nească. // O biată bătrână / N-are nici de pască. / Stă cu halca-n mână / Limba moldov’nească. // Îşi creşte frumosul / Limba românească. / Îi arată dosul / Limba moldov’nească...”.
Drept final concludent al reflecţiilor de până aici am dori să folosim o miniatură poetică dintre cele mai inspirate: „Suflu în jăraticul / Limbii Române, / Atent mereu / Să nu moară / Focul cel sacru. / Nu sunt mai mult / Decât o simplă măicuţă / Care suflă-n jăratic”.
Poetul e un cetăţean care stă la căpătâiul limbii noastre române, un luptător tenace pentru încetăţenirea denumirii corecte a limbii noastre şi pentru asanarea demult imperioasă a acesteia. După cum se îngrijeşte cu asiduitate şi responsabilitate de cuvântul matern şi, mai larg, de limba română în creaţia sa lirică, la fel poartă de grijă ilustrul nostru scriitor vorbirii poporului din care descinde şi pe care îl doreşte luminat, înţelegerii corecte a adevărului despre literatura, limba şi istoria în care ne-am născut, vieţuim şi – da-va Domnul – o să rămânem.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog